Siri Hustvedt

 

Tristeţile unui american

 

Traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu

 

Miranda tocmai încuia uşa când m-a văzut Eglantine.

— Doctore Erik, a zis ea cu o voce acuzatoare, punându-şi mâinile-n şold şi imitând un adult sever. Unde-ai fost?

Mă aşteptam să se întâmple aşa: inevitabila întâlnire întâmplătoare în faţa casei sau pe vreo stradă învecinată. De fapt eram surprins că se amânase atât de mult. Când m-am uitat în jos, la faţa înălţată a copilei, părul ei şaten părea moale şi am simţit un impuls subit să ating cu degetele acele bucle şi să o mângâi pe cap, dar m-am abţinut.

Miranda a venit spre noi, ducând o sacoşă mare.

— Am fost aici, i-am zis lui Eggy, ocolind chipul Mirandei.

Nici fetiţa nu urcase să mă viziteze. Mă întrebam dacă o împiedicase mama ei.

— Mergem în parc, ca să desenăm, a zis Eggy, stând pe vârfuri, ridicând un picior în faţă şi ţinându-şi echilibrul, cu ambele braţe depărtate, înainte să lase piciorul înapoi, pe pământ. Vrei să vii şi tu? Poţi să foloseşti hârtia noastră şi creioanele şi cariocile şi cărbunele şi tot.

— Mă tem că nu am timp, am zis, auzindu-mi scorţoşenia din glas.

Miranda a păşit spre mine şi mi-am coborât privirea spre ea. Nu ştiu dacă pe chip mi se distingea disconfortul pe care îl simţeam. Privirea ei era calmă, neabătută.

— Sigur nu vrei să vii? a întrebat, iar apoi a adăugat: E o duminică frumoasă.

Duminica aceea mi-a rămas în amintire ca o colecţie de fragmente. Stau pe spate pe pătura în carouri, studiind ramurile, frunzele şi bucăţile vizibile de cer albastru de deasupra mea – un unghi vizual cunoscut din copilărie. Pulpele maro, dezgolite, ale Mirandei pe pătură şi picioarele ei desculţe, cu unghii roşii. Eggy la mine în poală în timp ce-mi cercetează urechile, cu faţa apropiată de a mea:

— Sunt mari. Ştiai? Foarte mari.

Schiţa rapidă făcută de Miranda fiicei ei, cu o pălărie imaginară, cu bor larg, şi rochie de dantelă.

— Nu, mami! Vreau o rochie lungă, care să-mi vină până la glezne! Schimb-o!

Sunetul radierei. Eggy fredonând. Miranda cu ochelari de soare. Căldura soarelui pe spinare şi senzaţia că aş putea adormi. Un pacheţel roşu cu stafide, în iarbă, la câţiva centimetri de nasul meu. Trifoiul. Eggy stând pe burtă, cu un beţişor subţire în fiecare mână, unul cu o idee mai lung decât celălalt.

— N-am de gând să te ascult doar fiindcă eşti mare, găgăuţă rămurea!

Băţul cel scurt sare prin aer.

— Nu fă pe şeful cu mine!

— Trebuie să asculţi, zice cu o voce gravă băţul mai lung.

— Ba nu, cântă băţul cel mic. Eu sunt Power Girl!

Power Girl zboară pe deasupra capului meu.

— Vreau să vină doctorul Erik şi să mă vadă la ora de teatru. E sâmbătă. Nu, mami? Data viitoare. Mănuşa, s-a băgat Eggy în discuţie. Eu sunt mănuşa!

Eram încrezător. Deşi Miranda nu flirta absolut deloc şi nu făcea nimic care să sugereze că sentimentele ei faţă de mine s-ar fi schimbat, petrecusem două ore simţind trupul ei la doar câţiva centimetri de al meu. Visasem cu ochii deschişi să mă întind şi să îmi aşez mâna pe coapsa ei, să mă rostogolesc pe pătura în carouri şi să o iau în braţe. În seara aceea, după ce am vorbit la telefon şi cu Inga, şi cu mama, am citit câteva ore în birou. Dar înainte să mă culc, m-am pomenit că mă duc la fereastră. M-am tot întrebat de atunci încoace dacă auzisem vocile joase într-un mod subliminal sau dacă pur şi simplu îmi venise să mă uit afară, aşa cum fac adesea, iar ceea ce am văzut a fost pură întâmplare. Cert e că i-am văzut de la fereastra de la etaj pe Miranda şi Lane împreună, pe trotuar, la lumina felinarului. L-am văzut pe el întinzându-se după ea şi trăgând-o mai aproape. Preţ de o clipă sau două ea i-a rezistat, iar apoi trupul i-a cedat şi ea i s-a supus. I-am privit sărutându-se. I-am privit mergând spre casă şi dispărând dincolo de treptele de la intrare. Am aşteptat acolo o vreme, sperând să îl văd pe Lane ieşind, dar el n-a mai apărut.

