Vasile Vasilache
Povestea cu cocoşul roșu
Ed. Cartier
Șapte
— Bou, vițică?
— Hăi! Bouț, mânțămăsc. Hăi, Bălane, de te scoală…
Abia acum în jurul lui Bălan au prins a se învârti, a se suci, a-l trage, a-l tipări, a-l vânzoli, a-l netezi, a-l cuprinde cu privirea de la cap la picioare și înapoi, de la picioare la cap, ș-apoi jur-împrejur, cum ai căta un ou de bănuț, purtându-l între degete. El simțea, căci bou-bouț, însă simte dacă e viu… Se vânzoleau, bâzâind împrejurul lui, mantale, paftale, floace, cojoace, moțoace, cozoroace, desagi, nădragi, sumane, otomane-harjatane și pâini de târg.
— Blând! Iaca, uitați-vă… Că l-a fătat mamă-sa prin postu’ Crăciunului și a iernat cu copiii în casă…
— Câte iarmaroace am umblat, încă așa patret n-am văzut.
— Tare-i alb, bre-bre-e-e-e!
— Cinci puncte într-o paranteză, dacă să-l așterni pe hârtie.
— Coarnele-s paranteza, da’ punctele care-s?
— Copite-s patru… și botul – cinci!
— Ia hai să vedem, cât cere?
— Țineți minte, județul Bălți ne-a trimis cândva unul așa de sămânță.
— Apoi cu ce aveau să se laude înainte județele?
— Ia vezi dumneata, că bat palma! Oare cu cât l-a lăsat?
— Adevărat, tovarășe! Cinci plăcințele negre între doi țăruși…
— Aveți în vedere copitele și botul între coarne?
— Nu mai grăiți, că-i patret și gata!
— El, banul, crește, dacă îl hrănești zdravăn…
— Acum, cu tehnica asta, la ce ți-i bun?
— Cușer… Iese niște carne, cușer, mmâh!
— Ia nu mai grăiți, că-i mare mângâiere: ieși afară pentru tine și tragi o raită prin ocol, și te iei cu un gând, dis-de-dimineață…
— El așa o fi, da’ cu tehnica asta v-am spune: „Cinci baligi între doi țăruși…” Ia uitați-vă ce se scrie:
LAPTE FĂRĂ VACĂ ORI VACĂ-ROBOT
Un grup de savanți englezi au creat o mașină care produce lapte… fără de participare văcească. Această mașină prelucrează iarba, morcovul, mazărea, mai în scurt, tot ce s-ar cuveni vacii drept nutreț. Dar, dacă laptele de vacă conține numai optsprezece procente din cantitatea albuminelor aflate în nutrețuri, apoi mașina reînapoiază optzeci la sută din aceste albumine. Laptele „nevăcit” mai are o calitate: nu conține niciun element dăunător pentru copii și pentru cei bătrâni.
— Mmm, ce fleici și mititei la grătar!…
— Ducă-se pe pustii!… Unde-i, fraților, natura, suflarea vie! Adică ce, numai noi mai rămânem?! Vârâm în râșniță asfalt și baligă și dincolo curge lapte cald? Cum să beau eu laptele acela?
— Ia lăsați, ia, c-am mai văzut eu multe pe lume, d-apoi așa frumușață!
— S-au împăcat! Ei, să fie într-un ceas bun!
— Da’ aldămașul?
Guițau porcii, nechezau armăsarii ori, poate, iepele, cine știe, iar pe Bălan îl gâdila în nări iz de fum și vin, și-n urechi îi zdupăia o tobă, și se boncăluia un trombon, jelit de un clarinet, iar iarmarocul gemea: vuu-u-u-vu-uu! Până când se trezi lângă o duhoare de poloboc burduhănos, hodinit pe-o sarcină de ciocleji, și el, Bălan, întinse botul, că-l spălase la inimă de draga dimineață.
— Văleu, hoții! și fuste peste fuste într-o singură fustă se învârvonară, se fluturară, adiind a țap, toamna… Ptiu, bată-l Dumnezeu, ia uite! Credeam că… la parale! Măi, cu boul! Și pe tine să te cinstesc, și boul să-ți hrănesc?!
— Că eu nu mă uit la nimica!… Să fiți sănătoși. Mie dragă să-mi fie, dragă, dragă!… Orice ar fi! O broască dacă îmi e dragă, cine ce are cu mine, nu-i așa? O dată trăiesc pe lume!
