Mircea Cărtărescu:

„Sînt un om format în cenaclu şi care îşi trăieşte viaţa în cenaclu”,

interviu realizat de Mihail Vakulovski

Domnule Mircea Cărtărescu, sînteţi un scriitor care acordă mare atenţie vîrstelor, mai ales adolescenţei. Ce vă amintiţi cel mai des din copilărie şi cum îl vedeţi acum pe copilul Mircea Cărtărescu?

Amintirile mele sînt mai curînd construite decît rememorate. Probabil că este ceva mai adînc decît amintirile propriu-zise, care formează fundaţia construcţiilor mele, probabil nişte lucruri uitate, nişte arhe-amintiri sau arhi-amintiri, la care nu am acces decît prin construcţii ulterioare. Practic, foarte puţine lucruri din ceea ce povestesc eu în scrierile mele, în proză sau în versuri s-au petrecut cu adevărat, dar ele s-ar fi putut petrece. Deci, sînt adevăruri regîndite, reconstruite, refăcute pe baza unor structuri interioare.

Am fost un copil oarecare, de fapt. Nu am avut nimic din sclipirile pe care mi-a plăcut să le dau unora dintre personajele mele. Ceea ce construiesc este exact mai degrabă în virtual şi pornit dintr-o frustrare. Nu am fost niciodată lider de grup, nu am avut nici un rol preponderent, ci am fost mai întotdeauna doar un observator, poate unul mai atent decît alţii.

O amintire sau nişte întîmplări din copilărie care au lăsat amprente sau v-au marcat, poate?...

Să mă gîndesc... amintiri… sau amintiri-paravan… foarte, foarte vechi... Una dintre cele mai puternice este de la vîrsta de 4-5 ani, cînd mama lucra acasă covoare persane. Avea un gherghef instalat chiar în dormitor si făcea covoare după nişte modele perforate pe cartele de carton. Ţin minte foarte bine cum dădea cu furculiţa printre iţele gherghefului şi cum adăuga fir după fir de lînă colorată covorului pe care-l făcea. Progresul era infinitezimal, avansa cu un centimetru sau doi pe zi. Însă, asemenea regelui din Liliput al lui Swift, aveam şi eu sentimentul că pot urmări avansul extrem de lent al modelului. E ciudat că, într-un fel, proza se scrie tot aşa, zi de zi adaugi cîte un strat infim textului tău, încercînd să-ţi dai seama cam ce-ar putea urma, cam cum s-ar putea dezvolta mai tîrziu. Asemenea tricotatului sau asemenea fabricării covoarelor manuale, proza e un domeniu al infinitei răbdări.

Cum aţi început să scrieţi şi, mai ales, cum aţi început să scrieţi poezie?

Iniţial am avut o anormală memorie a versurilor, din cîte-mi povestesc părinţii şi cunoscuţii. Se pare că la o vîrstă foarte mică, atunci cînd un copil abia învaţă să vorbească, eu ştiam foarte multe poezii pe de rost, practic învăţam instinctiv pe de rost de la prima auzire orice lucru care semăna cu poezia, de la reclame la versurile pentru copii. Mai tîrziu nu numai că memoria asta unilaterală mi s-a atenuat, dar însuşi interesul pentru poezie s-a estompat pentru mine. În anii şcolari, pînă prin clasa a noua sau a zecea de liceu, poezia mi se părea un text artificios şi inutil. Cînd căpătam o carte de versuri la premiu o schimbăm cu una de proză. Abia în anii mari de liceu mi s-a redeşteptat simţul poetic. Am început să merg la excelentul cenaclu al liceului Cantemir, unde am intrat pentru prima oară în atmosfera specifică de cenaclu din care n-am mai ieşit, de fapt, niciodată. Eu sînt un om format în cenaclu şi care îşi trăieşte viaţa în cenaclu, un „stîlp de cenaclu”, cum se zice. Într-un an sau doi, poezia deja devenise întreaga mea viaţă, nu mai trăiam decît pentru scris şi lucrul acesta a ţinut cel puţin pînă am împlinit treizeci de ani. Într-un sens mai larg, nu am părăsit poezia niciodată.

Cum aţi debutat?

Destul de interesant. Am debutat în 1978 în România literară. În primul an după ce am intrat la Facultatea de Litere mergeam la cenaclul “Junimea” al profesorului Ov. S. Crohmălniceanu, pe cînd cei mai mulţi dintre colegii mei se duceau la Cenaclul de Luni al lui Nicolae Manolescu. Eu am ajuns tîrziu la Cenaclul de Luni, pentru că, fiind în armată, corespondasem cu un coleg care-mi dăduse informaţii false despre cenaclul lui Manolescu. Credeam că se-ntîmplă tot felul de ciudăţenii acolo, şi primele dăţi cînd am mers am avut faţă de poeţii de acolo un sentiment de neîncredere şi ostilitate. Neîncrederea nu poate fi, fireşte, decît reciprocă, aşa că am fost iniţial rău primit de ei, cînd mi-am citit primele poeme. Dar lui Nicolae Manolescu i-au plăcut şi a selectat unul dintre ele cînd a făcut o pagină cu poeţii studenţi din Bucureşti în România Literară. Acela a fost primul meu poem publicat vreodată. Era un poem pe care nu l-am mai inclus în nici un volum şi nici nu mi-l mai amintesc, dar îmi amintesc cu plăcere pagina în care mi-am văzut prima dată numele tipărit.

