Phantasma, Centrul de cercetare a imaginarului (Cluj)

Facultatea de Litere

Atelier de creative writing pe muzică psihedelică

(februarie-iunie 2007)

 

I.

 

         A treia serie a atelierului de creative writing propus şi condus de mine în cadrul Phantasma (Centrul de Cercetare a Imaginarului, din Cluj, Facultatea de litere) a iniţiat un experiment aparte şi relativ riscant, faţă de cele două ateliere anterioare pe poezie (2002-2003 şi 2006): a produce texte pe muzică psihedelică.

La prima întâlnire, am făcut o paralelă între transa şamanică şi cea creatoare. Dacă transa şamanului ţine de o tehnică a extazului prin intermediul căreia se intră în relaţie cu spiritele (morţi, duhuri ale naturii, animale mitice ori fantastice, divinităţi) sau funcţionează o direcţionare mistică, un drum cu două posibilităţi – spre infern ori spre paradis, transa psihedelică nu este un act religos, mistic, ci unul strict creator. Este o transă (mai degrabă semi-transă) muncită şi provocată, dar care nu ţine de o posedare decât în sens creator, literar - în acest caz. Ca şi cum muzica psihedelică ar fi o gură care ar dicta ceva în sens creator (oare am putea vorbi, forţând lingvistic lucrurile, despre un dicteu automat psihedelic?). Am recomandat obnubilarea conştiinţei, în măsura în care acest lucru este posibil; şi am sugerat reconvertirea energiei muzicale în energie creatoare prin scris. Dar poate fi, oare, transa, provocată printr-un act de voinţă hibridat cu o stare energetică muzicală?

         În cazul transei psihedelice nu se pune nici problema unei morţi ritualice şi a unei învieri următoare (precum în cazul transei şamanice). De asemenea, nu se poate vorbi despre spirite ajutătoare (călăuzitoare) în cadrul transei psihedelice. Dar există un amănunt care ar putea corela transa şamanică cu cea psihedelică: la anumite populaţii care cultivă şamanismul în mod ritualic este clar punctat rolul tobei şamanice - în unele ceremonii era astfel utilizată încât, pe ritmul ei, şamanul să ajungă la centrul lumii ori să zboare, şi tot pe ritmul ei şamanul să revină la şi în lumea reală. În acest sens, transa provocată pe muzică psihedelică ar putea produce un QAUMANEQ, adică o iluminare. Termenul este eschimos şi se referă la şamanul sau ucenicul care, în timpul transei, simte un foc inexplicabil sau un far ori un tunel luminos care îl face să perceapă altfel lucrurile din jur; ar putea fi şi o lumină mistică, dar în cazul transei psihedelice este de dorit să fie vorba despre un sens creator şi nu religios al acestei iluminări. Recomandarea mea, dacă aş putea să dau aşa ceva în sens cât de cât exact, ar fi ca participanţii la atelierul de scriere creativă pe muzică psihedelică să se caţăre pe muzică respectivă precum într-un arbore cosmic! Eu însămi, scriind odinioară pe muzică psihedelică, am găsit o formulă personală de provocare a transei la modul tehnic: prin imaginea spiralei nici coborâtoare, nici urcătoare, a unei spirale învârtindu-se la acelaşi nivel. Nu era vorba despre o spirală ca oricare, ci despre una în care îmi imaginam dansul unui derviş rotitor, blocat în spirala cu pricina. La o adică poate fi, însă, imaginată atât o spirală urcătoare, cât şi una coborâtoare, în funcţie de adecvarea unuia şi a altuia!

         În anumite iniţieri şamanice, neofitului i se desface corpul şi i se înlocuiesc organele sau i se desface craniul, pentru a fi lăsat să intre un spirit acolo. Transa psihedelică ar putea fi legată, simbolic ori metaforic, de o desfacere a capului şi de o înlocuire a creierului, precum în cutumele şamanice!

         Fireşte, un atelier de scriere creativă pe muzică psihedelică trebuie înţeles şi în chiar sensul termenului psihedelic: ca o manifestare a sufletului; muzica psihedelică este, în definiţia ei relativ clasică, inspirată de imagini şi sonorităţi precum în starea de transă ori de ingerare a drogurilor. Ce înseamnă mai exact o stare psihedelică: deprivare senzorială, schimbare fluentă de percepţii, sinestezie şi mai ales stări alterate de conştiinţă.

