Micu Ramona-Daiana

 

Gînduri printre rînduri

 

Zi de primăvară. Nimic spectaculos pe cerul albăstrui, nimic spectaculos pe pămîntul cenușiu. Au început pomii să înflorească. Nu de tot încă, doar cîţiva muguri mai curajoși au plesnit pe alocuri. Nu miroase a pomi înfloriţi. Miroase mai degrabă a soare, a lumină, a zi de vacanţă, a pămînt proaspăt săpat.

Mă plimb pe stradă. O stradă comună, destul de circulată. Printre puţinele străduţe din cartier cu dublu sens. Nu că asta ar avea vreo importanţă. În jurul meu, oameni. Oameni-pietre, cu privirea tăioasă, oameni-flori, cu zîmbet larg și miros de primăvară, oameni-stîlpi, impasibili. Pierduţi în gîndurile lor. Sau poate doar obosiţi, triști, bulversaţi, indiferenţi. Oameni cărora nu le pasă de mine. Indiferent dacă-mi zîmbesc sau nu. De fapt - de ce să fiu ipocrită? -, nici mie nu-mi pasă de ei. Îi privesc cu un fel de ceaţă peste ochi, cu mintea rătăcindu-mi aiurea. Din cînd în cînd, mă surprind holbîndu-mă la cîte cineva. Scuzaţi-mă, vă rog, I didn’t mean it.

Am născut acum două luni. Copilul e bine, l-am lăsat pentru vreo oră cu taică-su. Am ieșit la plimbare. Pentru că sînt obosită. Pentru că nu dorm nopţile. Pentru că am nevoie de aer. Pentru că trebuie să mai văd și altceva. Copilul e un băieţel dolofan, cu ochișori rotunzi. S-a născut într-o dimineaţă senină. Sau cel puţin așa îmi place să cred, pentru că, de fapt, eram preocupată de altele, n-am stat să observ prea multe în jur. Reconstituind în minte, îmi place să cred că, în dimineaţa aceea, soarele bătea cu putere în geamurile spitalului. Că salonul ponosit strălucea tot, lumina se prelingea suavă peste pereţi, se lipea ca o gumă de mestecat de paturi, de forme, de chipuri. Că pe faţa lui roșie, de nou-născut, lumina ajunsese mirată, îl atinsese ușor, descreţindu-i un pic fălcuţele, după care alunecase, timidă, într-o parte. Dar, de fapt, habar n-am cum a fost. Ca și cum n-aș fi fost acolo. Îmi amintesc doar melodia care se difuza la un moment dat la radio și pe care am adormit și m-am trezit de vreo cincizeci de ori. Vocea lui Smiley. We love each other/ ‘cause love is for free. Ameţeala. Senzaţia de înec. Voma. Și un ţipăt. Aveţi un băiat frumos, de 3 kile 100.

Lumea mea s-a schimbat. S-a schimbat din lumea mea în lumea noastră. Ceea ce-mi place. Să împart totul la doi. Bine, mai e și tatăl copilului, bărbatul pe care-l iubesc. Doar că el a devenit secundar. Nu-mi mai tremură genunchii cînd îl văd. Nu mai împart cu el decît treburile domestice, cîteva impresii și vorbe și, cîteodată, momente. Bune sau rele. Sau doar copilo-centrate. Are febră copilul. Nu știu ce să-i fac. Are o pată pe umăr. Azi-noapte a tușit. Vomită. Trebuie să-i facem vaccinul. Uite, rîde. Gîngurește. Dă din picioare. Se uită după tine. Uneori, așadar, împărţim și copilul. Dar dragostea mea cea mare, grija și duioșia, teama și entuziasmul, gata, s-au dus spre copil. Nu în întregime, dar în mare parte. Imaginea bărbatului pe care îl iubesc și cu care am făcut copilul a pălit, s-a estompat ca o haină uitată la soare. Cîndva, în ziua cînd voi vrea să-l redescopăr, va trebui să-l întorc pe dos. Să văd dacă a mai rămas pe undeva prin el ceva colorat, care atrage fluturi. De fapt, sînt sigură că a rămas, doar că, pentru moment, sufăr de un fel de orbire temporară. Nu mai văd nimic în afară de copil, nu mai vreau să văd nimic altceva. Pentru că sînt atît de strălucitoare culorile care-l acoperă, încît îmi vine să închid ochii, să păstrez în spatele pleoapelor, doar pentru mine, cît mai mult timp, senzaţia de fericire care sare din culorile astea ca o minge pe terenul de baschet. Poc, poc.

Am ieșit să iau aer și să uit pentru o vreme de copil. Adică nu neapărat să uit de el, ci să-mi amintesc că mai există și altceva pe lume. Pe străduţa din faţa blocului, mai exact. Mai departe n-am curaj să mă duc. Mă simt străină. Mi-e frică de oameni, de mașini, de cîini. Simt că n-am unde să mă duc. Lumea mea, lumea cea mare, pe care îmi plăcea s-o străbat – cu picioarele, cu ochii, cu mintea, cu vorba -, a intrat la apă. S-a strîmtat, culorile au intrat unele în altele. E mai mică. Dar e și mai frumoasă, acum, că s-a schimbat din lumea cu oameni mulţi și trenuri, castele și flori, într-una în care domnește un singur om-rege, stăpîn al tuturor celor ce există. Regele-copil. Cu zîmbet care topește oboseala nopţilor nedormite. Cu ochi cercetători și degete curioase. Cu piele fină și voce subţire, înaltă, care știe să ceară mai bine decît o știu cuvintele meșteșugite.

Oricum, observ că iar m-am întors la copil. Cînd scopul meu era să mă încarc o vreme cu altceva. Cu oameni, cu zgomote, cu lumini. Cu frînturi din lumea de dinainte. Probabil că de-acolo, de-acasă, de unde stă sub ochii atenţi ai bărbatului pe care-l iubesc, copilul trimite spre mine vibraţii. Gînduri, energii. Temeri. Visele lui, ieșite din somnul agitat de colici, alergînd după mine. Chemîndu-mă înapoi, aproape de el. Cu mîna lipită de pielea lui, cu răsuflarea caldă peste burtica lui.

Dar gata, trebuie să mă mobilizez, să mă concentrez la lumea de afară. A pornit o alarmă de mașină, undeva în zonă. N-o văd, dar sunetul ascuţit îmi străpunge timpanele cu o forţă incredibilă. Mă mir că mai aud și altceva. Un cîine lătrînd. O ușă trîntindu-se. Un zgomot de sticlă spartă. E mai ușor să mă integrez așa, printre zgomote. Poc, buf, trosc! Am ajuns la zidul care delimitează parcul de pe străduţă. Parcul în care ies la plimbare cu copilul, cînd e vreme bună. Mă apucă rîsul, ca de fiecare dată cînd văd zidul. Pe el, geniul (semi)anonim al cartierului a scris un catren: Nu sîntem ciori,/ Nu stăm în corturi,/ Facem eforturi să ne elevăm,/ Vă futem în gură cînd ne supărăm. (Semi)anonim pentru că există și o semnătură sub versuri, numai că mie nu-mi spune nimic. Probabil însă că ea înseamnă ceva printre puștii din zonă. Mă întreb cum o să-i explic copilului sensul versurilor ăstora, cînd o învăţa să citească. Dar mai e pînă atunci, mai vin niște alegeri, poate vreun primar va acoperi într-o zi cu var catrenul buclucaș. Într-un fel, mi-ar părea rău. Face parte din lucrurile pe care le înţeleg doar parţial, dar de care mă lovesc pe ici, pe colo. Ca expresiile în engleză aruncate pretutindeni, fără de care lumea de azi ar începe, probabil, să se bîlbîie – ceea ce ar dăuna profund coerenţei, verticalităţii și logicii, ca și impresiei bune pe care o avem, în general, despre noi înșine. Go ahead, keep on talkin’, let’s go, you know, fuck, funny.

