Stoian George-Bogdan

Nu ştiu câte zile

 

16. Nunta, Torino, 6...9 &co

 

E 20 martie 2010. Vin de la o nuntă. Virus s-a însurat cu Cerasela, zisă şi Cer’s. Pe la două şi ceva, mai devreme, am mers împreună cu nişte amici, al căror anonimat aş prefera să-l păstrez, să semneze actele în faţa ofiţerului stării civile, la primărie. Am fost vreo 17 inşi, drogangii toţi şi of course că fumaţi. Am purtat cârpe lejere. Tenişi, blugi, cămăşi, pălării, geci subţiri, ochelari de soare. A fost calor. Mireasa şi Mirele: la fel de lejeri. Şi de fumaţi. Precum şi noi cu snikersurile-n buzunare şi sticle de cola în mâini.

S-au luat la mişto de bărbat, de femeie. Mai mult pentru mărunţişul pe care-l dă Statul subiecţilor unui certificat de căsătorie. Cu toate că se iubesc de moare lumea & se şi potrivesc. Ea e puţin mai scundă ca el, are o tunsoare până la urechi, doi cercei în sprânceană şi unul, zice Virus, în clitoris. E brunetă şi la nuntă a purtat o pereche de cizme din piele întoarsă, lungi până la genunchi, colanţi, o bluză până la jumatea feselor pline şi umerii goi.

Ofiţerul stării civile s-a înroşit când i-a văzut aşa plouaţi, dar când a observat alaiul din care făceam şi eu parte, într-o cămaşă gri în dungi descheiată, cu un tricou cu inscripţia Always Coca-lar pe dedesubt, cu blugi gri şi cu tenişi negri, s-a conformat cu o culoare mai puţin pasională. Am făcut poze cu el, toţi, am râs, l-am luat subtil la mişto şi când am plecat ne-a urat: „Sănătate multă, numa bine, baftă!”

Un păcălici ignorant la câteva ace!

Am luat-o pe stradă, tot alaiul, pe jos, într-o călătorie până la capătul imaginaţiei. După semafoare, treceri de pietoni, lume la plimbare, primăvară, am ajuns la un Mec Donalds. Ne-am oprit să sărbătorim nunta, cu câte un meniu chiken la ofertă, îndulcit cu o plăcintă cu vişine. Am şi dansat de pe scaune pe o piesă chill, am mai râs, am mai făcut puţină etcetera, după care ne-am văzut fiecare de drumurile noastre. Eu m-am urcat într-un autobuz.

De douăj de minute am ajuns acasă şi nunta asta parcă m-a dat peste cap. Mi-a adus aminte de Cerasela mea, protagonista uneia dintre cele mai dureroase despărţiri pe care le-am suferit… Ah, Cerasela asta – o puştoaică de vreo nouăşpe ani cu părul castaniu şi ochii albaştri, cu-n decolteu extrem şi cu un cur, că ăsta e cuvântul, din ăla cărnos şi bronzat la solar – am iubit-o mult tare. Era din nord şi asta deschide altfel uşa pentru mine, dar mai avea şi-o graţie a ei care mă atrăgea într-un fel pe care nici azi nu l-am înţeles. Ea nu cred că m-a iubit niciodată, însă cu siguranţă a fost tot timpul fascinată de mine, fiindcă era genul ăla de snoabă care se simţea importantă lângă un scrib. Avea un cult, inoculat, nu ştiu prin ce minune, în căpșorul ei, şi se visase mereu muză.

Cu ea a fost aşa: tocmai terminasem un master, ieşeam relaxat după susţinerea dizertaţiei, când mi-a sărit în ochi pe scările universităţii. Era pe-acolo, îşi aştepta prietenul, trăgând puternic dintr-o ţigară.

M-am băgat în seamă cu talent, i-am mărturisit printre vorbe şi am convins-o de asta, că pe mine faţa nu mă prezintă ca scriitor, că eu chiar sunt scriitor şi-aşa mai departe... şi după alte vorbe nelepiste a uitat complet de acel prieten. 

Am umblat împreună vreo şapte luni, fix până-n noaptea de Revelion, când după vreun litru jumate de burbon am luat-o într-o cameră. Trebuie să mărturisesc că la băutură o iau razna rău şi prezint pericol pentru persoanele din jur. Am dezbrăcat-o şi curişorul ăla al ei m-a fascinat în aşa fel încât n-am mai rezistat şi i-am cam dat japcă la el – că altfel, din păcate, n-aveam nicio şansă să-l pătrund. A plâns mult şi până la urmă mi-a zis că nu mai avem ce discuta şi că ea mă urăşte şi că sunt josnic şi că, şi-aşa mai departe, în timp ce eu, mult mai beat, îi zâmbeam ştrengăreşte în zeflemea.