         Pentru a fi cât mai aproape de acest sens, la primul atelier de scriere creativă pe muzică psihedelică am propus spre audiere (şi ca medium de eventuală provocare a semitransei), muzica sacră a indienilor nord-americani (adevărat, prelucrată cult şi nu păstrată în stare genuină). Cum această muzică este prin excelenţă una ritualică, ea conservă destul de bine ceremonii specifice pentru arta şamanului. Cele mai importante cântece era astfel legate de ceremonii de iarnă, dansul circular, sărbătoarea orezului sălbatic, cântecul leagănului, zborul, oprirea ploii, vindecarea sufletului, aţâţarea războinică prin scuturarea tomahawkului etc.

         Iată mai jos textele produse pe muzica sacră a indienilor (nu am tăiat nimic din textele respective, dar le-am selectat doar pe cele cu o măcar minimă valoare estetică).

 

Ruxandra Cesereanu

 

 

 

Marius Conkan

 

viii sunt lăsaţi fără blănuri

 

 

viii sunt lăsaţi fără blănuri

se poate vâna chiar şi carnea mea beţivă

dans cu fete tatuate treceri dincolo

pereţii tunelului au varul căzut

pot chiar vâna şi carnea ta beţivă

trec prin tunel desculţ jupuit

văzul mi-a căzut într-o fântână

pot chiar să mă prefac din cal în iepure

din iepure în femeie dans cu fete tatuate

pene mânjite cu sânge

cânta cocoşul întoarcerea fiului nevăzător

trec prin tunel albastru fără picioare

târând după mine un cal jupuit

un iepure cu blana tăiată

o femeie de sânge muşcată

trec prin tunel de frica

morţilor crescuţi de niciunde

copitele mele saltă tresaltă

încet mai încet

sunt dublu sexuat dublu scelerat

trec prin mine părinţii copiilor sacrificaţi

trec prin tunel şi mă lovesc de tine însumi

sunt dublu sexuat dublu scelerat

bun de dus unde viii

au două perechi de creiere

viii lungiţi de piei jupuiţi

din femeie mă prefac în iepure

din iepure în cal din cal în bărbat dublu scelerat

în iepure mă simt ca un copil sfâşiat

mă rod ca pe-o varză

şi pot de mine să fiu vindecat

în cal mă simt ca un părinte sfâşiat

mă rod de iarbă

şi pot de mine să fiu vindecat

în femeie mă simt ca un bărbat sfâşiat

trec prin tunel cu o sabie în mână

şi umblu speriat după carnea beţivă

pereţii tunelului au varul căzut

pot chiar vâna şi carnea ta beţivă

sunt dublu sexuat dublu nevăzut

şi mă întorc ca fiu risipitor

cântă cocoşul întoarcerea fiului risipitor

mi-s venele tăiate şi-s fără picioare

un dans mă-nspăimântă un dans pentru vii

totul curge ca dintr-o ţigară

şi trec prin tunel sunt cal şi iepure şi femeie

bărbat de vii şi de morţi dezbrăcat

 

 

 

Valerica Mărginean

 

când copilul iese prin eprubeta hipnotică 

 

 

când copilul iese prin eprubeta hipnotică

firmituri din tabloul lui Picasso

stau la pândă când încerc să construiesc

un sistem al deghizării netulburat în sine

din paradoxul iubirii noastre zeul scoate

creierul ce-l secţionează în sfere

prin cioburile oglinzii perfecţiunii

îmi îmbrac în cămaşa de noapte pleoapele spânzurate

prin operaţii matematice complicate dezleg vraja

îmi văd chipul în succesiunea de vârste

ursuleţul de pluş negru scormoneşte adânc

în pielea mea scufundată de agonia cărnii

simt mirosul florilor topite ce va curge

printre paşii mărunţi din dansul absenţei

îmi rămâne o cicatrice de la insectele scăpate din crematoriu

fiecare linie a sângelui meu mă va distruge

mi-e frică de muzicienii ce îşi devoră ceaţa inocenţei

de scurtarea mâinilor de femeile lovite

în labirint ard pietrele din care curg nervii

cei doi se iubesc în ritmul în care pielea li se desface

şi craniile morţii se desprind din alte şapte cranii umflate

 

 

 

 

Lavinia Rogojină

 

(fără titlu)

 

 