Care v-a fost reacţia, gîndul, gestul, starea cînd v-aţi văzut pentru prima dată cartea de debut – „Faruri, vitrine, fotografii”?

În primul rînd, eu am cîştigat un concurs atunci – concursul de debut al editurii Cartea Românească. L-am cîştigat – vorba vine. A fost un concurs de-mprejurări mai curînd, pentru că debutul meu s-a datorat unei întîmplări fericite. Mircea Ciobanu, regretatul scriitor, a venit odată la Cenaclul de Luni cînd am făcut o lectură. I-a plăcut ce citisem şi m-a întrebat dacă nu vreau să debutez la Cartea Românească în volum. Eu deja dădusem un volum acolo, la concurs, dar el nu fusese selectat pentru premiere. Mircea Ciobanu şi profesorul Crohmălniceanu s-au dus la Marin Preda, care era directorul editurii atunci, şi i-au recomandat foarte cald cartea mea. Concursul trebuia să premieze zece autori şi, pînă la urmă, au ieşit unsprezece, eu am fost al unsprezecelea, adăugat listei după ce se încheiase, de fapt, concursul... Aşa încît a fost un debut, să zicem, semi-legal, un debut levantin. Cînd am auzit că mi-a fost premiată cartea de debut, primul meu gînd a fost ca nu cumva să mă calce vreo maşină pînă îmi apare cartea. Traversăm strada cu mai multă grijă. Eram realmente înnebunit. Şi asta mi s-a întîmplat timp de un an de zile, pînă mi-a apărut cartea, în decembrie 1980. Ce să spun? Ca orice debutant, am fost foarte fericit atunci. A fost poate momentul cel mai fericit al vieţii mele cînd am văzut paralelipipedul ăla cu numele meu pe el.

Despre rolul şi importanţa debutului în poezie...?

Sînt unii care cred că poţi face poezie şi fără să publici cărţi, chiar fără sa publici deloc. Unii cred că poate-i mai corect aşa, sau mai cinstit. Eu cred însă că trăim într-o lume, fie şi într-una literară, şi e cazul să-i respectăm regulile. În lumea literară practic nu exişti dacă nu ai debutat în volum. Deja o carte e un lucru care poate fi discutat, este un lucru prin care, într-un fel, te naşti a doua oară – în literatură. Aşa încît eu cred că toţi tinerii care scriu literatură foarte bine, care au ceva de spus, trebuie să se grăbească să debuteze. Nu poţi amîna un debut la nesfîrşit, pentru că o carte se alterează în timp şi riscă să se altereze şi percepţia ta despre tine şi despre literatură. Eu recomand tuturor oamenilor tineri cu care lucrez să debuteze la momentul potrivit, cînd ei cred că au destulă materie şi că au destul de multă maturitate pentru asta şi salut întotdeauna cu cea mai mare bucurie orice debut care impune în sistemul meu de valori un nume nou.

Ce debuturi v-au atras atenţia în ultimii ani? De ce?

Au fost în ultimul timp cărţi de debut care, fără sa inaugureze neapărat direcţii noi în poezie sau proză, mi s-au părut puternice, interesante, mature, cărţi scrise de oameni evident foarte talentaţi. Aş vrea să vorbesc doar despre două dintre ele, două debuturi pe care le consider deosebite. Primul este al lui Sorin Gherguţ, pe care îl consider marele nedreptăţit al premiilor literare care s-au acordat anul acesta. Cartea sa, Time Aut, este, după părerea mea, excepţională, unul din cele mai bune produse ale poeziei româneşti din ultimul timp. Am fost surprins de faptul că nici unul dintre cele două jurii importante – de la Uniune şi de la ASPRO – nu au luat-o în considerare. Nu vreau să comentez valoarea premiantului comun pe care l-au găsit ambele uniuni ale scriitorilor anul acesta, dar Gherguţ ar fi meritat cel puţin unul dintre premii. Al doilea debut s-a petrecut anul trecut, este cel al lui T.O. Bobe cu volumul Bucla, una din cele mai amuzante, cele mai plăcute la lectură şi mai personale cărţi de versuri pe care le-am citit în ultimul timp. Alte debuturi interesante au fost (pe lîngă al tău, dragă Mihai, despre care regula interviului nu-mi permite să vorbesc decît aşa, într-o paranteză...) al lui Răzvan Rădulescu în proză şi al lui Victor Nichifor în poezie, ultimul aproape ignorat de critică, dar foarte personal şi foarte serios.

Cum aţi reacţionat la primele critici?

Primul comentariu critic la cartea mea de debut, Faruri, vitrine, fotografii, a fost făcut chiar de Nicolae Manolescu, şi acel articol m-a marcat pentru totdeauna. Criticul României literare investea foarte mult în mine şi întotdeauna am simţit că trebuie să confirm. Pentru mine acea cronică a fost nu numai un stimulent extraordinar, dar aproape un certificat de naştere. Au urmat apoi, fireşte, şi critici în sensul rău al cuvîntului. Oricît de senin cauţi să pari după lectura lor, eşti, de fapt, rănit întotdeauna. Un scriitor de cursă lungă trebuie însă să se obişnuiască cu ele, ca un boxer care trebuie să ştie şi să încaseze, nu numai să primească elogii. În momentul cînd ai pielea destul de tăbăcită, criticile nu te mai impresionează aşa de tare, dar pînă să ajungi acolo e destul de dureros.