Intru în parc. De fapt, nici nu prea e parc, e o bucată de teren cam cît o curte de om înstărit de la ţară, rămasă ca prin minune neacoperită de blocuri, supermarketuri sau mașini. Aici se întîlnesc mai toţi copiii din cartier, la joacă. Așa se explică hărmălaia. Îmi plac sunetele scoase de copii. Fie că-s ţipete de bebeluși care nu știu să se exprime altfel, fie că-s hohote de rîs răbufnite dintr-un preaplin de joacă, strigăte de luptă ale celor ambiţioși sau manifestări ale unor furii devastatoare, care trec imediat ce-a fost îndeplinită dorinţa care le-a generat. Nu vreau acasă, hai să mai stăm în parc. Vreau îngheţată. Du-mă la leagăn. Ia-mă în braţe. Îmi plac copiii. Îmi plac mîinile lor lipicioase, ochii jucăuși, picioarele parcă neterminate. Egoismul, nealterat – încă - de educaţie. Lipsa sinceră de politeţe. Minciunile transparente cu care se apără. N-am spart eu cana. Nu știu. N-a luat nimeni 10. N-am fost la ștrand. Se apără de exigenţele noastre, de barierele pe care noi, adulţii, li le stabilim fără să-i consultăm. Să nu minţi. Să nu furi. Să nu te baţi. Să înveţi bine. Să fii cuminte. Să spui mulţumesc și săru’mîna. Să-ţi faci temele. Să dormi la prînz.

Ies din parc, e atît de mic încît se termină pe parcursul a două gînduri. Nu mai am unde merge, s-a terminat și străduţa. Mă întorc. Pe stradă sînt alţi oameni. Oameni care vin de la serviciu, oameni care ies la plimbare, oameni care se duc la cumpărături. Cu genţi pe umăr, cu ochelari pe nas, cu riduri pe obraz. Adînciţi în gîndurile lor, din care eu nu fac parte. Cum nici ei nu fac parte din ale mele... decît tangenţial. Grăbesc pasul, instinctiv. Mai e puţin și ajung acasă, la copil. În faţa blocului, cîţiva adolescenţi cu converși și freze șui fumează. Sînt foarte slabi și înalţi, deșiraţi. Înjură în timp ce-și povestesc de pe la școală. Mă uit la ei cu drag, așa o să fie și copilul meu peste 15-16 ani. Sper să nu fumeze, totuși. Și să nu înjure. Și să n-aibă freză șuie. Nici după converși nu mă prea omor, de fapt. Mă surprind zîmbind, sper să-mi treacă accesele astea de adult pînă la vîrsta la care copilul meu va deveni adolescent. Am impresia că boala asta – pe care aș numi-o adulticită și a cărei singură și sigură vindecare cred că ar fi extirparea adultului din noi - ne face să nu ne purtăm deloc ca niște adulţi. Să ne împingem înţelepciunea departe pe cîmpii, lăsînd în locu-i impresii de oameni mari și atotștiutori, pentru care părerile, dorinţele și visele celorlalţi trebuie să fie identice cu ale noastre sau să nu fie deloc. E o boală pentru care nu ne ducem la doctor. Cu care avem impresia că putem trăi foarte bine. Pentru că, de multe ori, nici nu ne dăm seama că ne-a atins. Sau ne prefacem că nu ne dăm seama.  

Am ajuns acasă. Mă opresc o clipă, să-mi trag răsuflarea, grea după cele patru etaje urcate cu pas vioi, cu gîndul la adolescenţii din faţa blocului și la adultul din mine. Ușa de la intrare nu e foarte bine vopsită, se văd urmele pensulei. Mîngîi cu vîrful degetelor o dîră, zîmbind, imaginîndu-mi degetele copilului, peste cîţiva ani, săpînd cu unghiile tuneluri printre urmele de vopsea. Apăs clanţa încet, mă strecor ușor pe hol, să nu deranjez cumva copilul. Mă descalţ și deschid atent ușa dormitorului. Pe pat, bărbatul pe care-l iubesc îi cîntă cu voce joasă copilului pe care-l iubesc un cîntec de leagăn. În ochii lor e soare.

 

Cristian Drăgan

 

Bunica Ianei

(poem şugubăţ în proză)

 

Tocmai îmi explodase un bec în faţă. Simţeam mici bucăţi de sticlă prinse între porii închişi de damfurile respingătoare ale oraşului în dezgheţ. O lume a mâzgii şi a viermilor de zăpadă se înfăţişa în faţa ochilor. Trei milioane de suflete şi niciun pahar cu apă curată, o porcărie. Dar apă era, doar până la glezne. Nu atât cât să te ude, nu atât cât să te ţină uscat. Înălţimea ideală pentru a-ţi crea o stare de totală disperare. Ziua mea era deja futută. Găsisem în cele din urmă atât intrarea în bloc, cât şi pe căcatul ăla gras de la care trebuia să iau marfa. Noroc cu salariul Ianei, că altfel dracu’ mai găsea aşa ceva. Sărbătoare a incompetenţei în mijlocul unui ocean de secreţii infecţioase, asta era. Nici transformatoarele nu mai suportau. Pâlpâiau becurile şi televizoarele lăsate aprinse. Înainte să moară juisau pe fir un ultim puf, suficient de puternic încât să fută orice aparat electric. Câţiva fierbeau înţepătoare într-un ibric cu ceai de sunătoare.

 

Pe străzi mâzga îngheţată ţi se lipea imediat de talpă. Aveai noroc dacă reuşeai să te dezlipeşti la timp înainte ca vreun cretin să dea peste tine. Dacă nu s-ar fi ridicat temperatura atât de brusc! Sufletele femeilor în vârstă, acelea care nu muriseră încă, tresăreau la fiecare pas, pe covorul îngheţat de noroi, căci, desigur, vâscozitatea lui nu era de neglijat. De asemenea, erau câinii. Acum blana lor căpătase o tentă gălbuie, mai mult ca sigur din pricina faptului că încontinuu se rostogoleau pe jos, prin apă, prin mâzgă. Dar nu numai ei. Când mi-am scos paltonul observ că şi el era gălbui. Văd sub lupă că jegul şi mâzga se mişcau. Tocmai intrasem în casă, strig către Iana:

- Mai mult ca sigur e o formă de alge.

Ninsese zilele trecute, nu băgasem de seamă, că eram prea mort. Citisem o carte despre călătoriile în lumea de dincolo şi stăteam pe sofa. Puricii muriseră de frig, apartamentul nu era încălzit. Igrasia desena pe plafon o frescă impresionantă din ale cărui suculente poluţii nocturne sigur făceau parte şi misterioasele alge.

- Locuim într-o lume a apelor, suntem creaturi de apă şi nici măcar nu ştim asta. Unde pizda mă-tii eşti?

Pe fundal se auzeau ultimele veşti, televizorul lucea ca un spectru. Mi-l imaginam veghind asupra gândacilor din bucătărie. Aşez foliile de plastic pe măsuţa de pe hol şi îmi caut papucii. Găsesc doi, la întâmplare, unul mai ud ca altul. Vecinului sigur i se spărsese iarăşi vreo ţeavă, probabil l-a omorât soţie-sa şi apoi s-a înecat şi ea în propria-i urină. Urăsc atât de mult locul ăsta. Şi pe stradă, prin ceea ce a mai rămas din parc, poţi să crapi foarte uşor. Zăpada cu alge sau ce dracului o fi s-a cristalizat pe crengi şi acum o dată cu damful ăsta tropical care a înmuiat totul, te poţi trezi cu o bucată de gheată jegoasă fix în moalele capului. Ar fi bine să mori direct, decât să cazi în parc. În zăpada de pe jos circulă viermii aceia enervanţi. În fiecare iarnă ies, dar parcă iarna asta i-a adus special. Mai călcam pe ei, ai dracului, şi simţeam câte un crac sau fleoşc sub pantof. Mirosul este oribil. Un miros de ouă stricate procesate prin stomacul unui urs infectat cu malarie. Genul de miros cu caracter diuretic extrem de persistent. Organele lui fac ca mici punguţe cu metan care odată perforate îşi eliberează comoara prin univers.