Babă cu dinţi stricaţi te-mpingi în mine iar şi iar şi am senzaţia că ai să mă pătrunzi. Dansezi cu mine sau din mine şi focul-n-jurul căruia stau îmi arde faţa (sunt vie şi miros a mort). Nu mai ţipa, nu m-arunca, nu vreau să joc. Mă-nvârţi la nesfârşit şi am să înnebunesc râzând, dar tu n-ai să învii.Cred că tu eşti, pe tine vor să te învie, ştiu că ţi-am numărat dinţii puţini şi părul ce nu-l mai aveai, nici ochi, doar galben şi-un miros de mort. M-ai sfâşiat şi ai gustat din sânge, îl văd şi acum şiroind pe tine. Am pământ în răni şi ăştia calcă pe mine şi nici nu aud că ţip, vor să-mi scoată sufletul şi poate reuşesc, numai să scap.

 

 

cred că sunt.

nu mai am trup dar văd cum

sângele meu curge-n tine

am vomitat tot ce am fost

până şi cuvinte amestecate-n fiere

şi răul e acelaşi

tu eşti aici

pielea ta duhneşte

unsoarea ta scârboasă o simt

la naiba!

nu mai ştiu care e cine

părul meu îl arunci în foc

arde şi tu râzi

dinţii galbeni îţi miros

iar vomit

m-am vomitat deja

nici nu mai ştiu

doar mă întreb care e cine

miros a mort

 

eram legată cu sfori

cineva mă plângea

acum mă rosteşte şi mă povesteşte

poate-am devenit poveste

 

îmi spun că totul s-a terminat

şi iar

 

 

 

 

Laurenţiu Laur

 

melodia necunoscută

 

 

flaute din pereţii curbaţi peste pereţii de guşter

         sunt aici molusca de gelatină

melcii se învârt javajev în venele mele

jev javajev mă rotesc în venele verzi

pe sârmă din oţel topit

cu unghia de la degetul supt

 

jev javaia jev în violoncelul spirală

arcuşul intră şi iese prin urechile mele

javaia jev prin creierul umed

înot în violoncelul spirală

ling praful ce cade din mine

mă rotesc spre apus

mă întorc pe dos cum întorci o şosetă

urechile violoncelului se crapă

inima cântă în vrejuri

 

tentaculă de sepie înecată

în tine mă dau peste cap

jev javajev în tine mă rostogolesc pe creveţi

bulele tale roz îmi gâlgâie în ochi

din ventuze roiesc înspre mine viermişori de mucus

se dau peste cap se fac mai tari

javaia mai tari violoncelul plânge

pe inima mea crestată

jev javajev se rostogolesc cu limbile spiralate

râd fără dinţi

tentacula se încolăceşte de botul unui rechin

violoncelul mi-a tranşat inima

o aşez în stomac

şi mă întorc pe dos cum întorci o şosetă

 

scară din scară mă urc în afund

vejavaj vej mă despart în trei dubluri

şi dansăm pe muchiile fiecărei trepte

cu capetele retezate cu călcâiele întoarse

până când vine vulturul şi ne înghite

 

fulgere pe gâturile noastre

pumni pe muşchii gâtului lui

sunt singur din nou

despic sternul nebunului şi mă nasc

vejavaj vejavaiaj cu ochii în spate

 

scară pe scară mă cobor râgâind

uşa-ncuiată icneşte în flăcări

mă urc râgâind cu palmele-n pocnet

cu umerii rupţi

cu degetele pline de aşchii

cânt javajev cânt javajev

o frunză albastră mi se lipeşte pe frunte

dar ochii nu văd decât viermişorii de mucus

bulboane de aer curat îmi dilată paşii

mă desprind

violoncelul e lângă mine

ne tăvălim prin iarba cu licurici

ne sărutăm nebuneşte cu dinţii înfipţi

în pietrele moi

uşa se bălăngăne cu ţâţânile rupte

 

naiurile ies din merele cu coajă de sânge

ulii stau la pândă pe după trunchiurile sângerânde

bat ritmul cu ciocurile

mi-au crescut şi mie colţi de viperă

solzii mi se desprind şi se topesc în

gurile uliilor

 

violoncelul meu cântă cu o gheară nevăzută

arcuşul spintecă podeaua labirintului în care mă zbengui

am căzut javaia jev am căzut

 

stropii de ploaie îmi gâdilă pleoapele

în umbra mea cineva cântă la pian

faldurile negre mă acoperă mă descoperă

alunec în zbârnâit de nuiele

prin grotele din care au fugit liliecii

roata de foc închis mă ameţeşte

faldurile mă acoperă mă acoperă

sunt învelit în giulgiul de carne

tropotele izbesc stalactitele

mâinile trag jos stalagmitele

îşi lasă urmele pe tavan şi îl sparg

 

                 

 

 

Oana Capustinschi

 

(fără titlu)

 

 

Când nu mă vedeţi voi,

Eu ling focul

Şi fac baie în hainele de văduvă,

Folosesc aripi pe post de şerveţele...

