Mihai Bădică

Despre naiva mea convingere că adevărul odată spus ne va elibera

Fiecare are o poveste de spus. Una singură, nu mai multe. Totuși, unii dintre noi se ambiționează să spună mai multe povești. De ce fac asta? Pentru că sunt scriitori și cred că dacă vor spune singura poveste adevărată pe care o au, își vor pierde harul divin de a povesti, superputerea care îi face speciali, îi ridică deasupra celorlalți. Dar asta poate fi doar o credință falsă care le complică inutil viețile și le alimentează ideea, destul de dubioasă, trebuie să recunoașteți, că unii oameni sunt mai buni decât alții.

Cei care mă cunosc știu că dintotdeauna am avut talentul de a povesti. Să nu credeți că asta nu m-a costat. Unii cred că sunt un mincinos, alții că, pur și simplu, vorbesc mult. Puțini au înțeles că am un talent special și m-au încurajat să povestesc în continuare. Celor din urmă nu vreau să le mulțumesc, ci din contră, vreau să le spun că au greșit, disprețul ar fi fost o reacție mult mai sănătoasă, pe care aș fi putut să o preiau la rândul meu și să o folosesc pentru a sufoca pornirile mele dezgustătoare. Vă mărturisesc că tendința asta tâmpită de a nu accepta adevărul dintr-un singur sens și de a schimba permanent perspectiva asupra lucrurilor pentru a le da un înțeles nou a început să mă obosească. Am pierdut prieteni buni, joburi, deci bani, m-am certat cu părinții mei și am ajuns în prezent o persoană nesigură, izolată de lume și nefericită. În acest moment tragic, îmi dau seama și accept că mi-am trăit viața în ceea ce psihiatria numește stare crepusculară, adică într-o alterare profundă a reflectării lumii reale. Dacă mă vezi de departe și nu asculți ce vorbesc, dau un aspect ordonat și coerent actelor mele comportamentale, în ciuda faptului că acestea sunt determinate de ideea delirantă că posed darul povestirii. Am conștiința acestei boli pentru că am ajuns la concluzia dureroasă că viața mea nu a fost decât un joc halucinatoriu, în care minciunile mele au luat forma imaginației, dar așa cum știți foarte bine cu toții, minciuna nu poate fi acceptată decât dacă este o reacție de apărare în fața unei situații culpabile sau o reacție de compensare în sensul recunoașterii și valorizării în fața anturajului. Ce se întâmplă atunci când minciuna are un caracter fantastic, când se desprinde cu totul de realitate? Ei bine, în cazurile astea foarte rare, minciuna semnifică o stare profund patologică și constituie preambulul unei evoluții delirante sau al unei dizarmonii în dezvoltare.

Toate din cauza darului de a povesti sau a convingerii că posed acest dar. Sunt hotărât să nu mai povestesc. În ultimul an, am încercat să mă abțin, să nu mai povestesc nimic, dar nu a mers. Cu cât reprimam mai mult, cu atât creștea și presiunea în interiorul meu, așa că am ajuns să descarc exploziv și complet lipsit de control. M-am surprins povestind unor oameni pe care nu îi interesau poveștile mele, la farmacie, colegilor de birou, prietenilor, soției mele, la discoteca din satul de baștină, cu câinele în parc, copiilor mei, asta mă doare cel mai mult, că îi văd și pe ei cum se detașează de realitatea comună și trăiesc în povești cu pirați și rechini, că au prieteni stelari, cum ar fi Dimitrie Stelaru, care încă trăiește pe fundul lacului Titicaca și e unul și același cu zeul soarelui, Kon-Tiki, că educatoarea de la grădiniță, ca să se protejeze de minciunile lor fantastice, îi pune la colț, adică îi exclude din comunitate, lucru pe care l-am pățit și eu și care, vă asigur, este foarte dureros. Puținii amici pe care-i mai am, prietenii m-au părăsit de mult, sunt contrariați de starea mea, de exploziile mele narative, pe care le consideră nefirești și bolnăvicioase. Poate așa și sunt.

