ANKETIUK

 

„Oare ce-ar fi dacă într-o zi te-ai trezi fără să fii cum ştii?”, se întreabă Travka.

Vi s-a întîmplat aşa ceva vreodată? Cum a fost?

 

 

Radu Pavel Gheo

 

Mi se întîmplă în fiecare zi. Sau aproape. În fiecare zi nu mai sînt cum ştiam că sînt. Sînt ba mai bătrîn, ba mai uituc, ba mai greoi. Iar astea sînt doar părţile cele mai nesemnificative.

M-am uitat nu demult peste Noapte bună, copii! şi m-am trezit că mă întreb „Oare am scris eu chestia asta?”, fiindcă acum n-aş mai putea-o scrie – mi se pare îndepărtată, scrisă de o mînă străină. Ba chiar, ca să merg mai departe, mă ştiam scriitor din vocaţie, iar prin asta înţeleg că crăpam să scriu ceva care să fie citit şi să placă: o poveste, un roman, un eseu narativ despre ceva ce m-a impresionat şi mi se părea că merită împărtăşit. În perioada din urmă m-a prins o lehamite nefirească: mai are rost s-o fac? De ce-am făcut-o? Cui îi pasă? Nu mă mai înţeleg. Cel care scria lucrurile acelea e, parcă, altul. (Iar dacă mîine-poimîine o să mă apuce iar nesaţul acela năvalnic de scris, la fel de ciudat o să mă uit la eul meu de acum: nu eram eu, nu eram aşa cum sînt.)

În fiecare zi există riscul să te trezeşti altfel. Poate că ar fi mai bine să nu-ţi dai seama că e aşa. Rămînînd inconştient, măcar păstrezi senzaţia că te duci pe tine însuţi pe firul vieţii, aşa cum poţi şi cum ţi-ai dorit. Dar nu-i aşa: tu cel de mîine nu mai eşti cel de azi, ci cel de care te temeai ieri. E mai bine să n-o ştii.

 

 

Ioan Es. Pop

 

dorm de două zile. m-am trezit degeaba.

e tot azi.

 

 

Mihail Vakulovski

 

A fost îngrozitor. M-am trezit şi am vrut să sar din pat, aşa cum mi se mai întîmplă dimineaţa, cînd pur şi simplu fac un salt din pat, atîta energie se acumulează peste noapte. Doar că în dimineaţa aia nu că nu am putut să sar, ci nu-mi puteam mişcă nici măcar picioarele… Mi-am zis că încă dorm, visez. Dar ochii vedeau ce văd în fiecare dimineaţă, camera noastră dormitor-redacţia Tiuk-bibliotecă, fereastra prin care văd Dealul Melcilor… Mîinile au apucat picioarele şi le-au mutat un pic, dor, mă doare şi un cot – tare, nici nu-ţi aminteşti de expresia „mă doare-n cot”! – nu, nu dorm, nu sînt în vis, cred că mi s-a întîmplat ceva… Mi-am amintit de altă întîmplare groaznică, de fapt nu întîmplarea a fost insuportabilă, ci starea în care mă aruncasem. Veneam de la Bucureşti, în perioada doctoratului, şi am vorbit cu cel mai bun prieten din perioada studenţiei să trec pe la el, înainte să plec spre casă. Am sunat la uşa lui, la uşa surorii lui, care locuieşte la acelaşi etaj, dar n-a răspuns nimeni. Era foarte, foarte frig, înainte de Anul Nou, mi-am zis că-l mai aştept un pic şi m-am aşezat în pirostrii, am stat ce-am stat, apoi mi-am zis că mă car şi am încercat să mă ridic. Dar picioarele nu m-au ascultat (prima oară în viaţă!), au amorţit atît de tare, încît s-au înfierbîntat, mi-am luat picioarele cu mîinile şi le-am întins pe betonul murdar, sprijinindu-mă cu spatele de perete. M-am speriat teribil că am paralizat, dar încetul cu încetul picioarele au început să se dezmorţească, pînă mi-am revenit. N-am mai luat liftul, am alergat pe scări cinci etaje, sărind peste două-trei scări pînă jos! Aceeaşi stare am trăit şi în dimineaţa cînd am coborît cu greu din pat. Seara făcusem un antrenament foarte complex şi făcusem cros prin pădure, pe Tîmpa, mă culcasem sănătos tun, iar dimineaţa... Era o sciatică şi m-a ţinut cîteva luni, mergeam din dormitor pînă la toaletă cu scaunul, mişcîndu-l centimetru cu centimetru, făcînd aceşti 5 metri în 20 de minute… Acum am şi uitat de sciatica aia, de care, cînd sînt întrebat, aproape că nici nu-mi mai amintesc… În acea dimineaţă m-am trezit ca-n piesa asta Travka, eram şi nu eram eu în acelaşi timp… Dar asta a fost demult şi, vorba proverbului rusesc, nu mai e adevărat – „Ăto bîlo davno i ne pravda”:).

