Octavia SANDU

Unde e Ioana?

 

Motto:"Şi tot ce e trup omenesc va purcede

să mai înveţe o dat' poveştile uitate ale sângelui" L. Blaga

 

Mâinile mele strângeau gâtul îngrozitor de alb. Unghiile negre mi se umpleau de carnea fragedă ca a unui măr cules din grădină. De sub ele vedeam cum ies viermi roşii ce se târau, la început mâncând pielea, apoi muşcând de-a binelea, hămesiţi. Pătrundeau tot mai adânc şi în buricul degetelor şimţeam o gâdilitură: zeama roşie curgea încetişor. Începusem să plâng fără să ştiu şi capul mă durea îngrozitor. Aveam o imediată senzaţie de căldură în tot corpul. Mă înfuriasem pe mine şi pe viaţa mea de rahat,  pe toată lumea şi strângeam şi mai tare, gâtul acela enervant de alb, cum ai strânge un pui de raţă în menghină. Mă agăţam cu disperare de acest gest mecanic ce trebuia dus până la capăt. Priveam ochii în care se cuibărise o frică mută, o frică ce ajungea să fie durere plină de-abia în ochii mei. M-am gândit imediat la vitele de la abator care înaintând pe bandă presimt răceala cuţitului viclean ce caută locul cel mai cald: beregata scăldată de aburul ce le iese pe nări. Apoi imaginea s-a schimbat brusc. Mă revedeam înotând în ocean: fără nicio putere, cu mâinile ca nişte mături rupte ce încercau  împotrivirea. Mă ducea tot mai departe, plămânii mi se umpleau treptat de apă şi dintr-o dată: mâna salvatoare de care mă agăţasem şi pe care o strângeam cu toată puterea. Ea demult nu mai răsufla şi eu strângeam în continuare şi mă salvam din oceanul ăla blestemat ce mă îneca.

De aici încolo a urmat nenorocirea pe care vi-o puteţi imagina fără mare greutate.

-Aşa s-a petrecut, reluai eu, privind apoi absent, dincolo de creionul ce mă scotea din minţi cu isteria lui, dincolo de zelul bărbatului care se afla în faţa mea şi-şi lua notiţe ca de la un mare cărturar. Nici nu voiam să mă gândesc la toate aberaţiile pe care le nota, că-mi venea direct să vomit.

- Puteţi să reluaţi mai explicit toată acţiunea în sine?, îmi spuse pe o voce care se voia blândă şi răbdătoare.

Cotrobăiam să mai găsesc ceva, să-mi reîmprospătez memoria, dar pe măsură ce mă strofocam, uitam tot mai multe. Ce naiba era aşa mare lucru de spus, că doar am spus clar şi răspicat şi prima oară?

- Purta o cămaşă în carouri, zic eu, timid şi uşor amuzat. Şi era dată pe buze cu un ruj tare roşu. Mă înnebunea rujul ăsta al ei.

            -Aşa, şi ce aţi gândit în acel moment? Fără sfială, orice detaliu ajută, îmi spuse, şi eu mă simţeam ca un elev nătâng, scos la răspuns şi îmbiat să zică ceva, orice, chiar şi bălării. Important era doar actul în sine şi intenţia, ce presupunea totuşi un anumit efort, mai ales din partea mea. Era de zece ori mai greu să spui aiureli cu sens când nu ştiai nimic. Îmi era cald şi mă moleşisem destul de tare, aşa că mi-am zis că ar fi mai bine să spun ce mi-o trece prin cap. Bun.

- Păi, îmi venea direct s-o dezbrac, zic eu gândindu-mă la culoarea ce încă îmi dădea palpitaţii. Îmi mai amintesc că televizorul mergea, era dat destul de tare, pe un canal din ăsta de ştiri. Era o ştire ciudată despre un prost la care au intrat noaptea hoţii în casă şi el s-a pus să le dea o lecţie, că dacă se prefăcea că nu-i, sau că doarme, şi-i lăsa în plata lor, poate scăpa. Aşa, a ajuns în comă la spital, cu banii luaţi şi casa distrusă. Începeam să mă încălzesc de-a binelea, transpiram şi am întrebat dacă se poate deschide geamul.

