Autointerviu DADA
de George MUREŞAN
- Autointerviu, deci. De ce?
- E o idee mai veche. Ar putea constitui un fel de "FAQ", de scrisoare de motivaţie literară, de carte de vizită. Nu ştiu alţii cum sunt, însă poate că fiecare dintre noi a regretat că nu i s-au pus anumite întrebări sau că aceste întrebări nu au fost regrupate pe aceeaşi pagină. E o idee mai veche – spuneam – şi faptul că e 3:54 dimineaţa şi că una din fetele mele – Elise (Zuzu) s-a sculat plângând – voia lapte – mi se pare o oportunitate excelentă pentru punerea în practică (terminând administrarea laptelui…).
- Nu ţi-e teamă că ideea ar putea fi considerată narcisistă?
- La naiba, nu. De când cu blogosfera, funcţionăm la modul "eu mă uit într-o oglindă care se uită la minele care se uită la mine". Reţeaua de comunicare actuală suferă, zic, de un excedent de comunicare interpersonală, care poate slăbi potenţialul, deloc neglijabil, al expunerii comunicării sau punerii sub semnul întrebării al comunicării intra- şi infra- personale.
- O întrebare banală, clasică şi inevitabilă: de ce scrii?
- Scriu pentru că nu am încotro. E ca băutura: bem pentru că trebuie, pentru că ne-am născut într-o ţară destul de central-nord-estică, pentru că e frig, când e frig. Scriem pentru că trebuie să scriem – aşa ne-a fost scris. Încercând să răspund mai serios: cred că oricine scrie, o face pentru că are impresia că are ceva de spus, de scos din el. De împărţit cu ceilalţi. Ceva ce nu s-a mai spus sau nu a mai fost spus într-un anume fel. Viaţa e o misiune. Misiunea scriitorului e aceea de a comunica. De a transmite. Nu ştiu de ce scriem, ar fi aberant să spun că ştiu – e ca şi cum aş pretinde că ştiu de ce trăim. Dar mi se pare esenţial să comunicăm, pentru a ne face existenţa mai suportabilă, pentru a contrazice ideea de "nimic nou sub soare", pentru a descoperi, împreună, ce Dumnezeu facem aici, pe pământul ăsta, avem o viaţă, cum procedăm. Până şi cea mai nevinovată glumiţă harmsiană la asta foloseşte: dacă nu, nu văd la ce ar folosi.
- Cum ţi-ai cataloga textele?
- Fără ezitare: dada. Nu dadaiste: -ismele sunt periculoase. Dada, smells like teen spirit. Sunt un scriitor dada.
- Ce este un scriitor dada? Ce este dada, pentru tine?
- Dada înseamnă libertate. Libertatea absolută. Anarhismul (asumat, conştient, responsabil, nu elitist, însă exigent) aşa cum îl înţeleg eu, după definiţia dată de Jacques Vaché – mentorul mai mult sau mai puţin involuntar al dobitocului de André Breton: "A fi anarhist înseamnă a căpăta conştiinţa propriei valori, a te ridica de-asupra mulţimii proaste şi laşe, trăind în afara normelor stabilite de aceasta". A fi dadaist nu înseamă "a înşira cuvinte goale, care nici măcar din coadă n-au să sune", ci pur şi simplu a scrie aşa cum îţi căşună – dar, atenţie! căci aici e partea cea mai importantă – nu e să scrii aiurea pentru a scrie aiurea, ci pentru că ai ceva de spus, şi crezi că transcendenţa normelor convenite foloseşte acestui scop de a spune (altora) acel ceva pe care îl ai de spus. Dada este Yukio Mishima, care scrie o romanţă japoneză siropoasă (Tumultul valurilor), pe care o curmă năpraznic cu o ultimă frază lucidă ca un duş rece. Dada înseamnă să desenezi o floricică roz într-un volum de texte serioase şi monocrome. Dada înseamnă "urma rujului de buze" (spun asta pentru cei care l-au citit pe Greil Marcus, care l-au ascultat în anii 2009 sau chiar în prezent pe DJ-ul Nicolae Cocârlea, dar şi pentru ceilalţi, cărora ideea le-ar surâde). Dada este un text sobru şi după toate canoanele în mijlocul unui volum fistichiu care, obsedat de a fi anti-convenţional, transformă amorfismul într-un formalism obligatoriu. Dada este o negare a scopului în sine, o punere permanentă sub semnul întrebării a sinelui şi a lumii, dada nu începe cu Tristan Tzara şi moare cu André Breton, ci reprezintă firul roşu al istoriei oculte a literaturii, calea subconştientă a îndeletnicirii scrisului către graalul promis şi visat.