A doua zi am sunat-o cu mult regret. I-am zis că nu vreau să o pierd, că o iubesc mult, că îmi pare rău... că îmi pare foarte rău. Mi-a zis că dacă o mai caut mă dă pe mâna poliţiei, că cum de mai am tupeul şi alte vrăjeli. Am insistat cât am insistat, până când m-am plictisit. Am uitat-o. Nu complet, dar... aşa la mişto, da.

A trecut hâş târâş un timp lung şi dau de ea într-o noapte, într-un club care efectiv mi-a futut toate arfele; de asta, o să îţi spun cât de tare era. Se chema La Gare fiindcă era situat într-o fostă gară de la o periferie care odată cu expansiunea populaţiei devenise centru. Era imens, era decorat ca un paradis artificial şi era full. Toată lumea era pastilată şi se zbenguia pe un house criminal. Din ăla cu samplaje din opere şi simfonii. Vreau să spun că aşa un house n-am mai auzit niciodată. Nu puteai să stai jos cât de şmecher era. Canapelele erau ale tuturor, la fel şi mesele, iar dacă eu aveam chef să mă pun între două gagici, nu mă oprea nimeni şi nimănui nu i se părea anormal. Şi nu se fuma, dacă poţi să-ţi imaginezi. Dar bineînţeles că persoanele cu înalt stil cum sunt chiar eu ;) fumau. Fiindcă îl cunoscusem pe un bodigard la intrare, care, auzindu-mă vorbind în moldoveneasca-mi inconfundabilă, m-a abordat. Era tot din Bacău şi asta mi-a dat dreptul să fumez înăuntru. Mie şi prietenului meu Giusi, că nu eram acolo singur de nebun. Deci eram aproape singurii care fumau în clubul ăla şi, dacă-ţi vine să crezi, veneau italienii şi italiencele să ne roage să le dăm câte-un fum. A, nu ţi-am spus, tot înăuntru erau amplasate, la diferite distanţe, nişte dreptunghiuri cam de-un metru optzeci înălţime, pe care se întâmplau adevărate orgii sexuale. Gheisme şi lesbiansime de te durea capul, futaiuri de nu-ţi venea să crezi între animatorii şi animatoarele alea, anale... toate în dans, atenţie! Erau fachiri care scuipau flăcări, animatori îmbrăcaţi în înger şi orgiile alea îţi puneau sexul pe gânduri, serios. Ici colo, la câte-o masă mai vedeai câte-o muie şi chiar un futai. Iar la baie, la baie eram singurul care se ducea să se pişe. Restul populaţiei mergea acolo ori să-şi prizeze liniile, ori să se fută, ori să-şi vomite maţele.

Stai să vezi faza care mi-a plăcut cel mai mult. Lângă unul dintre dreptunghiuri era un tip care fuma un joint (era ceva şmecher de-şi permitea asta), şi una dintre animatoarele care îl populau l-a chemat să-i dea un fum. În schimb l-a lăsat să-i facă un cunilingus. Efectiv l-a băgat cu capul între picioare. Deci, vreau să-ţi spun că femeia prezenta într-un fel de ejaculai roz... ţâţe perfecte, cur de plesneai, faţă, talent. Şi se mişca de-ţi săreau minţile. Ăsta a băgat boticul la savarină. Femeia trăgea indiferentă din joint ca şi când ar fi fost singură pe o stâncă deasupra mării. Eu mă holbam spart de uimire. Ăla a tot lins-o până când femeia a terminat de tras câteva fumuri bune. L-a privit ca pe un căcat, i-a dat jointul în scârbă şi l-a expediat cu un marş din mână. Apoi s-a întors. I-a luat bărbăţia în gură unui animator deghizat în înger. Dacă îţi doreşti să mergi şi tu, trebuie să-ţi mărturisesc cu părere de rău că era situat în Torino, bă bene.

O văd pe Cerasela rupându-se-n scheme lascive şi mă bag, după un timp lung de tăcere totală, în seamă. Că bună, că ce faci, că hop şi eu pe-aici, că eu sînt nu ştiu ce şi ea e ce era şi că, argumentul principal, publicasem, şi-aşa mai departe, până când am ajuns cu ea în camera mea de hotel. Femeia arăta de te pişai pe tine, de mi-a zgândărit câteva sentimente chiar. Era mai rafinată, mai dezinhibată şi mult mai frumoasă. Am dezbrăcat-o, am făcut nişte orale de alea de ne-au durut maxilarele a doua zi şi ghici ghicitoarea mea unde i-am tras-o? Deci numai în popou i-am tras-o, ca să vezi...