- Save me Obi-Wan Kenobi, you’re my only hope!

 

Lumina în baie de asemenea pâlpâia, totul lucea, până şi jegul. Am slăbit la faţă. Anii de glorie ai oraşului m-au marcat pesemne în cel mai înfiorător mod posibil. Un păianjen era la priză, încerca să se sinucidă. Nu îl las. Prefer să-l strivesc între degetele de la picioare. Limacşi pe geamul mic, cum dracului au ajuns acolo? Odată cu apa şi mâzga au început ploile şi dezgheţul la munte. Râurile s-au umflat, asta e şi cauză pentru care oraşul e cu totul devastat de mai mult de două săptămâni. In God we trust. Caut un recipient de metal pentru a-mi face ceaiul nostru cel de toate zilele. A fost patru zile de când n-am mai gustat unul serios. Iau de pe jos o conservă goală. Tonul e un miros care persistă. Chiar şi după ce-i dai foc. Ce rost mai are? Îl umplu cu apă.

 

Aproape cad pe jos de îndată ce deschid uşa. Pe masă, cea cu un picior lipit chiar de mine, era un rahat de sicriu cu mort cu tot. Duhoarea era oribilă şi televizorul făcea parcă scena de nesuportat. Iana, plânsă toată, zăcea lângă aragaz.

- Ce pizda mă-tii e asta? Ai înnebunit?

Se uită la mine ca o cretină, încearcă să mă ia în braţe. Simt o picătura rece pe ceafă, lustra din bucătărie atârna de un fir electric, becul pâlpâia şi abajurul era plin cu apă. Mirosea a ton. Sigur scăpasem cutia.

- Ce pizda mă-tii e asta?

- Bunica, răcni ea ca disperată şi se încolăci împrejurul piciorului meu stâng. Plângea în hohote şi mucii îi şiroiau din năsuc. Purta o cămaşă de noapte jegoasă, dar pielea încă îi era albă. De ce pula mea se întâmplă numai pe dos, totul? Aveam chef de cu totul altceva şi nu de morţii mă-sii.

Tot gâfâia ceva neinteligibil. Inima încă îmi bătea rapid de la sperietură. Nici nu-mi aduc aminte dacă am ţipat sau nu. Oricum ar fi, pe ea nu vocea mea a trezit-o. Părea într-un fel de transă transcendentală. I-am zis să se calmeze, dar n-a vrut. I-am futut una peste chakra numărul şapte şi mi-a dat drumul la picior. Dau să deschid robinetul de acolo. Ştiam prea bine că ţevile erau sparte şi acum că mă gândesc mai bine, nici nu ştiu de ce erau sparte. Lovind cu pumnul masa plină ochi cu căcaturi încep a o întreba:

- Poţi, te rog, să-mi spui ce e cu mortu’ aici? Pe masă?

- E bu-ni-ca, mi-a răspuns plângând. Ai grijă că mişcă!

Arătă cu degetul către sicriu. Într-adevăr, piciorul reparat al mesei se deplasă puţin şi mare mi-a fost mirarea când am dat să mă uit la mort. Am văzut că pulsa. Carnea îi pulsa nebuneşte. Degetele subţiri dansau spasmodic. Pieptul nu i se mişca ritmic, ci mai degrabă se zvârcolea la o frecvenţă dubioasă. Gura i se umpluse cu de spumă de o consistenţa plumburie, dar ochii îi erau perfect închişi. Nările îi erau obturate de ceva, nu mi-am putut da seama exact ce. Mă întorc către Iana.

- Ai cumpărat tu vată?

 

Un poponar bătrân mi-a spus o dată că secretul de a nu lua nicio boală e să te înţepi tu primul. Trecuseră patru zile de când mă lăsasem şi toate vintrele parcă îmi luau foc. Apa fierbea în recipientul de metal cunoscut în anumite cercuri pentru proprietatea de a putea înmagazina în vid carnea peştelui denumit ton şi desigur secreţiile sale. Acele fierbeau. Iana zăcea încă lângă masă. Ideea de a o calma, deşi totalmente idioată, mi-o asum în totalitate. Am legat mortul cu scoci. Nu de alta, dar spasmele deveneau din ce în ce mai violente. Dacă se prăbuşea cu tot cu masă, existau toate şansele ca să-şi împrăştie sucurile interioare peste tot, prin bucătărie. Am încercat s-o liniştesc, dar, în adâncul sufletului, bănuiam că motivul acestor crize spasmodice postmortem trebuiau să-şi aibă rădăcina în acelaşi loc cu mâzga şi algele galbene care ne invadară viaţa.

- Crezi că o s-o putem duce la cimitir mâine?

- Primul enunţ coerent. Meriţi un premiu. Aşteaptă câteva minute.

Dizolv în lingură două pastile. Le încălzesc uşor cu bricheta din armată. Ce vremuri de căcat, domnule sergent. Mai bine că n-ai mai avut zile să le vezi. Ţi-ai fi borât maţele şi tu peste bucătăria asta. Trag în seringă pe cât se poate, rămâne pe margini, not my problem. Un tic-tac de vată, atât vreau. Nada. Mă aplec peste ea.

- Martie şi joi, vino peste noi...

- Te-ai tâmpit, nu?

- E un cântecel. Mi-l cânta bunica.

Şi cu asta începu din nou să urle şi să plângă. Îmi dădu chiar peste mână. Dacă o scăpam, mai mult ca sigur i-aş fi înfipt acul în faţă. Îi iau braţul şi văd. Trebuia să-mi fi dat seama de ce insista să poarte căcaturi cu mâneci lungi. Avea vena umflată şi înnegrită. Era dată dracului. O înţep cu sete, având grijă să nu ating abcesul. N-o mai înţepasem până atunci. Fiori de plăcere bolnavă. Corpul ei acceptă soluţia destul de uşor. Adormi ca o prinţesă. Prinţesa stafilococilor.

- Ce are bunica? Întrebă ea cu ochii închişi.

- Am o mică teorie.

- Îhî.

- Cred că e plină de vietăţi intergalactice. Invazia este iminentă.

Întrebările cretine îşi au răspunsuri pe măsură.

 

Bradul de Crăciun încă bâzâia enervant pe undeva prin colţul ochiului. Transpiram profund şi inima îmi bătea iregulat. Mă paşte un atac de cord într-una din zilele astea. Am întins-o pe canapeaua din sufragerie. Era frig în casă şi cald afară. Oricum n-aveam de gând să deschid geamurile şi să las damful ăla împuţit să intre. În unele legende cosmogonice asiatice se spune că lumea nu este altceva decât corpul unui, aproape ubicuu, gigant primordial. Deducem deci două explicaţii pentru starea actuală: 1) fie filosofii disperării au avut dreptate şi trăim în carcasa fără de viaţă a lui Dumnezeu; 2) fie suntem noi, cei mai jegoşi dintre jegoşi, care-şi duc veacul undeva în colonul gigantului. Când privesc pe geam, mi se întâmplă câteodată să întrezăresc sfincterul, ispăşirea.

 

Nu mai e nici o bucată de vată în toată casa asta nenorocită. Nu mai trag simplu că nu se dizolvă uniform. Şi, oricum, există standarde minimale, ce pizda mă-sii? Mă învârt ca dobitocul. Stomacul mă omoară. Un ulcer mic n-ar fi mare lucru. Mă întreb ce vor spune arheologii viitorului îndepărtat când vor descoperi ruinele rahatului ăstuia de oraş. Parcă văd deja feţele lor mirate când dezgroapă schelete rahitice, prin colţurile fostelor încăperi, cu dinţi lipsă şi ace hipodermice ieşindu-le din cur, pardon, coccis. Grămezi de câini sau pisici traşi la tavă sau rămăşiţele acelora surprinşi de doamna cu coasa în plin act sodomic. Mărturia existenţei acestui stadiu al dezumanizării colective nu va fi decât un dans macabru. Moştenirea noastră, cei din sfincterul divinităţii.