- Nu ţi-e teamă că ai putea fi acuzat de vederi hipertrofice?
- Nu. Lipsa de seriozitate dada este aparentă. Chiar dacă zic, în cor cu Tzara: "dada, voyons, c'est de la merde". Dada este hiperluciditate, hiperresponsabilitate. Simţul ridicolului şi distrugerea creatoare, meticuloasă, minut cu minut, e cu mult mai responsabilă decât scrisul de dragul scrisului, de dragul canoanelor, de dragul criticilor.
- Te-ai luat mai sus în două rânduri de André Breton. Ce îi reproşezi?
- Cine cunoaşte istoria avangardei poate constata că între Tzara şi Breton e o diferenţă ca de la Fourrier la Stalin. În afară de meritul evident al descoperirii lui Jacques Vaché şi al formulării trinitare "Liberté, Amour, Anarchie", Breton e un personaj abject. Groparul modernismului. Nu faci avangardă cu procese staliniste, cu articole-program, cu metode de lucru şi descriere de tehnici literare. Părintele-impostor al "humorului negru" avea tot ce vrei, mai puţin simţul umorului.
- Poate fi literatura şi altfel decât dadaistă?
- Poate. Salman Rushdie, Jules Verne sunt mari scriitori, pe care îi venerez şi iubesc. Dar pe mine mă interesează modernismul literaturii, aspectul ei transcendent, căutarea neastâmpărată a unui sens dincolo de sensuri.
- Care sunt mentorii tăi literari?
- Alfred Jarry – atât de puţin cunoscut şi citit la noi. Individul era extraordinar, un individ minuscul locuind într-un apartament minuscul, un alcoolic notoriu care purta după sine un revolver şi-şi vopsea părul, punk avant la lettre, precursorul tuturor, e suficient să citeşti cu atenţie Ubu Roi sau câte ceva despre viaţa lui Jarry pentru a-ţi da seama că majoritatea laitmotivelor dada-suprarealiste de la el vin. Distorsionarea limbajului, etc., încep cu o farsă a unor liceeni de la sfârştitul secolului 19, care voiau să facă mişto de profesorul lor, ăsta e adevărul. Jacques Vaché, Tristan Tzara, Gellu Naum de la el se trag. Mai apoi: Urmuz. Daniil Harms. Vaché şi Naum, pe care i-am pomenit deja. Paul Goma, care se joacă atât de frumos cu limba română. Borges. Catalanul Pere Calders, pe care sper să îl văd într-o zi tradus în română, căci e universal şi splendid, ironic şi mare cât cuprinde. Bulgakov. Peter Hanke. Kundera, deşi… da, fără "deşi". Kundera. Ionesco cu Beckettul lui cu tot. Helmut Krausser, autorul Melodiilor, un roman gigantic care ia în răspăr teoria conspiraţiei universale şi care îi poate da lecţii de adevărată literatură şi de umor lui Umberto Eco (pe care nu-l înghit, dintr-o infinitate de considerente). Pe Kafka mi-e şi jenă să-l pun pe listă, dar ar fi şi mai jenant să nu-l pun. Franţuzoaica Anna Gavalda, deşi prezenţa ei aici ar putea părea incongruentă. De ce? Pentru că scrie bine, sincer şi frumos. Rushdie, ziceam. Da, Rushdie. Şi Jules Verne. Cel mai mare scriitor modern non-modern.
- Şi în afară de literatură?
- Corto Maltese, mon héros : cel mai fascinant personaj de benzi desenate. Cine n-ar vrea să fie Corto Maltese? În luna de miere, la Veneţia, soţia mea zicea că am făcut un triunghi conjugal cu Corto, al cărui album ne-a însoţit în Ghetto, în căutarea de simboluri gnostice şi de rune scandinave pe unul din leii de la Arsenal. Şi le-am găsit! Nicolae Cocârlea, animator radiofonic de excepţie, care mi-a trezit gustul de avangardă şi subversiune, şi fără de care – sincer – nu cred că aş fi devenit ce sunt astăzi, şi nu aş fi privit lumea cu aceiaşi ochi. John Lydon, de la Sex Pistols, erou al culturii proletare (o spun sincer şi fără nici un fel de ironie). Întreţin speranţa nebunească de a-l întâlni într-o bună zi.