Deunăzi un amic m-a confruntat pe problema asta. Nu-i ok ce faci. Oamenii au alte așteptări de la tine. Nu poți să le spui tot fel de minciuni, cum că Dimitrie Stelaru încă trăiește și se ascunde pe fundul lacului Titicaca. Aberație mai mare nu cred c-am auzit vreodată. Trebuie să te oprești, să te controlezi. Ai să rămâi singur! M-a agresat replica lui, așa că l-am agresat și eu înapoi. Dar tu știi că Angelus Silesius avea dreptate, îi răspund. Ochiul prin care îl văd pe Dumnezeu, e același prin care mă vede și El și în cazul ăsta... Nu, mi-a tăiat-o scurt amicul meu și a reformulat foarte inspirat. Pxxx prin care tu te piși pe Dumnezeu, imitând actul creației, dar fără vreun sens anume, doar așa de dragul imitației sau creației, cum vrei să-i zici, e aceeași pxxx prin care și Dumnezeu se pișă pe tine! Așa că uite care-i treaba. Eu sunt alături de tine și aș vrea să te ajut, dar spune-mi cum. Doar spune-mi cum și eu te ajut, a adăugat el, binevoitor, înainte de a-și lua mâhnit la revedere de la mine.

Reacția lui sinceră m-a făcut să mă mobilizez și să iau o decizie. Nimeni nu te poate ajuta, dacă tu nu vrei să fii ajutat. Cu toții știm asta. Am hotărât să mă ajut singur. Vreau să-mi pierd darul povestirii, spunând singura poveste adevărată pe care o am, singura care odată spusă ar putea anula conflictul interior care mă ține captiv în situația asta penibilă și maladaptativă. Recunosc că tot ceea ce am povestit până acum, dar absolut tot, sunt doar minciuni și căcaturi neimportante, falsificări și schimbări inutile de perspectivă. Recunosc și regret că am folosit poveștile altora pentru a nu spune propria mea poveste.

Așadar, aceasta este singura mea poveste adevărată.

Pe 7 aprilie 1985, în ziua în care am împlinit 7 ani, am fost răpit de extratereștri. Chiar de la petrecerea pe care o organizaseră părinții mei. Îmi amintesc perfect că mâncasem trei porții mari din tortul de ciocolată cu vișine, preferatul meu. Mama îmi pregătea tortul ăsta doar de ziua mea. Din cauza emoțiilor puternice și a supradozei de tort, am fugit la veceu. M-am așezat pe tron, așa îi plăcea tatei să spună, am preluat și eu formula dintr-o admirație profundă pentru tata, admirație pe care încă o am, și am descărcat furia mațelor. În relaxarea care te cuprinde în asemenea momente și care corespunde cu reglarea tensiunii arteriale, pe vremea aceea nu știam ce-i aia și nici că îți crește tensiunea arterială dacă ești constipat, o undă tractoare de culoare verde m-a ridicat de pe veceu și m-a purtat pe gemulețul de la baie, sus în ceruri până la Nava-mamă. Am plutit pe deasupra blocului muncitoresc în care locuiam pe-atunci, tata încă locuiește în el, mama s-a mutat nu demult în ceruri, pe deasupra cartierului, țării, am văzut planeta albastră de sus din spațiu, purtat de unda tractoare care, pe lângă faptul că avea asupra mea un efect liniștitor, mă făcea și invizibil, protejându-mă de privirile trecătorilor de pe stradă, dar și de hipervigilenții observatori astronomici. Unda tractoare m-a așezat cu grijă pe un scaun verde care iradia luminos din interior și care avea consistența unui jeleu, îmi amintesc că mintea mea de copil de 7 ani a gândit că scaunul chiar este din jeleu de caise verzi și, în consecință, am concluzionat că extratereștrii sunt prietenoși cu copiii. Am încercat să gust scaunul, care era într-adevăr din jeleu de caise verzi, l-am lins, gustul era bun, dar totuși de jeleu, nu se compara cu tortul de ciocolată cu  vișine pe care-l făcea mama.