Ce părere aveţi despre debuturile în grup?

Debuturile în grup sînt, pînă la urmă, un obicei „optzecist”. „Optzeciştii” au acreditat modul ăsta de a face literatură în grup, în pluton sau în desant. Într-o lume literară mică şi aglomerată, aşa cum este lumea noastră literară, un poet care debutează de unul singur şi care este singur pe o direcţie riscă să treacă de multe ori neobservat. Din cauza asta debutul în grup a fost o strategie care a funcţionat în condiţiile din anii ’80, adică în condiţiile unui control strict asupra literaturii. Se vede treaba însă că nu numai circumstanţele respective au impus felul acesta de debut, pentru că şi după 1990 grupuri şi grupuscule literare ale tinerilor continuă să prefere felul acesta de volume colective, care au avantajele şi dezavantajele lor. Sigur că o carte individuală este un adevărat debut, impune o personalitate etc., însă avantajul debutului colectiv este că te face vizibil imediat în lumea literară. Cărţi colective puternice, aşa cum au fost Pauză de respiraţie – a poeţilor braşoveni sau Ficţiuni, Tablou de familie şi Ferestre ‘98 – ale bucureştenilor de la cenaclul Litere reprezintă o şansă pentru un tînăr care vrea să publice repede şi, de asemenea, o şansă pentru un grup ca să-şi scoată în evidenţă linia artistică şi ideologică pe care merge.

Cum s-a întîmplat desfiinţarea Cenaclului de Luni?

Ce rol a avut Nicolae Manolescu în Cenaclul de Luni?

Cenaclul de Luni a durat şapte ani, din 1977 pînă in 1984. El a fost închis atunci de către responsabila culturală a centrului universitar în urma unor presiuni la care şi ea a fost supusă din cauza atacurilor virulente în presa literară împotriva acestui cenaclu. Aceste atacuri le performau Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor în revista Săptămîna, dar şi alţii în Luceafărul şi chiar în suplimentul literar al Scînteii tineretului. Era un fel de campanie orchestrată de securitate, care îl viza în primul rînd pe Nicolae Manolescu şi, prin el, pe noi. Practic, în fiecare săptămînă apăreau exemple de obscenitate, de sordid, de “mizerie morală” decupate din poemele care se citeau în Cenaclul de Luni, pentru că şi acolo erau oameni infiltraţi, care aveau misiunea să asculte şi să transmită mai departe. Dar chiar şi după ‘84 cenaclul a continuat să existe sub alte nume şi avataruri bizare. O vreme l-am ţinut la clubul Rapid, unde Radu Călin Cristea era crainicul stadionului. El a reuşit s-o convingă pe soţia ministrului transporturilor de atunci să facă acest cenaclu. Acolo n-am putut să ţinem decît vreo trei-patru şedinţe, după aceea a ieşit un scandal monstruos şi cenaclul s-a închis. Dar el a continuat totuşi sub numele de Cenaclul din Tei la Complexul Cultural Studenţesc de la Lacul Tei, unde a mai rezistat vreo doi ani de zile, pînă în ‘86, sub forma unui cenaclu multimedia, cu piese puse în scenă de studenţi, cu grupuri ca Ars Amatoria... Importantă rămînea însă partea literară. Acolo citeau aceiaşi oameni din Cenaclul de Luni. Cu asta nu s-a încheiat povestea noastră cenaclieră, pentru că, după ce s-a închis şi cenaclul din Tei, noi am continuat să mergem la cenaclul Junimea al lui Crohmăniceanu, care a durat chiar pînă după 1990. În linii mari, cam asta este povestea, deloc romanţată, a Cenaclului de Luni.

În poezia dvs. obiectele, care au o viaţă aparte, au un rol destul de important. Ele se îndrăgostesc, sînt geloase, au copii preşcolari etc. Vă amintiţi cum au cucerit teren obiectele în textele dvs.?

Astăzi forma aceasta de poezie tipic „optzecistă” mi-e destul de antipatică. Sper că am depăşit-o sau că am terminat, în orice caz, cu faza aceea. Era un fel de a face poezie cu corelativ obiectiv, cum ar zice T. S. Eliot: pentru că ne era jenă să ne exprimăm direct atitudinea faţă de lume, de realitate, atribuiam sentimentele obiectelor, făceam un fel de desen animat în care în loc de oameni apăreau lucruri care se văitau, care plîngeau, care clamau, care cereau dragoste. În acest fel puneam o distanţă între noi şi sentimentele noastre. Genul acesta de poezie a mers în anii ‘80 şi, după părerea mea, el s-a şi terminat în anii ‘80. Nu recomand nimănui astăzi să mai scrie aşa. Eu cred că astăzi un poet ar trebui să-şi exprime direct sentimentele şi felul de a vedea lumea, nu prin intermediul unui scaun care se jeluieşte sau al unei chiuvete, cum e cazul meu. Deci, privesc înapoi cu mînie spre poezia mea şi spre o bună parte din poezia optzecistă, care, altfel, rămîne o minune de tehnică şi de fantezie.