 

 

Alex Ciorogar

 

Ar fi exact ca în Kafka sau, mai nou, în Will Self (vezi Mărețele maimuțe). Nu știu, întrebarea asta sună ca unul din versurile formației Direcția 5 (ipoetetică, dar, în același timp, sugestivă), mai ales ca e la forma interogativă. Am, deci, o reticență, să zic așa, estetică - irațională. În fine, trecînd peste asta, pot spune că îmi place stilul celor de la Travka (dacă vorbim de formația cu același nume) și atmosfera pe care o degajă - specifică acestui soi de întrebări.

Cred că răspunsul ți-l poate da orice junky. Ei se trezesc, cu foarte mare regularitate, fără să știe cine sunt, unde sunt sau cum au ajuns acolo. Sunt deci insistenți, consecvenți, chiar dacă răspunsurile lor eșuează, de cele mai multe ori, într-un rîs isteric și într-o suită de exclamații, interjecții și înjurături.

E o situație, pe de altă parte, specifică acelor vise în care visezi că visezi. Te trezești speriat și eliberat din visul acela groaznic, doar pentru a realiza că ești încă în vis, după care, trezirea efectivă pare, la rîndul ei, suspectă. Te îndoiești de realitate, de tine, de puterile tale de discernere.

În fiecare zi ne trezim altfel. Nu suntem niciodată aceeași, ne trezim mai bătrîni, mai veseli, îndurerați, îngîndurați. Cred că ni se întîmplă tuturor. E uneori și sentimentul acela despre care vorbește Fred Durst - fără să vorbească prea mult despre el -

 Its just one of those days

When you don't wanna wake up

Everything is fucked

Everybody sux

You don't really know why

But you want justify

Rippin' someone's head off

No human contact

And if you interact

Your life is on contract

Your best bet is to stay away motherfucker

It's just one of those days!!

Depinde unde te-ai culcat, unde ai dormit, unde ai visat (dacă ai visat) și contează, la fel de mult, unde te-ai trezit. Contează cîți bani ai, dacă stai bine cu sănătatea. Dacă ai prieteni buni (nu neapărat mulți), dacă ți-e familia aproape. Dacă ești faimos sau nu. Contează, nu în ultimul rînd, alături de cine te trezești. Dacă acest lucru te bucură sau te îngrozește. Dacă îți vine să o tai la fugă sau să te întorci pe cealaltă parte să mai dormi încă cîteva ceasuri bune.

Te poți trezi fără să te trezești, să stai în pat, chiar dacă ești treaz - iată sensul sintagmei „a sta de veghe”! Te poți „scula” din pat fără să fii treaz. Poți să arunci 2 haine pe tine, sari în taxi, ajungi la locul de muncă, lucri, mergi în pauza de masă, îți bei cafeaua, fumezi țigara, și abia apoi să te trezești. Ală nu ești tu. E cu totul altceva din tine. O voință, o conștiință, o putere, energie, suflet, spirit etc. Tu ești altceva. Ești mai mult. Se întîmplă ca întregul să nu se trezească odată cu tine. Tu ești lumea, din moment ce n-ai chef de ea, lumea nu se trezește în tine.