După aia ne-am mai văzut o dată, am discutat despre Revelionul ăla şi mi-a mărturisit că ei îi plăcuse noaptea aia, doar că na, principiile ei de-atunci, faptul că folosisem forţa, la la la, nu i-au mai permis să rămână cu mine... ha. „Lua-ţi-aş principiile-n pulă”, am zis şi-am început să i-o trag în cur până a dispărut.

            Mi-e dor acum de fraiera asta... Nu ştiu de ce. Poate pentru că trebuie să-mi continui povestea, nu? Aşa ziceam şi eu.

Deci Narcis, ah, Narcis, cum îşi fuma liniştit  el ţigara privind nepăsător cadavrul lui Rustem, căzut pe mocheta crem a lu’ Ristorante Mancini, în timp ce toţi martorii priveau scena stupefiaţi. Au venit carabinieri, poliţia, salvarea, criminalistul, televiziunea, pana mea. Restaurantul s-a închis şi Narcis a fost reţinut pentru declaraţii.

Era liniştit, ca un dalai lama după o oră de meditaţie. Calm, atât de calm încât poliţiştii au crezut că e în stare de şoc.

Le-a spus că s-a întâlnit cu defunctul în vederea încheierii unei afaceri. Că atunci l-a văzut prima oară în ochi. Că respectivul l-a salutat, i-a spus un nume, apoi a scos un pistol şi s-a împuşcat în cap. Ce nume? l-a întrebat anchetatorul. A inventat un nume italienesc, Franco Salieri, şi i l-a aruncat în urechi. Cum nu se făcea vinovat de săvârşirea niciunei infracţiuni, cu permisiunea organelor pulii, s-a retras.

Mergea pe străzi fără să ştie încotro. Inspira aerul ca pe un parfum ce-i aducea aminte de-o întâmplare frumoasă. Simţea că pluteşte, că pământul se învârte în jurul lui şi zâmbea ca drogat. Niciun gând nu-i străbătea mintea, nici măcar numele pe care i-l spusese Rustem adineauri, nimic. Era fericit şi, în momentele alea era atât de fericit încât uitase până şi motivul. Pur şi simplu bântuia zâmbitor printre clădirile înnegrite de trecerea anilor, aproape ca o pungă, fără să conştientizeze dacă era zi, dacă era noapte, dacă era treaz sau visa. Era vreo zece şi se înnoptase. Frumoase erau stelele, dar el parcă nu mai avea ochi să le vadă. N-o luase razna. Era doar mai împăcat în el însuşi. Mai răzbunat. Şi parcă privea lumea cu ochii mai deschişi decât de obicei. Era ca şi când îşi luase o movilă de pietre de pe corason. A auzit ca prin vis melodia telefonului în buzunar: „Ma-il-mio-misterio-i-chiuzo-in-meeeeeeee...”

Era Catarina. I-a dat reject. A închis telefonul. A scos cartela, a rupt-o în bucăţi şi-a aruncat-o în urmă. Nu mai avea nevoie de ea. Nici de cartelă, nici de Catarina. Avea să-şi concentreze energiile înspre Livia şi înspre Marius Finta.

În drum spre hotel, singur cu gândurile lui, şi-a tot dat palme în cap. Se înjura singur, plesnindu-se pentru cât fusese de prost şi de inconştient încât să uite că în seara execuţiei, Ivan Ivan îl sunase pe Marius la Baia Mare iar el, el trecuse pe lângă călău cu un minut înainte ca acesta să­-şi ducă la bun sfârşit treaba. Efectiv uitase aceste două amănunte şi-avea un fel de ciudă pe el însuşi. A ajuns în cele din urmă şi a intrat în camera unde îl aştepta, bătând cu degetele în tastele calculatorului, Livia. A găsit-o mai frumoasă decât o lăsase, mai caldă, mai dulce, mai... cum se zice la noi în gară: bună de tras în dragoste.

A îmbrăţişat-o şi a-nceput procesul de seducţie. Trebuia s-o facă să-l adore ca să o poată iubi. Era îndrăgostit. Ştia şi că îndrăgosteala poate duce pe calea nefericirii şi-a pierzaniei strașnice şi a pulii de zestre, atunci, de-a pururea şi-n vecii v.

- Ţi-a fost dor de mine mă dragoste?