 

În bucătărie se aude o pocnitură. Mă tem şi temerile mele îmi sunt confirmate. Piciorul ăla pus prost cedase şi moarta era în mijlocul camerei. Scociurile n-au ţinut. Se zvârcolea ca o coropişniţă fără de cap. Dacă aş fi avut aparatul de filmat, mi-ar fi plăcut să imortalizez o asemenea oroare, pentru posteritate. Sicriul se rupsese. M-am aplecat şi am constat fără o oarecare mirare că o parte din teoria mea fusese confirmată. Capitonajul supura un lichid de un roşiatic aprins în care se vedeau cu ochiul liber înotând creaturi mici, ca nişte insecte sau peştişori. Îi ridic bluza în spate pentru a vedea mai bine rănile dorsale. Mai mult ca sigur a murit şi organismele au intrat în ea la fel cum viermii intră în zăpadă. Sau or fi fost în ea dinainte să moară? De fapt, nu mă miră aşa de mult. Acum o săptămână văzusem un câine făcut praf de o maşina. Avea ochii gălbui şi a vomitat sânge negru. Era plin de viermişori. Cred că asta ar putea fi o nouă formă de pedeapsă. Să te mănânce viermii de viu pare o soluţie echitabilă. Ar putea fi folosită în scopuri militare. Pentru păstrarea păcii. (Interogări sau exterminări dureroase.) Mortul se mişca iarăşi violent din picioare. De ce ar face aşa ceva? Tot n-am găsit vată. Atunci mi-am amintit de nările sale obturate. Mai mult ca sigur Iana s-a speriat de supuraţii şi a îndesat toată vata din casă acolo. O întorc cu piciorul. Se aud câteva trosnituri. Mi-e prea lene să-mi caut mănuşile, de fapt nici nu aş şti pe unde ar fi. Gura era încă neagră. Nasul era umflat, aproape că exploda. Îmi îndes încet degetul arătător în nara ei stângă şi scot, nu fără oarecare dificultate, un gogoloi gălbui şi cald. Acela a fost momentul în care stomacul meu a spus stop. Noroc că n-am prea avut ce borî. Zilele alea nu prea mâncasem mai nimic.

 

Azvârl şomoltocul de vată galbenă în chiuvetă şi părăsesc o clipă încăperea. Am cunoscut un om a cărui fetiş era voma. Un şau pe cât de scârbos, pe atât de cultivat. Terminase două facultăţi şi avea de gând să mai facă una. Mă rog, asta înainte să-l salte pentru deţinere. Culmea, omu’ nu trăgea. Deloc. Le avea pe ale lui. Am cumpărat o vreme de la el, până într-o zi când eram la el şi mi-a dat nu ştiu ce rahat să încerc şi mă pomenesc debordând peste tot. Şi în timp ce eu eram cu maţele pe afară ăsta era în culmea fericirii. Se rostogolea prin vomă mai rău ca acei câini comunitari prin mâzga oraşului. Iana dormea liniştită. I-am scos din poşetă penseta şi m-am îndreptat din nou spre chiuvetă. Încep să pensez ghemotocul ăla de vată. Credeam că o să-mi vină boala, dar până la urmă scot un mic mănuchi alb. Suficient. Perfect. Ard restul de pastilă jumătate în zeamă de la compot. Deşi e contraindicat, nu găsesc altceva mai curat la îndemână.

 

Mortul continua să se mişte. Părea că vroia să se târască spre ieşire. Pe nara descoperită îi ţâşnea sânge în toate direcţiile. N-am văzut o scenă mai deplorabilă. A dat cu capul de calorifer şi mi s-a părut că începe să strige. Din fericire sunetul venea din altă parte sau cel puţin asta am vrut să cred. Trag soluţia prin vată şi observ că mergea mai greu ca de obicei. Sunt capabil să ignor durerea, dar nu pe perioade atât de mari. Îmi venea să lovesc un bou în coaie. Ha, boul n-are coaie, ci taurul. M-am săturat de tot. Igrasia şi hainele îmbibate din şifonier. Stările constante de vomă. Aerul. Apa. Secreţiile nazale purulente. Îmi imaginez magistraţii ştergându-se la cur cu corpusurile legislative care reglementează exact o astfel de situaţie. Poliţiştii folosind protestatarii ca ţinte într-un fel de Counter strike cu o grafică mai bună. Oameni obişnuiţi, ca mine şi ca Iana, aruncând cadavrul, infestat de forţe biologice necunoscute, a bunicii ei dragi de la balcon, peste trecători neştiutori. Toţi cu vise şi aspiraţii înecate de mâzgă topită şi făcuţi poştă laolaltă de serafimi, heruvimi şi toată corola celestă. Mă înţep uşor, slăbesc strânsoarea şi apăs la fel de încet. Simt cum gunoiul se urcă, îşi croieşte drum înţepând peretele venei. Extracte sintetizate artificial din tulpinile plantelor încă neexistente, răsună valea de emoţie şi capilarele îmi mulţumesc, una câte una. Până ajunge arsura călduţă în inimă se va fi absorbit complet. Starea de căcat. Sunt precis şi sigur în afirmaţii şi ceea ce spun, după cum majoritatea cunoaşte mult prea bine, deja este mult prea târziu să ne lăsăm perturbaţi de sens şi semnificaţie. Arheologii viitorului, ei înşişi invadatori intergalactici, vor avea cu ce să-şi umple serile răcoroase de vară. Dar nu le va fi uşor. (Îi salut, pe această cale. Îi salut şi îi bag în mă-sa!)

Ioan Claudiu Todoran

 

Restanţieri la sfârşitul lumii

 

Într-un mare oraş universitar din Ardeal, într-un bloc dărăpănat de lângă căminele studenţeşti, Gicu alerga pe scări către etajul opt. Era spre două noaptea, iar el gâfâia de parcă ar fi dus un sac de cartofi în spate. Nu era aşa, însă acum simţea efectul berilor la pet şi anilor de fumat ţigări ieftine. Liftul nu funcţionase niciodată în bloc.

            Intră în casă, trântind uşa. Dan dormea dus, întins pe tot patul. Gicu îl luă la palme:

- Dane, scoală, nebunule, că e groasă!

            Dan nu se clinti, iar Gicu fu aproape să alunece pe sticlele şi dozele goale de bere care se adunaseră lângă pat. Sări printre ele şi se împiedecă, căzând lângă chitara Reghin pe care Dan o folosea să exerseze câteva piese din repertoriul personal, în aşteptarea inspiraţiei şi a unei voci mai bune. Gicu îi aruncă în cap o doză.  

            -Scoală, mă, n-auzi? 

            Dan miji ochii.

            -Du-te dracului, bă! Ce ai? Unde-s gagicile?

            -Ce gagici, mă? N-au fost p-aci gagici de vreo doi ani de zile. În afară de alea din calculatorul tău. Ai visat frumos, ha?

            Dan se gândi numai că i-ar da un pumn colegului său, dar nu oricum, ci aşa, să-i crape nasul.

            Gicu îşi aduse aminte pentru ce alergase de nebun.

            -Deci, coaie, am pus-o! L-a mâncat câinele pe Popescu!

            -Ce Popescu, bre?

            -Popescu de la trei, boule! Ăla de alerga mâţele şi câinii de pe lângă bloc, zicea că se pişă peste tot şi că trebuie să cureţe el.

            -Dă-l în mă-sa, nu l-am suportat niciodată. Şi nu cred că s-a mai spălat de la căderea comunismului. Şi ce câine? Mergi dracu’ la culcare! Nu vezi cât e ceasul?

            -Cum ce câine, retardule? Câinele cu trei capete, Cerberul, ce mi l-a dat Hades ieri la barul lui Ionuţ!