Bucureştiul niciodată n-a mai populat atît de insistent străzile cărţilor unui scriitor. Care sînt primele amintiri despre oraş? Ce rol au locurile (1) pentru dumneavoastră şi (2) pentru poezia dumneavoastră?

Toată lumea care-mi citeşte cărțile îşi imaginează că sînt un mare cunoscător al Bucureştiului. Nu e deloc aşa. Pentru că părinții mei veneau de la ţară, ei şi-au construit un mic sat în mijlocul Bucureștiului, sat în care a trebuit să trăiesc şi eu, aşa încît tot ce-am putut cunoaşte pînă am început să merg la facultate a fost o mică zonă a orașului în care se desfășura întreaga viaţă a familiei mele şi a mea, şi care era delimitată de trei cinematografe: Floreasca, Volga (acum Clubul Martin) şi Melodia, aproximativ echidistante faţă de blocul în care am locuit pe şoseaua Ştefan cel Mare, şi unde locuiesc şi acum părinții mei. Mama nu iese cu plăcere nici acum din perimetrul acesta îngust şi foarte, foarte rar ajunge pînă în centru. Abia începînd facultatea şi mergînd zilnic la cursuri am început să cunosc cu-adevărat orașul. Pîn-atunci Bucureștiul nici nu a existat pentru mine, era un loc psihic mai degrabă decît unul fizic şi real. Am iubit foarte tare Bucureștiul pînă am făcut primele călătorii în străinătate, cînd am putut face comparația între prăfuitul şi ghetoizatul nostru tîrg şi ce înseamnă o adevărată capitală europeană. De atunci nu l-am mai putut iubi, deși este mai departe singurul loc în care mă simt legitim, unde n-am nici o șovăială şi nici un sentiment de înstrăinare. Totuşi, nu mai iubesc orașul acesta care decade pe zi ce trece, un oraș tot mai sufocant, mai murdar şi mai urît, tot mai balcanizat, tot mai asemănător cu un bazar de vechituri.

Exploataţi mult autobiograficul. Cum vedeţi relaţia între text şi viaţa autorului?

Viaţa autorului nu este un dat real şi concret, este un dat virtual, ea se construieşte. Sigur, scriitorul, ca om, trăiește şi el o viață oarecare. Însă raporturile dintre faptele concrete din aceasta viață şi cele scripturale trebuie să treacă printr-o transformare, pentru că faptele din realitate au un fel de interfață cu faptele din text. Este relația dintre un obiect şi imaginea lui din oglindă, unde dreapta devine stînga, distanţele se modifică, se alterează etc. Nu poți atinge un obiect din oglindă, îți atingi propriile degete dacă întinzi mîna. Eu nu sînt un biografist, nu fetișizez realitatea, ci prefer să mă gîndesc la ea ca la o realitate mentală, o realitate construită şi virtuală, așa cum am spus. Nu am folosit propriu-zis fapte foarte concrete din viața mea în literatură şi, dacă vrei să-ţi dau şi un exemplu, micul roman sau nuvela mai dezvoltată Travesti a fost în general interpretată ca o scriere autobiografică. În realitate, personajul central este un caz clinic preluat din lecturile mele de psihiatrie... Nimic altceva decît ficțiune pură.

Cum a acţionat autobiograficul sau biograficul din poezie asupra vieții dumneavoastră, daca vi s-a întîmplat vreodată?

Am făcut dintotdeauna distincția limpede dintre viața mea şi scris, asta m-a ajutat să nu-ncurc lucrurile, să rămîn un om cît se poate de normal şi de liber în viața obișnuită şi să încerc să fiu mai special în scrisul meu. Totul se reduce la această interfață despre care-ţi spuneam – aici este problema, cum să le convertești pe una în cealaltă fără să le trădezi nici pe una, nici pe cealaltă. Şi cred că am reușit să ating oarecum un echilibru de felul ăsta. Nu le confund în nici un caz. Viața mea este foarte firească şi foarte obișnuită, scrisul meu vorbește despre altcineva, despre o potențialitate interioară care nu se manifestă în viață.

Pe lîngă autobiografic şi intertextualitate, ironia e o caracteristică de bază în poezia dumneavoastră. Această trăsătură îşi găseşte loc chiar şi în poeziile de dragoste şi mi se pare că ironia dumneavoastră, ca şi a celorlalţi poeţi „optzecişti”, este foarte interesantă.

Optzecismul a însemnat şi o scoatere a literaturii de sub imperiul gravităţii, al sentimentelor negative, al crizelor existențiale, al solemnității. El a însemnat o aducere a colocvialului şi a plăcerii în literatură. Iar ideea de plăcere se leagă de ideea de joc, de ideea de umor, de ideea de ironie. Ironia optzecistă nu e o ironie de tip avangardist, destructivă, e o ironie simpatetică, de cele mai multe ori autoironie. Este un sentiment de depreciere a propriei persoane, de compătimire caraghioasă, de autocompătimire ironică. Sigur, optzeciştii au coborît pentru prima dată poezia în stradă, au făcut poezie biografică, totuşi, a persistat undeva ideea că nu este foarte decent, nu e foarte poetic, nu este foarte estetic să spui direct iubesc, sufăr, viața e groaznică, lucruri de felul ăsta, ci să pui o distanţă între propria ta persoană şi fondul lucrurilor. Prin asta optzeciștii arată că ei nu sînt puri postmoderni, ei sînt o sinteză între o poetică mai veche, o poetică modernistă, eliotiană şi o poetică nouă, postmodernă, care nu mai suportă distanţele între subiect şi obiect, totul devine continuu.

