Radu Vancu

 

Frînghia înflorită

 

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi :

 

„Dragul meu, nu e bine. Poate crezi

că noi, morţii, stăm aici bine mersi

şi-n aşteptarea voastră bem ceai

 

şi ronţăim din moartea noastră

ca dintr-o lipie neagră cu unt

şi multă, multă dulceaţă.

 

Însă nu-i aşa. Noi, morţii voştri dragi,

nu vorbim mai nimic unii cu alţii,

ci ne uităm întruna la inimile voastre,

 

cu lăcomia cu care vă priviţi voi bebeluşii –

noi le-am născut aşa cum sunt acum,

ele sunt bebeluşii noştri, născuţi gata copţi

 

de suferinţă, îi veghem să crească mari

şi să ajungă copii. Şi nu-i bine, dragul meu,

stau aici, singur printre morţii mei

 

ca pelicanul în pustie, şi-ţi aud noapte de noapte

inima hohotind între creier şi sex

ca o bufniţă între dărâmături.

 

Iar de la hohotele ei de bebeluş cu colici

inima moartă începe să-mi bată iar

în pieptul mort, rea ca o inimă vie

 

bătând într-un piept viu,

la câtă spaimă am în mine,

nici nu mai trebuia să mor.

 

Aşa se va întâmpla: într-o noapte inima ta bebeluşă

o să hohotească, iar inima mea moartă

din morţi o să se prăbuşească.”

 

Aici mortul tace, şi te trezeşti neîntârziat.

În pieptul tău e aproape linişte, cineva ronţăie acolo

o lipie neagră cu multă, prea multă dulceaţă.

 

 

 

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi :

 

„Dragule, îţi mai aduci aminte ziua aia –

nu ne mai vorbeam de câteva luni,

de când m-ai lovit – prima şi, e drept,

 

ultima dată în viaţa ta – şi în a mea,

bineînţeles – soră-ta îţi spusese

că am dat în mami, era taman

 

pe dos, eu voiam să mă arunc

de pe balcon şi ea dădea în mine,

îngrozită, mă ţinea de maiou să nu sar,

 

ai intrat în cameră, ai auzit ţipetele ei

şi m-ai lovit – ei bine, după câteva luni

ai luat patru jumătăţi de vodcă,

 

le-ai pus pe masă şi ai zis: tati,

hai să vorbim. Şi am vorbit câteva ore,

paharele clipoceau liniştitor între noi,

 

ca un râu după traversarea deşertului.

Ziua aia, tati, doare cel mai tare,

ea a fost ultimul meu paradis în infern”.

 

Terasa-i plinuţă, ai naibii, abia a dat

vârful ierbii şi au şi împânzit oraşul,

sunt veseli, sunt alpha, s-a terminat,

 

îmi spun cu nodul în gât cât un pahar

de vodcă, s-a terminat, n-o să mai văd niciodată

Tigrul şi Eufratul de alcool

 

clipocind liniştitor în aerul încins.

Şi cum trec de ei, aerul călduţ

de primăvară îmi învăluie gura

 

ca o vomă proaspăt uscată.

Dacă n-aş fi fericit,

aş borî de spaimă.

 

 

 

[Nu înţelegi cum se poate ca visele astea să te facă în egală măsură de fericit şi nefericit. Însă fericirea e pentru nefericiţi. Fericirea celor fericiţi e mizerie. Aşa gândeşti, şi îţi pipăi întruna inima fericită, cu delicateţea unui elefant tânăr zdrobindu-şi liniştit craniul cu trompa.]

 

 

 

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi :

 

„Când eram copil, vorbeam ca un copil,

când sunt mort, vorbesc ca un mort.

Şi, după cum copilul îngână gângurind tot ce spuneţi,

 

tot astfel şi noi îngânăm tot ce spuneţi.

Doar că-n lumea de apoi totul e pe dos:

tot ce spuneţi voi, repede noi contrazicem.

 

Ca să se ţină lumile în cumpănă. Şi,

dacă voi vorbiţi, cum se zice,

despre morţi numai de bine,

 

atunci noi într-un glas ne repezim

să spunem cu totul dimpotrivă:

despre vii numai de rău.

 

Cu cât vorbiţi despre noi, îndulciţi

de iubire & durere, tot mai de bine,

cu atât vă vorbim, otrăviţi de iubire,

 

numai de rău. Când voi plângeţi, noi hohotim,

cu atâta încrâncenare vă bălăcărim

până când lucrurile încep să se îndrepte

 

şi răul se face în jurul nostru

o suburbie liniştită şi înverzită,

cu case potrivit de luminoase,

 

cu perdeluţe potrivit de curate,

cu mame potrivit de tinere şi de frumoase

trimiţându-şi copiii potriviţi la şcoală,

 

cu taţi cu vieţi potrivite, în care sinuciderea

nu se va inventa niciodată,

o lume potrivită şi luminoasă

 

ca izvorâtă din mintea unui ideolog dement.

Cum ziceam, e semn că lucrurile s-au îndreptat.

Fiţi însă pregătiţi – când vă vom vorbi noi de bine,

 

vă veţi ţine inima în infern şi veţi dispera –

căci iubirea noastră toate le îndură

& nu ţine cont de rău. Iubirea noastră e fără scăpare.”

 

Gâfâi, nu ca după vis, ci ca după amor, şi aproape că râzi.

Aşadar, mai devreme sau mai târziu, are să se întâmple.

Cândva, morţii noştri se vor ruga pentru noi.

 

 

 

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi :

 

„Dragule, mi-e ruşine să intru în visul maică-tii,

mi-o aduc aminte cum tremura

pe scaunul din bucătărie

 

când eu zăceam în braţele tale

în camera mică, cu rafia de gât

şi cu zâmbetul ăla tâmp pe faţă.

 

Aşa că spune-i tu, te rog,

că mă gândesc la ea ca la voi.

Şi mai spune-i aşa: Veroni,

 

când râdeai, aerul se umplea de fluturi.

Când tăceai, era o întindere uriaşă de zăpezi

pe care oameni agili târau foci însângerate

 

din care urmau să facă untură

pentru lumânările nopţilor boreale de amor.

Când făceam amor, foci cu ochi trişti ne priveau,

 

băteau din lăbuţele lor caraghioase

până când moviliţele de grăsime ce erau

se făceau lumină.

 

Când râzi, îngerii îşi deschid aripile de fluturi albinoşi

şi te privim toţi tremurând, atât de frumoasă,

încât Dumnezeu te transcrie pe curat în jurnal.”

 

Ies năuc din dormitor. Miroase a cafea.

Prin geamul deschis priveşti concentrată

către salcia golaşă. Printre crengile ei moi

 

se vede ceva. În locul Lui, te-aş transcrie

pe curat. În locul salciei,

aş înflori fulgerător.