            Dan se plezni peste frunte. Realiză prea târziu că dăduse prea tare, urmele degetelor îi decorau fruntea asemenea unui tort făcut pe grabă de o gospodină care-şi greşise vocaţia.  

            -Gicule, cum ai putut, mă, să pierzi un câine cu trei capete?

            -Da’ nu l-am pierdut, ce pana mea, că l-am legat în pivniţă. Aşteptam ca Hades ăsta să-şi revină din beţie şi să-şi ducă javra înapoi. Căpos al dracului mai e, io i-am zis că mai tre’ să exerseze la biliard, el nu şi nu, că jucăm pe pariu. După ce i-am luat geaca de piele şi a plătit el băuturile, a pus câinele ca miză. Era beat a dracu’!

            -Gicule, fratele meu alb, tre’ să găsim jivina până nu vine ăsta. Auzi, da’ eşti sigur că l-a mâncat pe Popescu?

            -Păi, destul de sigur. A rămas un singur şlap din el. Mă rog, jumate. Şi cred că aş recunoaşte oriunde şlapii lui ăia roşi de şobolani.

            Zece minute mai târziu cei doi prieteni se învârteau în jurul blocului, căutând câinele. Gicu era îmbrăcat în pantaloni trei sferturi şi un tricou gri. Tricoul lui purta un mesaj deja celebru, pe faţă se citea “Mamă, câţi copii mai ai”, iar pe spate continuarea “tu la Poli să nu-i dai!”. Trăise din greu viaţa de politehnist, iar acum trudea pe coate prin baruri pentru a încerca a treia oară să promoveze anul patru.

            Vara prindea încet curaj, anotimpul în care păsările cântă în copacii sub care studentele fac plajă topless, spre disperarea portarilor asudaţi,  pierduţi într-o mare interzisă de sâni.

            Dan era întrucâtva mai studios, repetase un an mai puțin decât amicul său. Şapca pe care o purta zi şi noapte îl deruta pe amicul său, care avea impresia că fără şapcă Dan ar fi căzut instant într-o stare catatonică.

Înarmaţi cu acelaşi curaj pe care îl afişau şi la restanţele devenite obişnuinţă, cei doi ajunseră la capătul străzii când văzură câinele. Cerberul alerga cu bara de protecţie a unei maşini într-una din cele trei guri, cotind spre următoarea stradă, către centru. Coada i se lovi de geamul unui 4X4 a cărui alarmă porni înfricoşată. Jumătate din luminile blocului din apropiere se aprinseră, iar numeroşi sfinţi fură invocaţi de către locatari.

            Dan şi Gicu alergară după câine cu un entuziasm care ar fi făcut un bătrân bolnav de artrită să-şi scape proteza pe jos de râs. După vreo două sute de metri se opriră, pentru a-şi trage sufletele. Cerberul nu se mai vedea.

            Dan încerca să vorbească fără să-și verse plămânii:

            -Bă, nu ştiu ce mă îngrozește mai tare. Ce o să facă javra supradimensionată prin oraş sau ce o sa ne facă Hades nouă când o să afle că i-am pierdut animalul de casă.

            -Hai să ne gândim cum să-l îmbunăm! Ce-i place lu’ Hades?

            -Sacrificiile, tărâmul ăla întunecat al lui şi managementul sufletelor?

            -Nu astea, bă! Altceva?

            -Păi... îi plac sărmăluţele în foi de viţă şi ţuica. Hehe, de fiecare dată tot întreabă cum putem bea mizeria aia şi apoi mai dă un pahar pe gât. Nici nu mă mir că nu nimereşte bilele alea la biliard niciodată.

            -No bun, şi ce facem dacă nu găsim câinele? Îl aşteptăm pe Hades cu masa întinsă, sărmăluţe aburinde şi horincă dublu-întoarsă de la Maramu’?

            -Bagă mare dacă ai o idee mai bună. Dar nu ca data trecută, când am picat examenul la matematici diferenţiale din cauză că tu ai înghiţit fiţuicile de frica lui Moldoveanu.

            -Poate ştie Ionuţ ceva de Hades.

            În barul în care cei doi petrecuseră mai multe ore decât lucrând laboratoarele, Ionuţ îi întâmpină cu un surâs ascuns de pletele negre, cârlionţate al căror efect era diminuat de șuviţele gri. Barul era deschis non-stop, iar Ionuţ nu pleca niciodată din spatele tejghelei, ceea ce îi atrase porecla de Moş Halbă. În boxe, AC/DC îşi continuau drumul catre iad, în timp ce politehniştii noştri se aflau doar la începutul lui.

            -Salut, Ionuţ!

            -Servus, băieţi! Vă dau doi Jager-bombs pentru trezire? îi întrebă acesta, trăgându-le complice cu ochiul.

            -Da, sună grozav. Ionuţ, l-ai văzut cumva pe Hades? 

            -Nu de când aţi fost voi cu el ultima oară. V-aţi făcut praf aci de multe ori, dar aşa muci ca ieri n-aţi fost niciodată.

            Dan şi Gicu se priviră reciproc, apoi dădură pe gât Jager-bombs-urile. Lumea părea mai bună cu mai mult alcool în sânge.

            Lumea lui Gicu deveni brusc şi mai bună după ce o zări pe Adela stând plictisită la una din mesele dintr-un colţ al barului. Era iubirea vieţii lui. Fata pentru care ar renunţa la alcool, la nopţile pierdute prin baruri, la filmele porno din dulap, la fast-food şi Coca-Cola. La naiba, ar termina şi facultatea fără a mai repeta fiecare an de câteva ori. Fiindcă nu era fată mai bună, frumoasă şi senzuală decât Adela lui… Ea nu era însă de aceeaşi părere, iar el era doar puţin mai romantic decât o integrală rămasă nerezolvată.

-Eşti mai rău decât un câine în călduri! îi aruncă Adela lui Gicu în urma tentativei sale de a-i atrage atenţia.

-Ah, nu ai vrea să fii căţeaua mea?

Adela îi arată degetul mijlociu, apoi se ridică, fâţâindu-şi fundul şi se mută la bar, unde începu să se joace cu una din şuviţele ei mov.

Simți o bătaie amicală pe umăr:

-Gicule, jur că până şi un capac de canal emană mai mult sex-appeal decât tine!

-Mersi, Dane, mă bucur enorm că pot conta oricând pe sprijinul tău.

-Oricând, prietene, oricând.

Barul lui Ionuţ era un capăt de linie. Nu aveau să afle lucruri noi aici. Îşi continuară misiunea, luând la picior toate străzile lăturalnice ale oraşului.

 

            Ajunseră aproape de Facultatea de Arhitectură, locul de unde se procura cea mai bună iarbă studenţească, responsabilă pentru câteva din restanţele băieţilor. Atât Gicu, cât şi Dan susţineau cu mâna pe inimă că nu era rost de mers la examene fumat, în primul rând pentru că foaia albă era mult prea amuzantă pentru a-ţi putea lua ochii de la ea. Şi în al doilea rând, toate cunoştinţele acumulate se scurgeau dintr-o ureche pe bancă, se duceau către catedră, îl ocoleau cu talent pe profesorul încruntat, apoi se urcau pe tablă şi desenau prostii, într-o orgie culturală de nedescris. Astfel se alese Dan cu motto-ul său de viaţă: „Eşti fumat, ai picat!”

Acelaşi Dan se uita către centru, scrutând cu privirea oraşul, ca ultima persoană rămasă în picioare după o noapte de beție. Crezu că nu vede bine pentru câteva clipe, dar se convinse repede. Nu avea cum să nu-i recunoască figura. Popescu se mişca încet către ei. Mişca era mult spus, mai degrabă se zbătea cumva să rămână pe lumea asta. Alături de el, Măriceanu, profesorul lor de analiză care murise anul trecut, nu înainte de a-i pica din nou la examen, pentru a şasea oară.