- Pentru tine, literatura, cel puţin modernă, este dada. Şi celelalte arte?
- Am afirmat, într-o anumită ocazie, că istoria muzicii s-a terminat odată cu moartea lui Kurt Cobain (de la Nirvana), că literatura nu s-a născut încă şi că pictura a exprimat tot ceea ce putea exprima – ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să se exprime în continuare (apropo, Marcel Duchamp nu e un artist; e un dobitoc.)
- Cum vine asta?
- Când spun că istoria muzicii s-a terminat cu Cobain, înţeleg că misiunea ei s-a terminat. A început cu madrigalele, cu muzica de mistere sau, mai ştiu eu, mai demult, cu didgeridoo, şi s-a sfârşit în mod precis în momentul în care Kurt Cobain şi-a băgat pistolul în gură. Am avut această revelaţie în momentul în care am auzit ştirea morţii lui la tele. M-a marcat cel mai puternic din toate evenimentele anilor 90 (cărora aparţin), alături de căderea zidului Berlinului. Sunt convins că nu mă înşel. Aţi mai văzut vreo revoluţie muzicală, după sfârşitul grunge-ului? Prezentul aparţine muzicii ca produs industrial şi etern reciclabil, în rând cu tele-realitatea şi restul porcăriilor. Oricine poate fi erou timp de 24 de ore. Cât despre muzica de calitate care se mai face după moartea lui Cobain: aia se cheamă post-muzică (exempli gratia: Ada Milea).
Când spun că literatura nu s-a născut încă, înţeleg că potenţialul ei de a surprinde şi a se reinventa este intact.
Când spun că Marcel Duchamp e un dobitoc, înţeleg că a expune un pisuar răsturnat numindu-l "fântână" sau a crea un "pătrat alb pe fond alb" nu e cea mai bună metodă de a aduce servicii avangardei. De Chirico, da, el e un artist (şi dada) adevărat. Duchamp e un stahanovist formalist şi teoretician, ca André Breton.
- Câte ceva despre tine…
- Sunt convins că scriitorii ar trebui să vorbească mai puţin despre ei, sau barem să o facă cu mai puţină sinceritate. Cum vrei să te descoperi, să te reinventezi, ce te faci dacă ajungi să scrii pe blog, ca toată lumea, că dimineaţă te-a durut burta? În fine, mi se pare că, faţă de ceea ce scriem, orice detaliu legat de persoana noastră merită să fie consemnat ca fapt divers şi nimic mai mult. Poate că mă înşel. Aşadar: locuiesc în Franţa, sunt căsătorit, am trei fete şi îmi dedic totalitatea timpului zilei creşterii lor. Existenţa mea socială se produce pe internet, în general pe la orele 2-5 dimineaţa, cam trei zile pe săptămână. Sunt domiciliat mental la Barcelona, mă consider catalan şi, in extenso, european (oricât de obscen şi ridicol ar suna în ziua de azi ultima catalogare).
- Proiecte literare?
- Voi continua să scriu textuleţe, ca şi până acum. Am un proiect mai vechi de trilogie de anticipaţie politică, în care e vorba de eco-terorism, dictatură estetistă şi unde explic de ce şi cum trebuie distrus capitalismul şi ce să punem în locul lui. S-ar mai adăuga proiecte disparate de romane mai mult sau mai puţin dadaiste, mai mult sau mai puţin politico-sf. Aş dori să traduc la un moment dat în română câţiva scriitori catalani, dacă nu-i traduce altcineva înaintea mea, mai cu seamă pe Joan-Lluis Lluis (din Catalonia franceză) şi pe Pere Calders, de care am pomenit mai sus. Eventual, dacă mă încumet, nişte poeţi de acolo, poate chiar pe valencianul Ausiàs Marc, care, aşa medieval cum e, sună foarte eminescian. Alte proiecte sunt de natură lexicografică, n-am să vorbesc aici despre ele.
- Dorinţe, vise?
- Dorinţe. Sănătate şi viaţă lungă. Vise? Să pot fi de folos. Să văd Catalonia independentă. Apoi, ca oricine – tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte; şi o plajă cu palmieri.