— Bravo! Ce bine că ne-am întâlnit… Dă să te pup!… Am plăcere de toată lumea, dă, dă… E al matale boul ista? Îl pup, nah, nah, și pe ista…
— Cântă, mă! Na, vedeți?
Și lui Bălan iarăși îi dădură în nări fel de fel de izme și izuri care vin de la acele hârtii dospite între carne și buleandră.
— Azi sunt, mâine nu-s….Cântă, măi, că s-a răcit sângele în vine!…
— D-apoi în mine?…
— Na-ți pe trei ulcioare înainte!…
— Săltați butoiul.
— Toarnă, măi!
— Iu-iu-ii!
Iar toba, trombonul, clarinetul și vioara s-au pus pe jelit și gemut acuma, iar dinspre coasta cealaltă venea miroznă de otavă și de floare iute de răsărită, și pe cer se topea un soare ca ceara, și dacă ar fi fost un mănunchi de nutreț, mama mă-sii, lumea asta parcă mai are capăt?!
— De sufletul mamei! Un an de când s-a prăpădit, săraca…
— Săraca…
— Opriți, măi, cântarea!…
— Iaca un colăcel și o lumânare de sufletul ei…
— Scoală, dragul mamei, că-ți tăvălești genunchii…
— Sângele apă nu se face…
— Ia iute jalea, ia iute mila…
— Of, lumea asta…
— Of, săraca mama ei!
— Aoleu, hoții!…
— Săriți! Ne-au prăda-a-at…, și fuste peste fuste într-o singură fustă s-au umflat și au căzut grămadă la pământ, de s-a speriat Bălan, c-a zbârnâit legătoarea…
Colb, dumnezei, cai deshămați, guri căscate, muște, scuipături, gunoaie…
— Puneți mâna!
— Uite-ia-ia!
— Unde-i?
— Ori iarmaroc azi, ori nu!
— În partea ceea pe cineva l-a prădat…
— D-apoi, ca la iarmaroc: cel gol îl jupește pe cel cu pielea, da’ aista se roagă: „Bre, lasă-mi măcar cămașa…”.
— Așa-i, unde-i sănătatea omului… Acu’ oleacă de ploaie dacă ar mai fi…
Bălan – bou-bouț, însă, dacă ar fi avut limbă nu numai pentru strujeni, ar fi avut și el necazuri de spus. Bunăoară, cum cândva era mândria codrilor, stăpânul izvoarelor, stătuse în stema țării, pe steaguri, semn al nesupunerii, și înfruntase luna-semiluna cu coarnele, iar aceea, speriată, se întâmplase să se și ferească uneori în pocnete de pistoale, în sclipiri de iatagane și tropăit de cai. Apoi fusese mândria județului, mult-puțin, însă fusese ceva mai încoace, dar niciodată, nicidecum, nicăierea în viața bunicilor, răs-străbunicilor, nici pomeneală să audă, el, încornoratul, să pășească umil, bleg, târât de-o ață închipuită și să ajungă să se vadă agățat de două tinichele ruginii, bucuros de-un strujan de anțărț. Iar pe socoteala lui să se bea și să se veselească, să se zburde, de parcă mă-sa îl fătase din pereche ori cu două capete, de nu se înțelege nici în cer, nici în pământ.
„Da’ poate că și aveam două capete?! se îmbățoșă el, fluturând din coarne. Ce-ar fi să rămân uite așa, în inima iarmarocului de vite, drept monument viu și neclintit! Monument al locului și al zilei trăite… A? Dar cine îmi pune între coarne o coroană… – și flutură din cap: îl necăjea un capăt de curmei, bătându-l în ochi și în frunte. – Coroana e doar ușoară…” Și simți: o căciuliță țuguiată îl scărpina între coarne.
De plăcere, făcu și el o plăcintă mare-mare în inima iarmarocului: așa, de dragul plăcerii și locului; desigur, îngrășându-l, fără știre, fără cunoaștere, curată stihie între un dobitoc și țărâna care îl poartă și îl întreține. Ah, da, poftim monumentul meu… Baligă! Întunecaților, țăranilor, ați uitat?! Când tușeați odinioară greu și răciți erați peste seamăn, mai înveleați câte-o baligă din astea, proaspătă și fierbinte, puneați pe piept, ca răceala să vă sloboadă…