            -Gicule, ce ziceai că face câinele ăla?

            -Cred că păzea ceva intrare în Infern... De ce?

            -Păi dacă câinele păzea intrarea în Infern, iar câinele nu mai e acolo, atunci cine şapca mea stă de pază?

            Dan pomenea de şapcă doar rareori, însă când o făcea însemna că situaţia era mai proastă decât poşirca vândută pe post de bere la barul lui Ionuţ. Îi arătă lui Gicu nenorocirea, iar amândoi o luară la goană de parcă ar fi avut ardei iuţi atârnaţi de fund. Însă de data asta alergară, alergară cum nu o mai făcuseră niciodată în viaţa lor, iar în faţa ochilor le trecură toate examenele pe care le dăduseră vreodată, plus sesiunile de restanţe şi lichidări.

            Se opriră târziu, înapoi în apartament, cu uşa blocată şi geamurile închise. Se crăpa de ziuă. O vreme nu spuseră nimic, se mulţumiră să dea pe gât două beri şi să-şi tragă sufletele mult prea încercate.

            Dan porni televizorul, încercând să dea peste ceva care să-l convingă că nu sunt nici drogaţi, nici beţi din cale-afară. La televiziunea naţională, departamentul de PR al Infernului dădea un comunicat urgent de presă. O tânără îmbrăcată într-un costum corporatist, cu părul prins coc şi ochelari mici, vorbea mult prea calmă în faţa unui microfon:

            -Noaptea aceasta a fost raportată dispariţia lui Hades, zeul Infernului. El se află încă sub contract cu statul român, aşa că este o problemă naţională. Toate indiciile duc către varianta  unei răpiri organizate de către o grupare teroristă. Bănuim că făptaşii s-au folosit de Cerber pentru a-l ademeni pe Hades în cursă. Cerberul este acum liber şi speriat pe străzile oraşului. Dacă îl vedeţi, nu rămâneţi în faţa lui şi sub nici o formă, vă repet, sub nici o formă, să NU încercaţi să-l hrăniţi. Vă asigurăm că facem tot ce ne stă în putinţă pentru asigurarea liniştii populaţiei. Toate informaţiile pe care ni le puteţi oferi vor fi de un real folos. Făptaşii vor fi prinşi şi nu vor scăpa nepedepsiţi!

            Conferinţa se întrerupse într-un ropot de aplauze, urmată fiind de imagini în direct din diferite colţuri ale ţării. La Craiova, sufletele morţilor se strânseră în parcul Nicolae Romanescu pentru a forma o organizaţie non-guvernamentală care să militeze pentru acordarea câte unui suflet protector fiecărui maidanez din oraş. La Iaşi, sufletele se deplasau dinspre Copou spre centru, invadând fiecare casă. Transmisia se întrerupse după câteva cadre cu oameni alergând înnebuniţi pe străzi. La Sibiu, Muzeul Bruckenthal era acum sub posesia morţilor, care îl declaraseră ad-hoc drept cel mai bântuit loc din Europa. Transmisiile din celelalte oraşe afişau scene asemănătoare, cu morţi scăpaţi din infern, mişunând acum pe străzi, fără nici un scop.

            Gicu îşi ţinea privirea ţintuită în podea.

            -Acum chiar că am pus-o de mămăligă, bombăni Dan.

            -Ştii ceva, Dane? se răsti Gicu. N-au decât să trimită dracului zeii înapoi grecilor şi să ne lase pe noi în pace.

            Dan i-o tăie scurt:

            -Hai, mă, ştii bine că nu se poate. Grecii au ajuns la fundul sacului şi d-aia şi-au vândut până şi zeii. Statul nostru i-a cumpărat pentru că turismul nostru a fost tot timpul de cacao. Am fi putut scoate bani faini pe ei.

            -Da, asta a mers grozav. Pe Hades l-or expus în tot felul de muzee şi a lucrat în două-trei schimburi. Te miră că tipul e deprimat şi vine tot timpul vinerea seara să se facă mangă cu noi?

            -Auzi, ştii la ce mă gândeam acum? De ce dracu ăsta nu-şi foloseşte puterile alea de zeu pentru a le da peste nas birocraţilor de la stat şi a-şi lua tălpăşita?

            -N-am idee. Da’ putem să-l întrebăm data viitoare când îl vedem.  

            Vizibil epuizaţi de efortul intelectual cerut de discuţia aceasta, cei doi prieteni mai sorbiră două beri.

            Dan căută câteva minute prin cămară, apoi se întoarse zâmbind cu o sticlă de vişinată în mână.

            -Ce faci, mă? Aia era pentru ocazii speciale.

            -Fratele meu, mie mi se pare asta o ocazie extrem de specială. Tocmai am văzut doi morţi, infernul şi-a vărsat scursurile, ţara e în haos şi suntem terorişti. Jur că n-am crezut că o să prind sfârşitul lumii. Să bem deci în cinstea lui!

            Jumătate de sticlă mai târziu, ideile începură să prindă viaţă, ca albinele după ce le-a fost atacat stupul.

-Bine, gagiule, noi trebe să recuperăm jivina! Şi să salvăm lumea! Noi am stricat-o, apăi noi s-o dregem! strigă hotărât Dan.

            -Am o idee! tresări Gicu, de parcă s-ar fi aflat aproape de reinventarea becului.

            Se ridică şi se aşeză la calculator. Deschise browserul, bătu „google.com” apoi „Cerber wiki”.

            -Amice, esti genial. Ia zi, ce scrie? întrebă Dan, cu flacăra speranţei reaprinsă în suflet.

            -Auzi ce spune pagina de wikipedia. Cerberul a fost învins de două ori, o dată prin forţa fizică de către Hercule şi încă o dată de Orfeu prin muzica sa.

            -Oau, super. Când o să ai muşchii lui Kevin Sorbo sau magia lui Eric Clapton, să vii să mai pove. Ştii, am văzut o dată un documentar legat de wikipedia...

            -Să te duci în mă-ta, Dane! Eu măcar încerc să găsesc o rezolvare şi tu nu încetezi să debitezi prostii. Tu ai pierdut monstrul, tu să te descurci! E vina ta, descurcă-te singur!

            -Vina mea? Dar eu cu cine am jucat biliard? N-ai fost şi tu acolo? Nu noi doi am adus câinele aici şi l-am legat în pivniţă? Vina mea?

            -Da, vina ta! Tu l-ai lăsat să scape! Hades s-ar fi trezit din beție şi ar fi venit dracului după el, că doar n-are cine să-i păzească regatul.

            Gicu nu apucă să-şi termine bine propoziţia căci Dan trânti uşa. Se apucă să zdrăngăne la chitară în timp ce transmisiunile în direct se mutară la Cluj-Napoca, unde sufletele morţilor se căţărară pe statuia lui Avram Iancu în timp ce un alt grup masiv aştepta să intre în catedrală, pentru a săvărşi slujbe de iertare alături de un cor alcătuit pe câteva voci: păcătoase, foarte păcătoase şi unităţile de măsură în materie de păcate.

            „La naiba cu Dan!”, îşi spuse Gicu. „Oricum n-am nevoie de el şi îi urăsc şapca aia, sforăitul şi omleta cu legume pe care o face!”

            „La naiba cu Gicu!” , îşi spuse şi Dan, în timp ce încerca să treacă printre mulţimile de oameni panicaţi care strigau că a venit sfârşitul lumii şi că nu mai este scăpare. „Îi urăsc tricoul ăla care a ajuns gri de la straturile de jeg, îi urăsc replicile şi miştourile”. Se plimbă o vreme, încercând să găsească străzi cât mai libere, unde să zacă în linişte. Brusc, realiză cât de departe ajunsese, pe o stradă înfundată, şi hotărî să se întoarcă. Se trezi faţă în faţă cu Cerberul. Jivina îşi dezveli colţii, întâi de la capul din mijloc, apoi simultan de la celelalte două. Părul sur i se ridică pe gât, iar coada şi-o mută dintr-o parte în alta, cu răbdarea vânătorului care ştie că şi-a prins prada în capcană. Dan o luă la fugă cu toată puterea, consumându-şi energia pe care nu credea că o are, în timp ce lumea din jurul său se estompa treptat, iar în spate nu auzea decât alergatul Cerberului şi coada lui provocând daune la fiecare câţiva paşi. Alergă fără obiectiv, până simţi că puterile îl lasă. Dădu să se uite în spate să vadă cât de aproape e jivina, dar îşi pierdu echilibrul şi se lovi cu capul de un stâlp și căzu, învins de minunile arhitecturii moderne.