De ce credeţi că vi se reproşează de multe ori că aţi fi cel mai artificios poet al generaţiei?

N-am întîlnit niciodată reproşul acesta, drept să spun, mă iei prin surprindere. Nu ştiu, dacă sînt numit aşa probabil că există nişte raţiuni, cel puțin în mintea celor care îşi imaginează acest lucru despre mine. Este posibil ca „artificios” să fie un termen, ştiu eu, polemic, în orice caz nu inocent estetic. Însă, dacă e să vorbim aşa, eu îmi asum pînă la un punct termenul acesta. Într-adevăr, un lucru artificios este un lucru făcut cu artă, este un lucru care ţine de ultra-artistic, de ultra-estetic şi, în sensul acesta, fără îndoială, unele dintre scrierile mele sînt aşa. Eu cred foarte mult în manieră, am mai spus-o, manierismul a fost unul dintre cele mai minunate curente din istoria culturii şi aş fi onorat să fiu considerat un manierist. Doar că scrisul meu nu poate fi redus la asta decît cu o mare doză de rea-voinţă.

Spuneaţi adineaori că viaţa unui autor e viața unui ins care știe să încaseze. Cît poate încasa un om, fie şi scriitor de geniu, să-i zicem aşa, în termeni romantici. Nu credeți că, în contemporaneitate, un scriitor trebuie să știe în primul rînd să atace, să lovească dureros?

Eu sînt un om foarte puţin confruntaţional. Nu am polemizat niciodată cu nimeni, nu mi-am apărat ideile şi părerile în public. Ele sînt convingeri intime şi care sînt într-un fel subînțelese pentru mine. Ca să fiu sincer, abia dacă-i percep pe ceilalți. Eu nu trăiesc, după cum ştii, în lumea literară, nu citesc decît foarte rar reviste literare, prefer să iau contact cu autorii prin ceea ce scriu, așa încît să pot ajunge la idealul după care un om îmi poate fi extrem de antipatic, dar în același timp să-i citesc cu mare plăcere o carte. Este însă pentru mine întotdeauna neplăcut să aud sau să citesc că sînt detestat, că cineva are o atitudine foarte violentă sau foarte brutală faţă de mine. Nu-mi plac lucrurile de felul acesta. Eu nu am vorbit de rău niciodată pe nimeni şi, în general, cred că este complet lipsit de sens să polemizezi. Nimeni nu învaţă nimic niciodată dintr-o polemică, unei cărţi nu i se poate răspunde decît printr-o altă carte, nu poți desființa pe nimeni, decît pe cei care se desființează singuri prin ceea ce scriu. O polemică, în sensul nostru balcanic, nu aduce decît suferință inutilă.

Anul trecut aţi predat la Facultatea de Litere din Bucureşti un curs de scriere creativă, compus din două părţi: teoretică si practică. Cea de-a doua parte v-a adus vreo surpriză?

Trebuie să-ţi spun că nici eu nu am știut prea bine ce fac cînd am început cursul. Era o experiență nouă pentru mine, ca şi pentru cei care s-au supus de bună voie şi nesiliți de nimeni experienței acesteia, dar care au ieșit vii şi nevătămaţi cu toții din ea. Dacă l-aş face acum, l-aş face altfel. Am produs texte, asta am făcut în primul rînd. Am produs texte în toate felurile posibile. Au produs texte oameni care nu s-ar fi gîndit niciodată să scrie, oameni care au venit la Facultatea de Litere ca să facă lingvistică sau teorie literară, în nici un caz ca să devină scriitori. Cîţiva dintre ei însă nu numai că au produs texte, dar au rămas în literatură, au rămas la ideea de a scrie povestiri sau poeme. Păstrez şi acuma recolta de anul trecut. Sînt bucăţi de literatură erotică, bucăţi de literatură horror, sînt scrisori de dragoste, sînt continuări ale unei povestiri abia începute. Sînt scrieri din toate zonele şi din toate domeniile imaginarului. Unele dintre aceste texte sînt extraordinare documente, nu neapărat valoroase literar, dar produse de oameni care au simțit nevoia să spună ceva despre ei înşişi şi au spus niște lucruri pe care poate nu le-ar fi spus niciodată altfel. Sînt şi texte foarte valoroase, literar vorbind, deşi nu ăsta a fost scopul. Scopul cursului nu a fost să producă literatură, ci să producă texte, să învăţăm ceva din interior despre generarea de texte. Din punctul acesta de vedere sînt foarte mulțumit de curs.

La aceeaşi facultate aţi avut cursul „Postmodernismul românesc”, care e şi titlul tezei dumneavoastră de doctorat, transformată recent în cartea cu acelaşi nume, începută la Amsterdam, parcă. Cineva se întreba într-un studiu teoretico-critic dacă avem şi noi postmoderniștii noştri. Să fie o întrebare chiar atît de retorică?