 

 

Diana Cîmpean

 

Da, mi s-a întîmplat. După vaste întîmplări mai mult sau mai puțin serioase, pe care le-am forțat în zadar să treacă pe lîngă mine, m-am trezit într-o dimineață fără pofta sau tendința de a “ieși din mine”, de a mă adapta din nou normelor... “normale”, m-am trezit singură și încăpățînată să rămîn în mintea mea și să-mi disec toate acțiunile care m-au adus în punctul respectiv. Am luat-o așa, psihoterapeutic, am început să-mi sap prin ungherele copilăriei, apoi să leg tot felul de întîmplări, să mă izbesc de un fel de karma, să-mi pice fața în dreptul unor coincidențe oarecum poetice, dacă ar fi fost să mă consult, de pildă, cu Gellu Naum. Probabil a fost un prim ciob ce mi-a căzut în ochi în drumul spre o așa zisă și deloc așteptată maturizare, poate aveam nevoie de o zi petrecută în mintea mea, dar nu la modul în care ajunsesem atît de aiurită, că mergeam cu busul mai multe stații decît era nevoie sau treceam pe roșu la semafor pentru că nu mă puteam opri. Ca să-mi scap din minte, am încercat chiar să-mi imaginez și să-mi derulez în cap povestea fiecărui om pe care-l vedeam pe stradă. Of, dacă aș fi avut atunci un pix și-o foaie, poate m-aș fi oprit pe-o bancă și-aș fi scris ceva frumos. În schimb, m-am izbit de primul stîlp ieșit în cale.

Apoi am adormit… așa, fără să fiu cum știu și fără să-mi imaginez ce turbate pot fi uneori cărările minții. A trecut ceva vreme pînă ca soarele să răsară iar în capul meu.

 

 

A. R. Deleanu

 

Probabil că nu aş şti că nu mai sunt cum eram, nu? Cei din jurul meu mi-ar spune şi atunci le-aş cere toate textele mele. Le-aş citi şi aş scrie o carte despre cel care le-a scris. Apoi m-aş culca.

Sau m-ar interna ai mei, m-ar pune pe medicaţie grea şi nu aş face nimic din cele de mai sus.

 

 

Liviu Antonesei

 

Problema ar fi că în fiecare dimineaţă mă trezesc altfel decît mă ştiu! E ca în cugetarea cu băutul vinului. Orice om are dreptul la un pahar de vin, dar după ce-l bea, este alt om care are şi el dreptul să bea un pahar de vin ş.a.m.d. Aşa şi eu, mă trezesc mereu altfel decît mă ştiu, mereu altul. Cum a fost? Mai degrabă - cum să fie. E interesant. Şi obositor. Dar la puţină vreme de la trezire, îmi trece totuşi senzaţia asta şi o iau de la capăt...

 

 

Sabina Comşa

 

În toate zilele m-am trezit şi eram la fel. Existenţa mea nu e upgradată, se pare, în privinţa unei viitoare metamorfoze, mai ales a unei metamorfoze peste noapte. Şi, dacă, totuşi s-ar întîmpla asta, să zicem chiar mîine dimineaţă, probabil că aş sta nemişcată pînă mi-aş reveni. Mama s-ar impacienta sigur şi nu ar fi de acord să stau nemişcată pînă mă schimb la loc. Așa că trebuie să o excludem pe mama din schemă. Din cauza asta, mi-ar plăcea să fiu singură, aş continua să stau nemişcată, pînă cînd din plictiseală aş încerca să mişc degetele de la mînă, să-mi dau seama dacă am unul în plus sau în minus. Dacă aş simţi că am un deget în plus mi-ar fi foarte frică. M-ar relaxa însă, un deget în minus - de preferinţă degetul mic (pentru că unghia lui îmi aminteşte de unghia unei găini fierte). Nu cred că m-ar deranja prea tare o carapace sau nişte solzi, un costum de gumă sau sticlă. Aş vrea să fiu un dop de plută. Cineva mi-ar monta un senzor şi mi-ar da drumul pe prin tot soiul de canale de navigaţie. M-ar putea angaja cei de la Google Maps sau paza de coastă. Situaţia asta cred că i se potriveşte de minune unui spion. Deci, nu cred că ar fi foarte greu să mă trezesc altfel. Să mă trezesc că am fost mutată dintr-un loc în altul, dintr-o cameră în alta sau aşa ceva, asta sigur nu vreau. Adorm întotdeauna în locul potrivit.

 

 

Cristina Nemerovschi

 

M-am întrebat de mai multe ori cum ar fi să mă trezesc într-o dimineață fiind altceva sau altcineva. Într-una din aceste dăți am scris o povestire din perspectiva unei feministe, altă dată am scris una din perspectiva unui fotoliu.

Dar de întîmplat propriu-zis, pînă acum, nu mi s-a întîmplat. Sper să mi se întîmple într-o bună zi, fiindcă îmi plac provocările.