            Cerberul se aplecă asupra lui, iar lui Dan i se păru pentru o clipă că jivina nu e hotărâtă şi căpăţânile discută între ele care să-l muşte primul. Închise ochii şi aşteptă muşcătura, simţi părul câinelui atingându-i obrazul, respiraţia lui împuţită şi regretă că aceasta e ultima imagine pe care o ia cu el din viaţa de student. Tocmai când era deja împăcat cu soarta sa, aerul se încâlzi în jur şi deschise ochii nehotărât pentru a vedea că jivina stătea culcată, cu ochii înlăcrimaţi de parcă ar fi fost doar un maidanez pe cale de a fi eutanasiat. De aproape se auzea muzică, o chitară clasică acompaniată de o voce clară şi duioasă, cântând o piesă care-ţi rupea sufletul:

“Would you hold my hand

If I saw you in heaven?

Would you help me stand

If I saw you in heaven?”

            Dan îşi roti capul şi nu-i veni să creadă că interpretarea ieşea din gura lui Gicu, acelaşi Gicu care se scremuse să înveţe “Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele”, cânta acum un cover după Eric Clapton care ar fi făcut gelos pe oricine a ţinut vreodată o chitară în mână. Degetele i se mişcau pe corzi de parcă ar fi cântat la harpă, iar versurile îi ieşeau atât de natural de parcă ar fi făcut asta toată viaţa. Gicu se apropie de Cerber, îl mângaie pe unul dintre cele trei capete şi apoi îi aruncă două chiftele. Îi întinse mâna prietenului său:

            -Îmi pare rău că am zbierat la tine.

            -Mie îmi pare rău. Hai, că mai avem vişinata aia de terminat.

 

            În aceeaşi zi, spre înserat, în timp ce haosul domnea în continuare peste ţară, Gicu şi Dan se aflau în faţa blocului, făcând poştă vişinata, hrănind Cerberul cu bucaţi de chiftele şi cântând piese Clapton. Dan nu contenea cu laudele la adresa amicului său:

-Frate, ai fost extrem! Deci cum îţi mergeau degetele, oauauaouo tears in heaven… şi cum s-a potolit dihania… ahahah… a fost extrem, îţi zic, extreeeem.

Hades îşi făcu în sfârşit apariţia, sub formă umană, iar primul lucru: îşi mângâie câinele.

-A dracului jivina ta, zise Dan.

Zeul nu răspunse şi se mulţumi doar să mai dea pe gât o sticlă de apă plată, spre atenuarea mahmurelii.

-Sper că îl duci repede înapoi în Infern, că toată ţara a luat-o razna, am fost făcuţi terorişti, era cât p-aci să murim şi mai avem şi examenele în curând.

-Eh, v-aţi descurcat grozav, rosti Hades primele cuvinte. Câinele tinde să o mai ia razna dacă nu primeşte destulă atenţie.

Păși către câinele somnoros, îl pupă pe botul din mijloc și îi mângâie celelalte capete:

-Ce faci, sac de purici?

-Auzi, bă Hades, porni Dan într-o doară. Dacă tot eşti zeu, de ce nu rămâi în forma de zeu? Nu cred că ai mai avea probleme cu mahmureala. Şi unde pana mea ai fost până acuma?

-Adevăr grăieşte gura ta, prietene Dan, râse zeul. Dar unde ar mai fi distracţia dacă nu aş lua formă umană? Aş putea bea toată băutura din barul lui Ionuţ şi tot n-aş avea nimic. Şi unde am fost…

Îşi dădu jos ochelarii de soare:

-O ştiţi pe blonda aia înaltă cu balcoane mari care vine tot timpul vinerea la bar?

-Aha.

-La ea am fost, zâmbi Hades ca un adolescent mândru ca a fumat marijuana în spatele liceului. E studentă la Istorie, aşa că am petrecut o noapte de pomină discutând toate bârfele despre zeii Panteonului grecesc.

Cei doi începură să râdă, în timp ce jivina dădu din cap a dezaprobare.

-Şi mai zi-mi şi mie, reluă Dan setea de cunoaştere. De ce nu îţi bagi picioarele în el contract şi nu faci ce vrei? Statul român te munceşte ca pe un sclav, care-i rostul?

-Om, zeu, contractul e contract şi trebuie respectat. 

-Auzi, da’ cu Popescu cum rămâne?

-Hmm, ezită Hades. Nu l-am plăcut niciodată, nu cred că o sa-i simtă cineva lipsa.

Cerberul îl dezaprobă din nou pe stăpânul său.

            -Deci, băieţi, reluă vesel Hades. Vinerea viitoare, la barul lui Ionut, biliard? Revanşa.

            -Numa’ dacă îți aduci și blonda și jucăm doi pe doi. Și fă bine și ține câinele legat de acum încolo. Dacă mai vrei să jucăm pe pariu, îți pui chopperul la bătaie.

Helena Corogoda

Incienso

            Ca şi cum nu mi-aş dori s-o revăd. Oare ce face acum Ligia? Se uită, şi ea, la ploaie? Sau, poate, cu degetele mirosindu-i a ţigară şi a pizdă, puţin înainte de primele fulgere, a pus un disc cu individul a cărui voce o face să creadă că toate stau, în general, bine. Ligia reală e un zid acoperit cu geometrii în culori, ce se vrea a fi un tablou dispus să primească orice interpretare, dar, într-un colţ, printre unghiuri ascuţite şi gâturi întortocheate de pasăre, e stilizată Ligia mea, iar eu sunt povestitorul acestui detaliu. 

Pentru că miercurea trecută am intrat într-o cafenea cu ferestre mari şi era piesa aia, şi în timp ce aşteptam să-mi dea cafeaua, mă uitam la oamenii de pe trotuar, şi înăuntru era un francez care arăta a spaniol, cu părul lins şi dat pe spate cu gel, cămaşă bufantă, cu eşarfă pe gât, cu bretele, etc., şi fredona piesa aproape în bătaie de joc, da-i ieşea bine. Şi mi-am adus aminte. De cănile cu vin fiert din Clubul Presei, una în fiecare seară, la masa vreunui prieten comun; într-un parc, la sfârşitul vacanţei, cu ochii albaştri şi maleta neagră pe care scria LONDON, spunându-mi că e făcută să trăiască singură, şi orice i-aş fi spus, ar fi ignorat. De fapt, n-a fost aşa. Dacă anticipa în vreun fel, era pură întâmplare. Te rog să nu te uiţi la mine ca la cine ştie ce Barbie girl! Povestindu-mi că s-a îndrăgostit într-a doişpea de proful de română, care locuia în cartierul cu cele mai vechi case din oraş, dar i-a trecut când el s-a mutat într-un apartament cu o cameră. Fraierul! 

Nu ne place să ne ţinem de mână pe stradă, nici să ne sărutăm în tramvaiele burduşite, lângă ţigănci grase care se împing în noi. De multe ori se întoarce acasă înaintea mea, de gura maică-sii, a cărei voce o aud prin telefon toţi cei care-şi beau cafelele la mai puţin de doi metri de ea.  