N-am început studiul la Amsterdam, la Amsterdam am scris Orbitor. Nici măcar nu m-am gîndit la studiul acesta acolo. L-am început în Italia, în vila Serbellone din Bellagio (unde şi-au trăit Mussolini şi Marinetti ultimele ceasuri, ca să vezi că tot răul vine de acolo) şi l-am dus la capăt acasă. Postmodernismul... e o carte care nu-mi displace, deşi m-a chinuit destul de tare. Am scris-o în doi ani de zile, fără prea mult material pregătitor, cu cîteva lecturi fundamentale şi fără mari pretenţii de teorie literară. De fapt, cartea are o anumita importanţă mai mult prin ceea ce are practic, adică prin modificarea accentelor în cîteva dintre problemele istoriei literaturii române. Şi asta m-a si interesat – să arăt felul în care văd eu aceste probleme. Sentimentul meu este că am reuşit să mut aceste accente şi să fac ca o faţă pînă acum mai obscură a literaturii române să devină un posibil nou canon literar. În ceea ce priveşte zona de literatură contemporană, cred că meritul acestei cărţi stă în imparţialitatea ei absolută. Nu am avut nici un parti-pris, pur şi simplu am privit lucrurile şi, privindu-le, într-un fel le-am reinventat.

Care e argumentul ce vă face ca în fiecare miercuri seara să pierdeţi cîteva ore la cenaclul Litere, pe care îl conduceţi?

Firește că nu pierd orele acestea. Ele sînt, în acest moment, cele mai prețioase ore ale vieții mele. După cum ţi-am mai spus, eu sînt în mod esențial un om de cenaclu. Pentru mine să public într-o revistă nu înseamnă absolut nimic. Am publicat în reviste foarte puține poeme şi chiar mai puține articole. Întotdeauna, de cînd eram student, lectura într-o ședință de cenaclu a fost modul meu firesc de manifestare. Am crezut, după ‘90, că instituția cenaclului e terminată, că oamenii nu mai au de ce să meargă acolo ca să citească. Am crezut că, de vreme ce acum se deschid toate posibilitățile de publicare, oamenii n-or să se mai supună criticii de cenaclu, de multe ori traumatizantă. M-am înşelat, cenaclurile nu numai că n-au dispărut, dar, după părerea mea, au sporit ca importanţă. Din cenaclurile studențești vin şi la ora aceasta oamenii cei mai interesanți care-şi publică acum volumele. Cenaclul Litere este unul dintre ele. Sînt foarte mîndru de oamenii pe care i-am descoperit în cei şase ani de cînd țin acest cenaclu.

Se aseamănă el prin ceva cu Cenaclul de Luni?

Sigur, nu-mi asum nici o originalitate în această privință, ba chiar sînt foarte mulțumit că l-am modelat după Cenaclul de Luni. Nicolae Manolescu este modelul meu de multe ori mărturisit, nu numai ca mentor de cenaclu, dar şi ca voce critică în general. Prin tot ce-am făcut la Litere am încercat pur şi simplu să duc mai departe treaba începuta de Nicolae Manolescu.

Cum ați primit noutatea revistei „Orizont”, care dedică numărul de 15 ianuarie, anul acesta, lui Mircea Cărtărescu?

Mi s-a părut o trăsnaie simpatică, așa cum li se pare şi lor. Pentru asta a fost făcută, pentru ciudățenia lucrurilor. Nu cred că ei au vrut să spună, Doamne fereşte, că e cazul să schimbe o statuie pe alta. Cît despre Eminescu, el rămîne, după părerea mea, un autor şi un om necunoscut, unul dintre cei mai puțin înţeleşi oameni din cultura română. După părerea mea, nu avem deocamdată în cultura română o imagine satisfăcătoare a lui Eminescu. De foarte multă vreme încerc să mi-l imaginez pe acest om, şi imaginea pe care o am este incongruentă şi superficială.

„Eu scriu de 20 de ani jurnal, este lucrul cel mai important pe care-l fac”, M. Cărtărescu – interviu, M. Mihăieş. Cititorul dvs. e tentat să vă întrebe dacă îl scrieţi în versuri sau în proză…

Jurnalul este nucleul din care se desprind toate celelalte lucruri scrise de mine, e un lucru la nivelul meu, un lucru deosebit. Pe ultimii 15 ani el este publicabil, în sensul că mă reprezintă la vîrf. Probabil că am să încep să public din el începînd de anul viitor. Din jurnalul meu au pornit toate celelalte scrieri şi, după părerea mea, puţine dintre ele s-au ridicat la înălţimea lui. Acolo sînt eu cu adevărat. E lucrul pe care-l respect cel mai mult din tot ce-am făcut vreodată.

Spuneaţi într-un timp că nu mai scrieţi poezie. Deşi răspunsul la întrebarea ce urmează poate fi găsit chiar în poeziile dvs., totuşi e foarte interesant… cum s-a putut întîmpla să ajungeţi la această hotărîre? Despărţirea de maşina de scris e o repetiţie a despărţirii de poezie?