Cred că e interesant să faci exercițiul ăsta de imaginație și să te întrebi ce-ar fi dacă n-ai mai fi tu pentru o zi, pentru că realizezi, odată terminată reveria, care sunt lucrurile de care nu te-ai putea lipsi, ce prețuiești cel mai mult din ceea ce ai în prezent. Te ajută să te definești, chiar e una din puținele întrebări bune pe care merită să ți le pui.

 

 

Ciprian Măceşaru

 

BORMAŞINA

 

Încă nu deschisesem ochii, o linişte totală mă înconjura şi mi-era bine. Mike şi soră-sa, Rory, şofaseră pe rînd. Maşina avea volanul pe partea dreaptă, eu nu-i puteam ajuta, încălecam încontinuu bordurile şi nici nu reuşeam să schimb vitezele la timp. Fusese ideea lui Mike să plecăm: “Ce-ar fi să tragem o tură prin insula asta de căcat?” Am pornit de pe coasta Mării Irlandei, din Dublin, ne-am oprit pentru o noapte pe partea opusă, la Atlantic, într-un orăşel numit Galway, pentru ca apoi să coborîm, trecînd prin Limerick, pînă la Cork, unde, în barul Fred Zeppelin's, am ascultat o trupă de celtic punk. Atmosfera era mişto, aşa că am rămas acolo toată seara. Mike a turnat în el Guinness după Guinness, s-a făcut mangă şi, după concert, a urcat pe scenă şi a zbierat un poem. Mike e poet, un poet bun, doar că e obsedat de Charles Bukowski şi-l imită mereu, ceea ce e de-a dreptul jalnic. Rory îl strigă uneori Charles, iar el turbează şi-ncepe să lovească în pereţi şi-n toate obiectele din jur. Dar pînă şi asta e o reprezentaţie ieftină. Rory îl aplaudă, Mike îşi aprinde o ţigară, îşi azvîrle un braţ pe după umerii soră-sii, rînjeşte şi o pupă zgomotos pe obraz. “Am o soră deşteaptă foc”, zice el mîndru. În maşină, o dubiţă Wolkswagen, era dezastru. Cutii şi pungi de snacksuri goale, haine şifonate, pachete de ţigări făcute ghemotoc. Plecaserăm din Cork, era dimineaţă, ne-am oprit lîngă un cîmp negru din care se înălţau aburi lăptoşi. Am fumat nişte iarbă, apoi Mike a coborît să urineze. Rory m-a sărutat, eu i-am vîrît mîna sub tricoul cu New Model Army, i-am mîngîiat sînii. Mike a revenit şi, afişînd iar rînjetul lui simpatic, ne-a zis: “Hei, luaţi-vă o cameră!”. A demarat în trombă, slobozind un “Uuuuhaaa!” viguros. Maşina luneca rapid pe limbile înguste de asfalt. După o vreme, am adormit cu capul în poala lui Rory, iar cînd m-am trezit nu ştiam unde mă aflu. Îmi plăcea senzaţia. Nu mai eram zgîlţîit de maşină, nici nu i se mai auzea motorul. Linişte absolută. Eram cu siguranţă într-un pat, dar nu într-unul de spital, îmi puteam da seama de asta şi fără să deschid ochii. Mintea mi se limpezea cu fiecare secundă scursă. Devenit tot mai lucid, o stare de nelinişte m-a cuprins. Ştiam de-acum că sunt în patul meu din Bucureşti, în garsoniera din Militari, într-unul dintre imundele blocuri comuniste, dar refuzam să deschid ochii, păstram încă un firav contact cu aventura irlandeză şi mă străduiam să mă întorc acolo. Totul fusese atît de real, de viu, de puternic. Nu puteam să accept revenirea la cenuşiul vieţii mele adevărate. M-am străduit, Doamne, cît m-am străduit, vedeam mîinile prietenilor mei irlandezi întinse, dar nu reuşeam să mă agăţ de ele. “Cum de e atîta linişte?!”, m-am întrebat. În clipa următoare, ca prin minune, o bormaşină a pornit să sfredelească pereţii. Am deschis ochii şi m-am uitat la ceas. Era 7 şi jumătate. Am tras o înjurătură şi am sărit din pat, căutîndu-mi cu gesturi precipitate hainele. La 8 trebuia să fiu la serviciu.