Mănâncă teribil de mult, dar e – naiba ştie cum – exagerat de slabă. Uneori îi place să bea lichior de cireşe. La cafea cere întotdeauna trei pliculeţe de zahăr. De la o vreme până şi tipele plictisite care iau comenzile în Dublin Pub îi aduc, fără să fie rugate, un pliculeţ în plus (una din ele aproape mi-a aruncat berea pe tricou fiindcă voiam Silva, nu Stella). Îşi mută ceaşca de pe farfurioară pe masă; când vrea să bea, o apucă aşezându-şi mai întâi degetul mic, apoi, rapid, unul după altul, mijlociul, inelarul şi arătătorul. Fumează un pachet jumate de pel mel albastru pe zi, şi e convinsă că-i nebună. Mi-a povestit că s-a dus la spital, la secţia de nebuni şi depresivi. Deci, depresivii nu sunt ţăcăniţi. Dar îi bagă pe toţi la grămadă. Pe coridorul cu scaune care se legănau singure, un bărbos trist a sfătuit-o să profite de ocazie şi să dea tot din ea. Îmi pare rău că n-am dus-o la Portughezu, să-l asculte cântând la chitară odată cu clopotele, pe treptele bisericii. Aş putea pretinde că-s şi eu nebun. Nici n-ar fi prea greu, când îmi simt dinţii înăspriţi şi am în gură o crâşmă, it boils with every poison you can think of şi nu mai e nimic dincolo de uşa de lemn a barului.

 

Din când în când inventez istorii cu Ligia. Scriu despre ea şi mi-e dor să ascult Beatles, dar ştiu că preferă alternative, sau post rock, sau indie, sau naiba să le ia, că eu oricum nu fac diferenţa, deşi, tot punându-mi piese de-ale ei, unele au ajuns să nu-mi displacă prea tare. 

M-am îmbolnăvit de plictiseală, dorm şi mă uit la filme. La cursul de retorică mă trezesc cu mintea goală, printre mâzgălelile de pe ultima pagină a caietului, dar ea se uită pe geam, numără secundele până când lumina semaforului se face verde, şi atunci n-are s-o mai vadă, fiindcă printre copacii din curtea universităţii pătrunde doar lumina de sus a semaforului, şi ea poate să-l vadă, apărând şi dispărând, numai pe omuleţul cel roşu. Fotografiază ploaia şi liniile de înaltă tensiune. Urmează, ca de obicei, o ţigară la intrarea principală, la sfârşitul căreia întrerup conversaţia, cu cel mai firesc aer din lume. Pa, băi! Vreau să mă duc acasă şi să mănânc brânză cu pâine, lungit pe covor. Cobor Copoul spre Fundaţie, îmbâcsit de mirosul dulceag al salcâmilor... more than anything else in the world, the Procurator hated the smell of attar of roses.

Vreau s-o cotesc la dreapta, pe lângă bibliotecă, pe scările căreia un individ deşirat, ghemuit şi cu un capăt de ţigară în colţul gurii, o figură vag cunoscută, vag antipatică, întinde spre mine degetul arătător care, în loc să indice, ca orice deget obişnuit, direcţia premeditată de posesorul lui, are prima falangă curbată spre dreapta, maimuţărind un salut mult prea amical, dar care seamănă teribil cu un avertisment. Îl privesc fără să schiţez vreun gest şi merg mai departe, vrând să amân la nesfârşit clipa când mă voi întoarce acasă. Praful mă ajunge din urmă şi se repede înaintea mea, val după val.

 

În uşa de sticlă translucidă a barului se izbeşte cu îndârjire un roi de insecte eliberate parcă dintr-un pumn ce le ţinuse captive, până să vin eu şi să le deschid, făcând un pas în lumina lăptoasă şi oprindu-mă o clipă în faţa unei femei cu chipul ascuns în fumul de ţigară şi trăsăturile indistincte ale unui portret căruia-i amesteci cu degetele liniile de culoare până când gura, nasul şi ochii se pierd într-o nuanţă ambiguă ce umple ovalul chipului. Deşi lată în şolduri, nu dă senzaţia de masivitate; altele ar părea umflate, dar ea are conturul şi consistenţa unei viori. Mi-o imaginez întinsă pe nisip, adormită, cu apa care i se reflectă pe trup, umbrele ondulate ale valurilor îi joacă pe sâni ca-ntr-o oglindă de piele. Scoicile mici, care i s-au prins de buci ca nişte unghii albastre, o să i le coloreze în roşu.

— Nu pari prea în largul tău. E prima dată când vii aici?

Scot din buzunarul paltonului o brichetă, apropii flacăra de faţa ei şi-o ţin aprinsă câteva secunde. Zâmbeşte.

— Mă vezi bine acum?

— Da. Insectele astea se zbat îngrozitor.

O iau de mână şi-o conduc la masa cea mai îndepărtată, fără să-i spun un cuvânt.

— Să-nţeleg că m-ai visat azi noapte?, mă-ntreabă, râzând.

— Da, în sfârşit.

— Şi, zăpăcit cum eşti, ai uitat tot ce te-am învăţat atunci. Aşa-i? Cum o să le mai răspunzi la-ntrebări?

— Nu-mi pasă de nicio-ntrebare.

— Habar n-ai ce spui!

Întind mâna cu degetele răsfirate spre faţa ei. Îmi ia mâna şi-o dă uşor la o parte.

— Ascultă, mai întâi. Crezi că hoinărelile tale nu dau nimic de bănuit?

— O, Doamne! Drept cine mă iei? Mai bine spune-mi ce să-ţi aduc de la bar.

— Mulţumesc mult, dar nu-i nevoie. Nu mai e amuzant deloc. Eu oricum plecam.

— În niciun caz! E, deja, foarte târziu.

Ochii conturaţi cu negru i se rotunjesc uimiţi, fata asta are cap de vacă. O iau de mână şi-o trag după mine la budă careful, se loveşte de-un scaun, nu fi proastă, era să cădem amândoi, blochez, cu ea, uşa, believe in God, ne înţelegem de minune, careful with that axe, şi să nu te-apuce urlatul, că ne-aud ăştia. Îmi face semn să ies. Mă-nchei la blugi. N-a urlat. E bine.

 

Acuma e întuneric şi aproape am ajuns la Fundaţie. Îl văd. Îi văd jarul de la capătul ţigării. Arunc borseta umflată în poala figurii vag cunoscute, vag antipatice care mă aşteaptă pe trepte. O înşfacă lacom şi trage de fermoar. Îmi înfund mâinile în buzunare, nu ca să pipăi trei hârtii slinoase de un leu cu fire de tutun pe ele (am fost prost că nu mi-am oprit una de cinzeci), ci, poate, ca să vadă că n-avem ce discuta, orice cuvânt ar fi în plus, deşi, curios lucru, mai că nu i-am zis nenorocitului merci fain, bă.

Don’t worry, îmi zic, şi aprind juma’ de ţigară. Când aveam vreo şase ani, ţin minte că mă duceam cu bunică-mea, de două ori pe săptămână, să cumpărăm lapte proaspăt de la nişte penticostali amărâţi, cărora le vânduse casa în care copilărise. Odată ne-am nimerit taman când voiau să taie viţelul. Să alergi şi să-i dai în cap până cade în genunchi, slavă ălui de sus, nu eu. S-o priveşti murind, da.

— Hai, mamă, ia-ţi mâinile de la ochi, că acuma nu mai ai ce vedea.

Ochii împăienjeniţi ai Ligiei. Mă aşez alături, sprijinit cu palma stângă de asfaltul grunjos. Vântul cald pocneşte un geam de departe şi aduce miros de carne friptă. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată atât de liniştit. Prezenţa Ligiei mă calmează. Ea e doar nespus de obosită, i se citeşte în ochi. Nu i se mai citeşte deloc. Deloc nu i se mai citeşte. Acuma-i bine. Acuma mă duc acasă şi mă bag sub plapumă. 

 

De fapt, n-a fost aşa. A coborât din cer un dragon roşu cu verde care a luat-o în gheare şi-a dus-o într-un loc unde are calculator şi bani de cafele.