Nu. Astăzi n-aş mai fi atît de radical. Toată reacţia mea extrem de agresivă faţă de ideea de poezie s-a petrecut cînd aveam vreo treizeci de ani, cînd trăiam criza maturizării, cînd scrisesem atît de multă poezie încît îmi era silă de însăşi ideea de a mai scrie încă un vers. Atunci au început şi primele reacţii negative la poezia mea ale oamenilor mai tineri. Am stat să mă întreb dacă nu cumva ei au dreptate, dacă nu cumva fusesem de la început pe un drum greşit în poezie. De aici o recitire a poemelor mele cu un ochi foarte critic, poate prea critic, o desconsiderare pînă la dispreţ a lucrurilor pe care le scrisesem pînă atunci şi o hotărîre de a nu mai lua în serios poezia. Bineînţeles că a fost nu o dovadă de maturitate, ci o copilărie. Bineînţeles că poezia rămîne, de fapt, sensul principal al scrisului meu, fie că se numeşte proză, fie că se numeşte roman, fie că se numeşte jurnal sau altfel. Cît despre poezia propriu-zisă, cred că nu am încetat să o scriu vreodată, cu toate că am încetinit ritmul scriind altceva. M-am preocupat în ultima vreme să-mi reeditez textele, ca şi ceilalţi optzecişti. De fapt, tendinţa cea mai vizibilă a optzeciştilor este astăzi cea de antologare. Am să-mi continui să-mi antologhez poezia, am să public un volum de poeme lungi şi am să-mi public, poate anul viitor, volumul inedit pe care l-am terminat. Sper să scriu în continuare, dar cu totul altfel faţă de cum am mai scris. Poate mai rău, dar în orice caz altfel.

Puteţi preciza cum anume „altfel”?

Am să încerc să scriu un gen de poezie mult mai direct, mult mai liber, mai actual, mult mai golit de ceea ce ai numit artificiozitate, o poezie mai modestă, mai împăcată cu ea însăşi şi poate mai înţeleaptă.

Scriați într-un număr din „Dilema” că vă consideraţi un campion al versurilor. Vi s-a întîmplat să visaţi realitatea din viitor?

Nu, visele mele memorabile sînt de alt gen, nu sînt premoniţii sau, mă rog, călătorii extratemporale. Între cele cîteva vise care mă neliniştesc şi astăzi sînt visele arhitectonice, vise în care apar peisaje uluitoare – o vastitate imensă a panoramei, realiste pînă la identificarea cu însăşi realitatea şi în care apar palate, fortificaţii, construcţii de o minuţiozitate a detaliilor de necrezut, pe care nu pot să nu mă gîndesc că le-am văzut undeva, pentru că altfel mintea mea nu le-ar fi putut articula atît de bine. Acestea sînt visele care mă cutremură. Sînt vise cu lumi mai reale decît realitatea, cu lumi pe care poate le-am parcurs altădată.

Spuneaţi că „Levantul” este cartea la care ţineţi cel mai mult şi la care reveniţi cel mai des. Ce pasaj vă place cel mai tare? La care vă întoarceţi mai des, pe care îl căutaţi deliberat?

Îmi place foarte, foarte mult capitolul al VIII-lea, în care personajele ajung în Valea Țiganilor şi în care reiau parodic fragmente din, firește, Țiganiada. Nu știu dacă e partea cea mai reușită, pentru că Levantul este o carte pe multe nivele, dar e partea care mă face întotdeauna să zîmbesc, care-mi face o plăcere organică de cîte ori o citesc. Aproape c-am uitat Levantul, aproape că nu-mi mai imaginez că l-am scris eu, dar rămîne adevărat ce spun – că e singura carte din care recitesc. O scot cîteodată din bibliotecă, o deschid la întîmplare şi citesc. Şi uneori mă uit citind cîteva ore, deci citesc părți mari din ea, pe cînd din romane nu recitesc niciodată, deși îmi face plăcere să aud citată o scenă sau să îmi spună cineva că i-a plăcut o poveste.

Care ediție a “Levantului” vă pare mai interesantă şi, are vreo importanţă cartea, obiectul propriu-zis? Preferaţi cumva ediţia întîi celei de-a doua? Şi de ce?

Bineînţeles că ediţia întîi este cea care îmi e cea mai dragă, pentru că acolo este o cronicizare a sentimentului de dragoste paternă în privinţa cărţii acesteia. Este cronicizată în sensul că, scurgîndu-se atîta vreme de cînd a apărut, m-am atașat tot mai mult de prima ediție. Cea de-a doua este o ediție comercială, o ediție pentru difuzarea mai largă a cărţii. Eu recitesc întotdeauna din prima ediție, care a şi fost făcută de Dan Stanciu într-un acord mai de substanță cu poemul. În ediția de la Humanitas conceptul s-a schimbat, am lucrat coperta cu Răzvan Rădulescu, care a făcut o machetă comercială, în sensul cel mai bun al cuvîntului, o machetă de advertising, ca şi pentru Dublu CD. De fapt, e vorba de o serie de trei cărţi, din care a mai rămas una, care va cuprinde poemele mele lungi.

Şi cartea de poeme noi e o prelungire, cumva, a altceva?

Cartea de poeme noi am să încerc să o public în altă parte, nu la Humanitas. Am să încerc să găsesc o editură mai mică, şi mi-o imaginez ca fiind o carte scoasă în condiții modeste, aproape bacoviene. Este o carte săracă, daca vrei, în sensul teatrului sărac sau al altor genuri de scrieri complet lipsite de emfază. Sînt poeme cu o intenție artistică mult diminuată faţă de cele anterioare.

Este un fel de debut…

Da, un nou debut. Arată o dorință de a lua şi literatura de la capăt, aşa cum mi-aş dori acum foarte mult să-mi iau şi viața de la capăt.