Ai mei au fost foarte atenți cu aniversarea asta de la 7 ani. Mă dăduseră la școală de la 6 ani, deci teoretic eram în clasa I. În realitate, la scurt timp, în prima lună, m-au retras. Nu eram în stare de nimic. Deși când m-au dat la școală, știam deja să scriu și să citesc singur, învățătoarea i-a arătat tatei caietele mele. Scriam de la dreapta la stânga, fără să despart cuvintele. Tata s-a îngrozit. Au urmat câteva consulturi psihiatrice și o internare, poate două, nu-mi amintesc exact, care nu au reușit să elucideze acest obstacol misterios în dezvoltarea mea. Cu medicația potrivită, mi-am revenit și am început să scriu normal, chiar frumos. Asta se putea vedea în notele mari pe care le luam la caligrafie. Ai mei s-au liniștit. Problema se rezolvase. Mulți ani mai târziu, o cunoștință mi-a povestit că și el pățise la fel. Era stângaci, iar învățătoarea îi lega mâna stângă de bancă și îl obliga să scrie cu dreapta. Rezultatul a fost un scris urât, de la dreapta la stânga, fără să despartă cuvintele. Și pe mine mă lega învățătoarea cu mâna stângă de bancă. Și mă bătea cu o sârmă pe care o scotea din poșetă. Și eu scriam de la dreapta la stânga fără să despart cuvintele. Poate și eu am fost stângaci. Nu mi s-a părut important la vremea respectivă să le spun părinților asta. Mă rog, revenind la 7 aprilie 1985, după părerea părinților mei, eram încă vulnerabil și psihiatrul atrăsese atenția asupra acestei vulnerabilități. Încearcă să vă atragă atenția în felul ăsta, le spusese alor mei, așa că ai mei îmi dădeau toată atenția de care erau capabili. Organizaseră o petrecere perfectă, cu multe cadouri, invitaseră prietenii de la bloc, împrumutaseră un video și o casetă cu desene animate, iar mama pregătise tortul ăsta suprem de ciocolată cu vișine. Acum, când mă uit la fotografii aș pune pariu că era Crăciunul, nu ziua mea. Ei bine, așa a început totul, fixat în scaunul de jeleu de caise verzi, gândindu-mă că tortul mamei e mult mai bun, am fost examinat, cu adevărat examinat, nu ce se întâmplase la psihiatrie. Un extraterestru mic de înălțime, cam cât mine de mic, de culoare verde și care avea cei mai mari ochi pe care i-am văzut vreodată, acum știu că prin ochii ăia intrau de fapt informații și că extratereștri te cunosc doar privindu-te, s-a apropiat de mine și m-a examinat. M-a privit și m-a cunoscut cu totul. De atunci, am tot fost examinat, la școală, la medic, la tot felul de concursuri la care am participat, la interviurile pentru locuri de muncă, dar niciodată nu m-am mai simțit atât de special, cu adevărat examinat, cunoscut în totalitatea a ceea ce însemn, cu fricile cele mai profunde și aspirațiile cele mai înalte, cu toate secretele corpului și sufletului meu de copil. Mi se face pielea de găină când mă gândesc cât de profundă a fost examinarea asta și cât de expus m-am simțit. În același timp, îmi dau seama cât de puțin intruzivă fusese. Extraterestrul mic și verde, cu ochii mari nu făcuse mare lucru, de fapt. Mă privise și atât. Și eu ce făcusem? Nu făcusem nici eu mare lucru. Mă lăsasem privit și atât. Dar efectul a fost, pur și simplu, extraterestru. M-am lăsat cunoscut de către altcineva, fără să mă împotrivesc, nu cum se întâmplase la psihiatrie, internarea, injecțiile în ceafă, electrozii ăia siniștri lipiți pe cap, grimasele grotești ale psihiatrului cu pricina, lacrimile și oftatul mamei.