- Nu, a răspuns ea într-un fel care dădea de-nţeles contrariul.

- Nu un pic sau nu deloc?

A zâmbit şi:

- Nu un pic, a rostit, iar El, cu flow:

- Adică nu deloc, nu? adică un pic, aşa la mişto... adică, mi-ai simţit lipsa, oarecum, mm?

- Nu, a zis ea teatral, că am stat pe mess... şi-a zâmbit ironic.

- Au, mă, dragoste. Mă dor vorbele tale. De ce-mi vrei asta? a dat-o el şi mai teatral.

- Nu vreau ca vorbele mele să doară, vreau poate să instige...

„La ce, la sex oral?” a gândit el, dar a zis:

- La ce, dragoste mică? poate la un sărut?

A făcut-o să râdă şi-au ieşit din filmul ăsta prost. S-au sărutat până la sânge şi după un timp, El, a privit patul răspicat. Apoi pe ea, mai la mişto. I-a zis:

- Sper că dormi cu mine-n pat, nu pe jos, nu? şi-a zâmbit golăneşte.

- Ce pot să fac, a zis ea, mimând un fel de regret.

S-a bucurat că a găsit loc să îşi lanseze replica lui de top:

- Dar să ştii că n-am să te las să profiţi de trupul meu.

- Ci nesuferit eşti, a făcut, cum numai ea făcea – cumva că devenea obraznic.

- Bine mă dragoste, o să te las, că nu vreau să te supăr.

Ea: mai că s-ar fi futut, mai că ba; se îndrăgostise de Narcis, îi plăcea despre el. Felul lui de-a fi, imprevizibil, ştourile lui, îi suceau minţile. Femeile adoră să fie surprinse şi el ştia să le surprindă plăcut. Totul stă în elementul surpriză. Creezi aşteptare şi aşteptarea, urmată de o lovitură de stil, creează procese psihice nemaipomenite.

Livia a pus nişte muzică mai light aşa. El a micşorat lumina. După mai multe îmbrăţişări cu mâna pe cur, cu degetele pe sub tricou, e t c, s-au urcat în pat. Aşa, îmbrăcaţi, cum erau. Narcis într-o cămaşă foarte descheiată, desculţ şi cu pantalonii pe el; ea într-o pereche de pantaloni de stat prin casă, foarte strâmţi, care îi scoteau în evidenţă bomboana ei de cur, picioarele infinite şi şoldul absolut, cu tricouaşul peste sâni, peste sânii care se bălăngăneau tari, la fiecare mişcare, şi desculţă.

A dezbrăcat-o încet, cu limba prin urechile ei şi pe gât, s-a dezbrăcat şi el în pula goală, a început s-o mângâie, evitând sânii, intenţionat, ca să creeze aşteptare, apoi i-a luat şi sfârcurile în gură. Pătimaş.

I-a vârât vârful degetului în păsărică şi-a constatat virginitatea. Era udă. Fleaşcă. A coborât uşor cu buzele pe curbele ei până când i-a băgat limba în savarină. A trimis-o direct în paradis. A dus-o până la orgasm cu mişcările lui experte de mare limbist. Apoi a urcat înspre obrazul pe care i l-a sărutat. S-a strecurat între picioarele ei şi şi-a aşezat bucuria la intrare. Sărutări peste sărutări, el apăsând, ea gemând, dar pula n-a intrat. N-a intrat prea mult. O durea tare. Îi dăduseră şi lacrimile. L-a dat la o parte. El s-a conformat, bineînţeles. Au mai stat puţin, el a mai mângâiat-o, a creat aşteptare, etc, dar pe ea o durea prea mult păsărica ca să îl mai primească.

La un moment dat, părându-i-se, probabil, că devine nepoliticoasă, s-a simţit şi ea, ha, ha, şi i-a luat bucuria în gură. Era cam stângace, dar Narcis a învăţat-o cu vrăjeală dulce cum se procedează cu pula.

Deci erau la Torino, într-o cameră de hotel, au făcut un şase, puncte puncte, nouă, şi-au adormit. Narcis cu gândul să o mai lase virgină până dimineaţă, ea cu gândul că mâine vor continua. Iar eu, eu am fost sunat adineauri de-o pictoreasă care îmi umple de culoare nopţile, în ultima vreme. Am întrebat-o dacă vrea să ne plimbăm prin seară. Mi-a zis da şi ne-am dat întâlnire în Piaţă într-o oră. O să-mi placă cu ea. E o vulpiţă a secolului xxl. Şi face o felaţie de n-a văzut Parisu’. Mâine mă voi trezi şi eu în culori.