 

Veronica D. Niculescu

 

Întîlnirea dintre o umbră şi femeia ei

 

Mă primiţi dacă sucesc un pic întrebarea?

Cum ar fi dacă într-o zi te-ai trezi aşa cum te ştiai?

Mi s-a întîmplat să mă trezesc şi să fiu aşa cum mă ştiam cîndva, mai demult, şi spaima cea mare a fost să înţeleg că uitasem cu totul de mine, că mă pierdusem cu totul de mine. O întîlnire de zile mari, între o umbră şi femeia ei.

 

Cîndva, prin primăvara trecută, ieşisem dintr-o traducere dificilă şi istovitoare, un triplu salt mortal, aveam ceva oase rupte, oboseala tocmai începea să se risipească. Este cel mai periculos moment. Alergi fără roată şi, poate, fără trup. Risc de prăbuşire.

Stătusem în casă şi lucrasem numai la asta o vreme îndelungată – anul din calendar avea plus doi în coadă, cred că începusem povestea în 2010 şi o terminasem în 2012. Chestia cu traducerile este că munca asta minunată – transparentă pînă la inexistenţă pentru unii, idilică pentru alţii – este o dulce ocnă, şi sapi, şi sapi, şi foarte tîrziu îţi dai seama ce se întîmplă. Eu n-am putut altfel, şi-am renunţat rînd pe rînd la tot ce mai lucram, astfel că în acea perioadă doar asta am făcut, am stat numai în carte, iar cînd m-am trezit fără ea, la ceva timp după predare, ia viaţa de unde nu-i: căci m-am trezit şi fără mine.

Aş vrea să scriu precis despre lucrurile astea, fiindcă am de povestit o întîmplare extrem de concretă. Pur şi simplu, viaţa mi se topise.

 

Mergeam ca un orbete pe străzi, nu ştiam încotro, ce-o să fac, cum o să fac. Pur şi simplu mă îmbrăcam şi ieşeam. N-aveam nimic de făcut, nu aveam nici un rost şi simţeam, la modul cel mai concret, că nu mai exist. Mă plîngeam unui prieten, scriam despre lucrurile astea seara, ruşinată să toc acest unic subiect, cînd închideam dicţionarele, povesteam că mă simt anihilată, ăsta era cuvîntul, anihilată. Mi se răspundea în binevoitoarele triluri cunoscute: că o traducere te îmbogăţeşte, că marii autori rămîn în tine, că vei scrie mai bine apoi… buclişoare de spectator (avea dreptate! dar întîi trebuie să ieşi viu din asta; abia acum ştiu că a fost cel mai bun lucru din viaţa mea; nu se va mai putea repeta niciodată). Eu chiar eram anihilată, nu voiam pe nimeni în mine, sufeream tocmai fiindcă nici un gînd nu mai era al meu, şi nici un cuvînt, dădeam pe dinafară de cuvinte, şi nici unul nu era al meu, eu unde sunt?, unde sunt?, nu mai eram nicăieri.

 

Simţeam că voi crăpa pe stradă într-una din zilele acelea de muncă, spre final, dar “not with a bang, but with a whimper”, cu un scîncet infim, printr-o implozie aproape neauzită, sau mai bine zis ca un fitil stins dinspre interior, da, că pur şi simplu mă voi stinge pe dinăuntru, flic!, şi atunci tot corpul meu, toată coaja mea exterioară se va prăbuşi ca un cearşaf umflat doar încă o clipă de vînt, peste golul ce devenisem –dispărînd. Îmi imaginam urma, o micuţă pată uleioasă pe trotuar, undeva, oriunde m-ar fi prins întîmplarea. Puf… şi gata. Mergeam şi ziceam, gata, acum. Şi mai făceam un pas. Şi nu era nimeni nici măcar de dat un bună ziua, să mă simt şi eu om, cu voce şi cuvinte.

În ziua de care vreau să-ţi povestesc, ieşisem tot aşa, fără nici un rost, era după predarea cărţii, mă duceam înspre dealuri. Mă uitam ce mă uitam, învăţasem copacii, apoi mă întorceam. Pe podul care trece peste Valea Săpunului, spre Kaufland – de unde se văd atît de bine munţii şi uneori ai noroc şi mai găseşti şi cîte-o pană de uliu sau bufniţă pe sub şirul de plopi – acolo mi-am cumpărat un bucheţel de violete. Un bucheţel din acela rotund, cu cozi lungi, cu crenguţe de brad de jur împrejur, cum vînd pe-aici ţigănuşii.