Unda tractoare m-a coborât de unde mă luase. Încetișor, m-a apropiat de planeta albastră, de Europa, România, Tulcea, cartierul 23 august, bl A1, sc A, et 1, ap 7, familia mea, prietenii mei, înapoi pe veceu.

M-am șters la fund și m-am întors la petrecere fără să povestesc nimic din ce se întâmplase. După ce am mai mâncat o felie de tort, mi-am revenit și m-am jucat cu soldăței verzi cu Gigel și cu Marian de la D1, ne-am uitat la caseta video cu Tom și Jerry, apoi toți au plecat, mama a spălat vasele, tata a ieșit să plimbe câinele, iar eu m-am mai uitat o dată, singur, la caseta cu Tom și Jerrry și m-am culcat.

De dimineață, mama m-a găsit arzând pe marginea patului. Ardeam cu flacără, dar nu simțeam nimic. Mama a leșinat. Tata a auzit-o căzând și a venit repede. Nu am să uit niciodată uimirea lui. Închide gura, că intră musca, asta-i tot vorba lui. Nu știu de ce i-am spus așa și i-am zâmbit. A pășit peste mama, a lăsat-o leșinată în ușă și s-a așezat lângă mine. A întins încetișor mâna și m-a atins. Nu s-a ars. M-a mai atins o dată. Tot nu s-a ars. Nici patul nu lua foc. Nimic nu lua foc, doar eu ardeam, asta era evident. Tata m-a îmbrățișat curajos, dintotdeauna am admirat curajul lui. M-a luat în brațe și m-a ridicat dintr-o singură mișcare, fără să se protejeze de focul meu, de pe marginea patului, apoi m-a așezat la loc și s-a dus s-o trezească pe mama. Trebuie să vezi asta! Trebuie să vezi asta! repeta într-una. Mamei i-a luat câteva ore să se liniștească. Niciodată nu a fost foarte împăcată cu darul meu. I se părea periculos ce fac. Dar asta mă liniștește, îi spuneam. Așa mă descarc eu. Caută și tu să te descarci altfel. În căutarea unei soluții alternative de descărcare, un an mai târziu, m-au înscris la karate, dar nu m-am adaptat și m-au retras. Apoi au urmat, exact în ordinea asta: caiac canoe, handbal, balet, box, aeromodelism, pictură, pian și yoga. Nu mă adaptam nicăieri. Preferam să ard. De ce mă descărcam? Niciodată nu am știut. În schimb, știu cu certitudine, după atâția ani, că mă trezisem cu darul autocombustiei, așa se numește aprinderea fără a intra în contact cu o sursă exterioară de foc, din momentul în care fusesem examinat de extratereștri, dar nu vroiam să povestesc despre asta. Cine m-ar fi crezut? Nimeni. M-ar fi dus iar la psihiatrie, mi-ar fi lipit electrozii ăia pe cap, m-ar fi băgat iar în butoiul cu apă sărată, dar cine a fost o dată în viață examinat de extratereștri, știe că psihiatria nu are nicio valoare, dar absolut niciuna. Psihiatria e o prostie ca orice putere pe care o are sau a avut-o vreodată umanitatea. Omenirea nu se poate vindeca singură, oricât de mult și-ar dori lucru ăsta. Zeii, dumnezeii, psihiatria, politicienii, cancerul, crimele, arta, drogurile, iubirea, toate se dovedesc inutile. Omenirea se sinucide lent, suficient de lent, sper, pentru ca salvarea noastră să ajungă la timp din spațiul cosmic. Pentru că resursele noastre interioare sunt insuficiente în această criză existențială, cu care sper că sunteți de acord, ne confruntăm în prezentul nostru, uite de-aia avem mare nevoie de extratereștri. Nu în sensul unui conflict cu un adversar din afară, care să ne strângă laolaltă, să ne unească, ci mai degrabă în sensul subordonării noastre, imediate și definitive, unei culturi superioare. Din moment ce suntem incapabili să ne posedăm singuri, avem nevoie de altcineva care să ne posede. Doar așa vom putea continua să ne ignorăm pe noi înșine și pe ceilalți, fără să ne mai simțim vinovați, doar subordonându-ne imediat și pasând responsabilitatea devenirii noastre unei forțe extraterestre. Doar așa vom putea redeveni inocenți și nevinovați, împăcați cu noi înșine, plauzibili.