Când stăteam în pat, mi-am amintit două versuri dintr-un poem de John Clare:

 

Până şi cei mai dragi dintre cei dragi

Îmi sunt străini – chiar mai străini ca toţi ceilalţi.[1]

 

Mi-am repetat versurile de două ori, iar apoi am luat pastiluţa albă.

 

(...)

 

Până am ajuns eu la piesa lui Eggy, toate scaunele pliante fuseseră ocupate, aşa că am rămas în picioare în fundul sălii, lângă uşă. Înainte de Mănuşa, am urmărit Frunza de arţar, o producţie care includea şase frunze de carton feminine ce ţopăiau prin cameră, „fâlfâind“ şi „căzând“, şi o frunză masculină tare derutată, care şuşotea permanent – în ceea ce ar fi fost culise dacă totul s-ar fi desfăşurat pe o scenă – „Acum? Trebuie să cad acum?“. Când, într-un sfârşit, o femeie ce stătea aşezată undeva într-o parte (păr cărunt şi lung, ochelari cu ramă metalică, frunte ridată, o expresie de îngrijorare constantă) i-a dat semnalul, sărmana frunză a căzut cu o bufnitură pe podea, cu faţa scăldată în uşurarea de a-şi fi dus la capăt misiunea teatrală. A urmat piesa lui Eggy, urmând logica schimbării anotimpurilor. O fetiţă blondă şi micuţă, îmbrăcată mult prea gros pentru o zi de început de iunie, într-un costum de iarnă, sărea de-a lungul scenei, fluturându-şi cele două mănuşi roşii din mâini. Apoi, ca din întâmplare, a lăsat să-i cadă una dintre ele pe jos. Am înţeles că gestul ei extrem de atent calculat ar fi trebuit să fie unul neprevăzut, fiindcă o clipă mai târziu Eggy, într-un costum tricotat, larg şi roşu, care o acoperea pe de-a-ntregul, cu excepţia gleznelor, a labelor picioarelor şi a feţişoarei hotărâte, ce i se iţea printr-o gaură, a intrat legănându-se, şi-a pus unul dintre pantofii ei de sport direct pe mănuşa mică, pentru a o ascunde privirilor, şi s-a lansat în monologul ei. Cu o mână bine întinsă, ca să imite protuberanţa necesară pentru un deget mare foarte mare, şi-a privit vajnică publicul şi şi-a început discursul.

— Vai de mănuşa, a exclamat ea cu un glas surprinzător de poruncitor, vai de mănuşa care şi-a pierdut perechea!

S-a oprit şi a gemut:

— Vai! Vai!

Cu privirea în tavan şi izbindu-se în piept cu braţul devenit deget mare, Eglantine îşi deplângea trista soartă. Expresia ei chinuită s-a transformat în una de inefabilă bucurie atunci când Blonda Încotoşmănată a reapărut, fluturând chiar o mică versiune a lui Eggy. Atunci dinspre publicul alcătuit din rudele şi prietenii extrem de încântaţi s-au stârnit aplauze furtunoase, râsete consistente şi câteva fluierături.

După drama de iarnă, am urmărit Laleaua şi Stropitoarea şi am localizat-o pe Miranda printre spectatorii aflaţi în faţă. Când i-am identificat ceafa, am simţit un val subit de entuziasm, urmat imediat de agitaţie. De ce venisem? După ce frunzele, stropii de apă, lalelele, posesoarea mănuşii şi mănuşa şi-au făcut ultimele reverenţe şi aplauzele au încetat, în încăpere au izbucnit felicitările zgomotoase şi haotice. Artiştii dramatici liliputani ţipau, urlau şi alergau. M-am uitat cum Miranda o îmbrăţişa pe Eggy şi am reuşit să îi identific pe bunicii copilei, un bărbat corpolent cu pielea deschisă la culoare şi o serie de aluniţe împestriţându-i faţa, şi bunica, la fel de înaltă ca soţul ei, dar mai suplă, cu pielea mai închisă la culoare şi îmbrăcată într-un soi de tunică. Ceilalţi inşi care o îmbrăţişau pe Eggy trebuie să fi fost surorile Mirandei şi soţii acestora. Un copilaş cu părul vâlvoi, care am presupus că făcea parte din familie, se folosea vesel de scaune ca să sară peste rânduri încolo şi-ncoace. Oricum, nici urmă de Lane, iar pe moment absenţa lui m-a bucurat. Atunci m-a zărit Eggy.

— I-am zis eu mamei c-o să vii! a strigat, cu gura lărgită într-un zâmbet amplu.