 

Cu bucheţelul în mînă şi pesemne cu un pas ceva mai vioi, mergeam înspre casă. Şi bătea un vînticel cald de primăvară – memorabil, iată – dar ce să faci cu el? Atunci s-a întîmplat ca, ferindu-mă de vreo pală de vînt – aşa aş fi zis – întorcînd cumva capul din mers, să zăresc o femeie. Să-i zăresc imaginea fugară în geamul unei maşini parcate chiar lîngă pod. Era o femeie îmbrăcată în negru, părul blond îi flutura luat de vînt, iar ea se uita îngrijorată în urmă. În mîini ţinea un buchet de violete.

Aici timpul stă în loc. Aici împietresc şi, deşi merg înainte, văd în continuare, văd şi îmi vine să strig, un ţipăt care îmbină toată uimirea şi groaza, dar şi toată fericirea din lume, văd o femeie care trebuie că sunt eu. O femeie de care uitasem! Sunt eu, eram eu privind îngrijorată în urmă, cu chipul brăzdat de o şuviţă de păr. După ce? Nu, n-a fost vîntul – eu chiar mă uitam îngrijorată în urmă, el doar se agitase un pic. Eram o femeie cu un buchet de violete ţinut strîns în ambele mîini, întocmai ca într-o imagine pe care o iubesc din “Disperare” de Nabokov, e scena cînd Lidia se frînge în urma trenului care i-l răpeşte pe Ardalion, scenă care pentru mine este tabloul suprem al iubirii. Dar eu, eu după ce mă uitam?

Iată-mă, deci, într-o frîntură de clipă, într-un geam de maşină, văzîndu-mă eu pe mine, după foarte mult timp, aşa cum obişnuiam să fiu, aşa cum nu ştiam că mai sunt. Ce mai revedere!

 

Poate pare o întîmplare banală; dacă nu te-ai pierdut niciodată de tine total, n-ai cum să înţelegi. Dar a fost un moment crucial, un cutremur de spaimă, urmat de extaz. Îl aşez lîngă cele mai intense experienţe de-ale mele, cele care fac viaţa soră cu moartea. Lîngă clipa în care, în halat şi papuci, am sărutat o gură pe un hol de spital şi mîinile s-au desprins, cu o ezitare la ultima atingere, a vîrfurilor degetelor, şi-am plecat într-o sală rece de unde am bănuit că n-o să mai ies. Şi lîngă clipa în care m-am legănat pe podul peste Bega, după ce alţi medici mă bătuseră cu palma compătimitoare pe umăr, spunîndu-mi cu pompoşenie că există şi lucruri mai rele pe lume decît veştile pe care mi le dădeau ei mie. Şi care anume ar fi astea?, o fi părut privirea mea să întrebe. De exemplu, să rămîi fără un picior, îmi spuseseră ticăloşii. Greşeau.

Aici, în această serie de legănări pe muchia dintre viaţă şi moarte, o aşez şi pe femeia privind îngrijorată în urmă. Doar că, de data asta, ea va merge în sens invers, către viaţă, către acel loc înspre care încă nu ştia atunci cum să privească. Şi de aceea, ca un animal hăituit, se tot uita înapoi, înapoi. Dar s-a întîmplat să se zărească şi-atunci, bum-bara-bum!, deodată ceva s-a dat peste cap: fiindcă i s-a părut că este frumoasă.

 
George Mureşan

Da, mi se întâmplă în fiecare dimineaţă, pentru că nu ştiu cum sunt! Nici cine sunt. Mă pun sub semnul întrebării de dimineaţa până seara – Mihail Mihailovici, ce este viaţa? Ce e după moarte, dacă e ceva? Cum e posibil să fie sau nu? Ce a fost înainte de big bang? Cum rămâne treaba cu legea morală din mine? Ce este o femeie, de ce este ea aşa cum este? Cum a îngăduit Dumnezeu să se producă genocidul armean? Lumea e eminamente rea, dar cum se face că există în ea o sămânţă de bunătate?

Aşadar, nu ştiu cine este individul care se uită la mine în oglindă.