Le-am cumpărat din piaţa

Unde a plouat cu îngeri.

Azi, înfipţi pe sub tarabe,

Şi le dau pe nimic...

 

 

 

 

Raluca Ferentinos

 

 

(fără titlu)

 

a)

 

Mătase diafană într-un dormitor bătând spre verde,

Un cap de femeie închipuit, puţin plăpând

Şi-un ochi încercănat privindu-mă prin perdea...

Deodată, celălalt ochi, zbătându-se în orbită,

Se strecoară în camera cu candelabre opace,

Urmărind femeia din încăperea hexagonală

Pe semne cuibul ei de regină şi mamă.

Spre seară, lumina difuză, transformă rochia

Ce pare a se mişca singură în încăpere,

Într-un misterios vestmânt negru,

Pregătindu-se pentru o înmormântare inventată,

În care protagonistă este femeia cu rochie lungă,

Cu chip gălbui, ce sta întinsă în ajun,

În camera transformată în stup.

 

 

 

b)

 

O piatră mişcându-se circular spre ţinta mereu în fugă

Şi-un arc întins la maximum ţintind piatra…

Brusc, un chip de bărbat opreşte tot acest vârtej cu privirea,

Închipuind un alt joc, de-un albastru marin,

Un vis de-al lui de când era băieţandru:

O scoică topindu-se în vâlvătăile focului oceanic,

Readusă la condiţia iniţială de praf cosmic.

Dând drumul jocului prim se aruncă

În vâltoarea cascadei din spatele copacilor,

Căutându-şi condiţia iniţială de vânător acvatic

Ce zeii i-au profeţit-o la naştere.

Transformat în peşte, înghite scoica în vis,

Devenind una cu natura în continuă mişcare,

Dispărând în adâncuri de verde şi negru.

Jocul cu piatra continuă în fiecare din noi,

Aşteptând momentul prielnic să fie oprit

De o privire aflată în căutare, de un arc, de o scoică,

De-un vis marin…

 

 

 

Valentin Moldovan

 

Poveste

 

 

         Cu limbi de sânge trosnesc aripi. În fiecare noapte când luna crapă, curg din ea copite ce încovoaie pământul. În vetrele pribegilor înmuguresc şerpi care le dăruiesc un ochi. După ce e pus sub limbă, numai bătrânii pot dormi în foc iar ceaţa degetelor lor împleteşte zâne. Copiii prind rădăcini iar zâmbetul lor fuge prin ploaie, apoi despică cenuşa rămasă. Anii descărnaţi din stânci le plămădesc petale. Sub fiecare petală va dansa câte o viaţă iar pe urmă toate se vor ascunde după colţurile unei stele.

         Bătrânii se alungesc atunci pe scoici şi înghit valuri. Strigă din vârful degetelor. Genele îşi întind crengile în părul copiiilor. Fiecare trebuie să-şi nască în trunchi un cort pentru zâna sau spiritul care îl va recunoaşte de când au fost amândoi scoică şi perlă. Dacă zâna adoarme în cort, ea se aşterne pe mâinile băieţilor şi astfel degetele lor călătoresc până la scara din arşiţă. Ei pot să prindă vulturul care le-a furat steaua, lipită de ciocul lor. Dacă reuşesc de prima dată, vulturul nu va mai putea vorbi şi va plânge între fâşii sub peşteri. Dacă nu reuşesc, vulturul va împinge scara şi mâinile băieţilor se vor pierde în mare iar ciocul păsării va creşte cât mâinile pierdute; va găuri rădăcinile copiiilor-copaci. Aceştia din urmă se vor usca, ghemuindu-se pentru totdeauna sub pietre. Spiritul stă treaz în cortul fetelor, ele vor cânta cu vocile străbunilor.