S-au făcut prezentările. Am observat că tatăl Mirandei avea o strânsoare puternică a mâinii, iar mama, o voce gravă atrăgătoare. Cele trei surori nu erau la fel de drăguţe ca Miranda – sau aşa mi s-a părut mie –, dar toate păreau afabile. Deşi mai înainte ne pupaserăm politicos şi superficial, în acea după-amiază i-am strâns mâna Mirandei când am plecat. Prezenţa familiei ei exercita o misterioasă constrângere.

— S-ar putea să creşti o actriţă, i-am zis.

Cu Miranda, inevitabil, trânteam numai banalităţi. Cu cât voiam mai mult să o cuceresc, cu atât mai nătâng deveneam, şi cu atât mai mult îmi regretam prostia. Ea însă a zâmbit delicat şi mi-a zis aproape şoptit:

— Cabotină ar fi un termen mai potrivit.

Ajunşi afară pe trotuar, Eggy a fluturat cu degajare mâna spre mine. Miranda a zâmbit, a dat din cap şi s-a întors cu spatele. Din pricina căldurii, fusta ei, făcută dintr-un material subţire, i se lipise de fese şi i se prinsese între coapse. Peste o clipă am văzut-o trăgându-şi fusta cu ambele mâini, iar imaginea fugară a paradisului învăluit a dispărut. M-am uitat cum o porneşte, împreună cu restul clanului Casaubon, către diferitele vehicule parcate prin împrejurimi. Se duceau la o cină în familie. Se pomenise de un biban-de-mare chilian şi de o partidă de crichet de la televizor. Privindu-i cum pleacă, am suferit din cauza senzaţiei de exil, iar când am dat să plec, mi-am dat seama că nu voiam să merg acasă, aşa că m-am îndreptat spre parc. În timp ce mergeam, mi-am amintit cum stăteam pe bancă meci după meci, cum în cele din urmă mi-a surâs norocul, cum m-am repezit pe terenul de sport şi cât de răvăşit am fost când am pierdut mingea. Mi-am amintit chipurile pline de înţelegere ale părinţilor mei, tachinările reci ale coechipierilor, fierbinţeala umilinţei. M-am gândit la dobitocul de Kornblum, care mi-a criticat lucrarea la Conferinţa despre Creier şi Minte, la refuzul lui de a se lupta cu mine, pacientul lui, la tonul condescendent cu care îmi scotea în evidenţă „greşelile“. Mi-am amintit cum îmi spunea Genie că nu mai suportă să îmi vadă corpul. „Mă fut cu Allan. E momentul s-o ştii. Toţi ceilalţi o ştiu.“ Mergeam repede şi călcam apăsat, mai întâi pe drum şi apoi pe poteci, afundându-mă în pădure, iar furia şi amărăciunea îmi sporeau cu fiecare pas. Abia după ce mersesem vreo oră, m-am gândit la tata şi la fugile lui. Ştiu cât de tare te identifici cu tatăl tău. Atunci mi-am încetinit pasul. Am pornit-o într-o altă direcţie. Furia mi s-a preschimbat într-o suferinţă surdă. Când m-am întors în Garfield Place, am deschis agenda şi am început să scriu. Am scris aproape o oră, trecând de la un subiect la altul. Ultimul lucru pe care l-am notat a fost o amintire la care nu mă mai gândisem demult.

Sunt iarăşi la fermă şi e vară. Inga şi cu mine suntem în spaţiul îngust de deasupra garajului. Nu cred că am mai fost vreodată acolo înainte – şi nici n-o să ne mai ducem altădată. Doar atunci. De undeva pătrunde lumină. O fereastră mică, cu geamul opac de la noroi. Găsim un geamantan vechi, acoperit cu un strat gros de praf de culoarea mangalului. Eu desfac cureluşele de piele, apoi ridic capacul. Înăuntru este o jachetă maro, făcută din stofă grea, tare. O simt aspră între degete. O ridic şi văd mai întâi tresele de pe mânecă, apoi medaliile prinse în faţă. Ştiu că e uniforma din război a tatălui meu şi simt un fior de mândrie. Coborâm cu comoara şi fugim pe lângă pavilionul cu viţă-de-vie şi meri, cu jacheta între noi, fiecare ţinând capătul unei mâneci goale, de parcă ar fi un tovarăş de joacă fără cap. Strigăm după tata.

— Uite ce-am găsit! Uite, tata, uite!

Şi deodată tata stă în faţa noastră. Ridic privirea către faţa lui şi sunt uluit să văd că e furios.

— Puneţi-o la loc! strigă la noi. Imediat!

— Dar medaliile... dau să zic. Dar cum rămâne cu medaliile?

Însă pe chipul lui nu apare nici o urmă din blândeţea cunoscută nouă, nici un zâmbet tandru. Este un alt tată. Repetă ordinul, iar noi ne ducem înapoi în garaj. O, binecuvântată zi.

 

(Editura Polirom, 2013)