-La spital am cunoscut-o prima dată şi pe Ioana, am continuat eu. Urma să-şi pună mâna în ghips şi urla ca toţi dracii de durere pe holul spitalului, cât eu încercam să citesc domol un ziar, dar mă poticnisem la prima frază de minute în şir. Până la urmă, m-am dus să caut o asistentă şi am început să ţip şi eu la ea, să facă naibii odată ceva în afară de a plimba cafele, că sunt oameni aici cu probleme sau ea n-are urechi? Am observat cum în jurul meu s-a făcut linişte, nici Ioana nu mai ţipa şi m-am pus să-mi recitesc articolul. Aşteptam şi eu, cu o trimitere în buzunar să-mi facă cineva nişte analize. Pe Ioana au luat-o în primire imediat şi când a ieşit, după vreo oră, eu tot mai aşteptam pe banca rigidă şi deloc confortabilă cu ziarul la aceeaşi pagină. Se strănuta şi se tuşea în jurul meu, pe toate cele opt voci, din ce în ce mai grotesc că-mi venea să le îndes la toţi hârtie pe gură şi pe nas. Copii plângând şi mame isterice, bătrâni consefându-se cui apucau, o ambianţă numai bună pentru a citi despre gripa porcină, despre antidotul-mincină şi tot tacâmul. Atunci ea s-a aşezat lângă mine, mi-a spus că sunt un dobitoc, dar că-mi mulţumeşte şi m-a întrebat dacă nu vreau să merg cu ea în plimbare până la un magazin unde lăsase nişte plase. Oricum mai lipsea destul până să se ajungă la incredibilul număr 42. De unde naiba era să ştiu că s-au dat numere de la şase dimineaţa? În fine, plec cu ea, nu aveam altceva mai bun de făcut. Şi asta a fost, aşa am cunoscut-o.

Creionul nu înceta să scrâşnească. Îl vedeam cum dansează pe foaie, o foaie care creştea ameninţător, ajungând la dimensiuni halucinante, iar scârţâitul se trasnsforma într-un fel de flamenco trist şi răguşit, dar din ce în ce mai puternic. Eu eram ud, ud tot şi năucit, pe fotoliul acela în care mă adânceam din ce în ce mai mult...

Prin faţa ochilor mi se pendula o luminiţă. Clipeam. Deasupra mea se aplecau nişte figuri şi am descifrat-o prima pe a mamei care plângea şi mă strângea tare de mână.

- Ce s-a întâmplat?, întreb eu cu un glas ce de abia mi-l recunoşteam.

- Eşti în spital, dragul meu, nu-i nimic, e totul bine, îmi răspundea mama printre lacrimi, te-ai trezit, am ştiut eu că o să vii înapoi la mine, am ştiut. Făcu o mică pauză, în care mă sărută de vreo câteva ori pe fiecare obraz, apoi continuă, ţi-au spart apartamentul şi au intrat la furat. Nu-ţi mai aminteşti?

Mi se perindau unele imagini prin faţa ochilor, ca dintr-un film vechi şi cu banda arsă pe alocuri..

-Scumpul meu, le-ai ţinut pieptul cât ai putut, dar las’ că avem noi timp mai încolo şi pentru astea.

Mă durea peste tot. Mi-am mişcat mâna instinctiv şi am simţit o pânză care luase forma  capului meu, iar mâna îmi era moale şi fără putere. Eram obosit. Mi-am întors privirea spre stânga şi am văzut un pat identic cu al meu în care stătea liniştit şi cuminte ca un sugar ce tocmai primise laptele cald, o matahală de om. Lângă patul lui o asistentă vorbea în şoaptă cu un poliţist. Am vrut să întreb ceva, dar mi-au atras atenţia mâinile lui îngrijit aşezate pe lângă corp cu degete groase şi unghii lungi şi ascuţite, ca ale unui chitarist ce trebuie să pişte coardele precis. Am rămas privind tâmp omul acela cu expresia lui calmă,  până când ochii au început să mă usture şi lacrimile îmi udau obrazul şi perna.