Interesant e că am mai auzit ideea de carte săracă. Volume din carton, hîrtie de ziar, în colaborare cu pictori foarte tineri…

E interesant ce spui, e foarte interesant. Înseamnă ca pluteşte ceva în aer...

Ce scriitori preferaţi aveţi, la ce scriitori reveniţi cel mai des, fiindcă am citit undeva că aveţi nişte cărţi pe care le recitiţi anual.

Da. Este una din cele mai grele întrebări care mi se poate pune, pentru că eu nu citesc un anumit gen de literatură, ci îmi plac autori de cele mai variate orientări. Un scriitor asupra căruia revin foarte des şi pe care încerc să-l aprofundez în fiecare an, citindu-l cu tot mai mare greutate şi admiraţie este Kafka. Citesc foarte mult Kafka, mai ales ultimele lui scrieri, pe care el nu le-a mai publicat şi care sînt pentru mine un fel de provocări: ele arată cît de departe poate merge puterea unei minţi în literatură, pentru că ultimele lui aforisme nu sînt nici filozofie, nici mistică, rămân literatură, dar o literatură împinsa dincolo de graniţele legitime ale literaturii. Un altul pe care-l citesc şi recitesc şi pe care, cînd îl citesc, e foarte greu să mai fac şi altceva decît să-l citesc pur şi simplu, chiar şi să trăiesc şi să respir e, fireşte, Dostoievski. Dar, sigur, astea sînt nume extrem de mari. Citesc şi scriitori obscuri, citesc aproape tot ce-mi cade în faţa ochilor şi nu citesc numai literatură, ci tot ceea ce-mi poate stimula gustul pentru poezia naturală, pentru tot ceea ce este poetic.

Am văzut o dată la Dumitru Crudu o carte de stomatologie, pe care o citea cu foarte multă seriozitate…

Nu e de mirare. Un ins care citeşte numai literatură ajunge să producă literatură, or scopul unui scriitor este exact de a nu produce literatură, de a nu produce ceea ce pînă la el a fost numit literatură, ci de a extinde domeniul literar şi de a produce ceva care abia mai tîrziu se va numi literatură. Nu te poţi hrăni numai din substanţa a ceea ce produci, ci trebuie să te hrăneşti şi din alte zone. Citind stomatologie, Dumitru Crudu probabil că a găsit acolo poezie naturală, poezie în stare pură, în stare genuină. Fără îndoială că şi Călinescu avea dreptate cînd spunea că puroiul este mai poetic decît catifeaua, iar aceste scrieri ştiinţifice care împing descripţia obiectelor naturale pînă la detalii produc evident imagini monstruoase – imaginea unei gingii cu parodontoză este monstruoasă şi poate fi, la o adică, foarte poetică.

Spuneaţi la unul din cursurile dvs. că fiecare eşec e un pseudonim al unui succes şi că fiecare scriitor ascunde un eşec. Aveţi vreun vis literar neîmplinit?

Am atîtea, încît uneori mi-aş accepta orice soartă, numai să se-mplinească. Acum nu mai vreau decît să pot termina romanul Orbitor. Este cea mai mare dorinţă a mea şi împlinirea ei mi-ar justifica viaţa pe pămînt. Primul volum a deschis o asemenea perspectivă pentru ceea ce ar trebui să urmeze încît este aproape cu neputinţă pentru mine să duc cartea aceasta mai departe. Totuşi, o să-ncerc să continuu, n-o sa abandonez niciodată.

Dar chiar înainte de apariţie ştiaţi precis ce vor conţine cele trei volume şi ce va urma volumului întîi publicat deja…

Între a ști precis ce ar trebui să urmeze şi a putea să faci acest lucru este o foarte mare diferență. Ştiu, într-adevăr, în detaliu ce ar trebui să urmeze, însă fiecare detaliu ar necesita o putere de concentrare care, la ora aceasta, mă depăşeşte. Îmi doresc acum să plec pentru un an de zile undeva unde să stau liniștit şi să încerc să găsesc tonul şi, să zicem așa, nuanța care îmi lipseşte.

Cum vă par antologiile?

Ce să spun, antologiile sînt un rău necesar. Antologiile reiau din scrisul unui poet sau prozator anumite texte care pot părea antologatorului mai reprezentative. Textele acestea au tendinţa să se perpetueze dintr-o antologie în alta, să fie preluate automat şi te poţi trezi că eşti judecat extrem de simplist prin două sau trei poezii. Antologiile sînt extrem de folositoare poeţilor de mîna a doua, care se văd astfel luaţi în seamă în compania celor cu adevărat foarte buni. Pentru aceştia din urmă ele sînt aproape întotdeauna dezavantajoase. Un autor foarte bun este o lume care trebuie judecată în integralitatea ei. Cele două sau trei poezii cu care este prezent într-o antologie pot să nu fie concludente. O antologie uniformizează. Sigur, uneori se poate recunoaşte ungula leonis după o singură poezie, dar de cele mai multe ori – nu.

 

(30 iunie 1999, Bucureşti, „La motoare”)

(Mihail Vakulovski, „Portret de grup cu generaţia "optzeci" (Interviuri)”,

Ed. Tracus Arte, 2011)

Foto: de pe pagina fb a scriitorului