Mama mă surprindea în camera mea, arzând ca flacăra olimpică, seducător, neatins de vântul care umfla perdelele albe prin geamul crăpat, liniștit și sigur pe mine, ardeam violet, ardeam verde sau roșu, foarte rar, doar când mă întrista ceva, ardeam galben strălucitor. Am început să mă joc cu darul primit de la extratereștri. Dacă intra fără să bată la ușă, mă stingeam ușor, ca un plescăit de limbă și mama își dădea, plictisită, ochii peste cap, de la ea am învățat și eu să-mi dau ochii peste cap, o fac într-una, pentru că mi-e foarte dor de ea. Tot secretul meu era ascuns în secunda de dinainte de a mă stinge, dar nimeni nu și-a dat seama de asta. Toți, adică tata și fratele meu își doreau să vadă cum mă aprind, mama nu prea se distra pe subiectul ăsta, v-am zis, ei i se părea periculos.

Noaptea când nu puteam să adorm pâlpâiam conspirativ, alteori când luam o notă mai  mică, trosneam ca o torță. Îmi plăcea să mă las surprins de ai mei, admirându-mi mâinile în flăcări sau studiindu-mi mimica împietrită într-o oglinjoară pe care o furasem mamei. Mă puteai mângâia, admira, strânge în brațe. Eram complet inofensiv, îmi place să cred că așa am rămas, dar viața mă contrazice, ceilalți mă contrazic. Ce-am mai râs, când un unchi de-al mamei, venit la noi în vizită, a aruncat pe mine o găleată cu apă. Bineînțeles că focul nu s-a stins. Asta ne-a făcut pe toți să ne gândim că poate nu e foc. A urmat o ședință de familie, în care am concluzionat cu toții că nu e foc. Nu, cu certitudine, nu e foc. E altceva, care seamănă cu focul! Dar ce seamănă cu focul și nu e foc? Băiatul ăsta se consumă, iar noi nu facem nimic, a acuzat mama. Vorbele ei mi-au rămas în minte. Au trecut 27 de ani de atunci și mama nu mai e printre noi. Între timp, și eu și fratele meu am plecat de acasă. Din când în când, ce a mai rămas din familia noastră se reunește la mesele de sărbători și tata încearcă timid să reia subiectul, dar eu nu mai intru în joc. M-am plictisit. Zâmbesc și schimb discuția. Acum, că mama nu mai e, mă gândesc la un singur lucru. Cum să prind curaj să spun unica poveste adevărată pe care o am și să sper că lăsându-mă examinat și de oameni, voi pierde sinistrul dar pe care l-am primit lăsându-mă examinat doar de extratereștri. Da, așa e, mă consum de unul singur. Vă puteți uita dacă vreți, dar, vă rog, nu mai puneți întrebări tâmpite. Degeaba mă rugați să dau spectacole private. Nu, nu mă doare! Pur și simplu nu vreau să vă mai arăt. Am putea face bani din asta, o idee de-a fratelui meu, el e mai afacerist de fel, de-aia a făcut ASE-ul. Eu aș fi făcut bani din asta, mi-a zis. Da? Eu cred că ești cam bou, i-am răspuns. Ei nu înțeleg că focul se aprinde din furie, doar așa o pot consuma. Dar pe cine sunt atât de furios? Pe extratereștri? Pe Dumnezeu, că se pișă pe mine prin aceeași pxxx, prin care și eu mă piș pe el? Pe mine, că am darul ăsta tâmpit? Pe mama, că m-a părăsit când eram mai puțin pregătit?