Tatuaje

Mihail Vakulovski

„Solenoid”

„Solenoid”, cea mai nouă carte a lui Mircea Cărtărescu, este un roman-manifest care, deşi pe parcursul a mai multor sute de pagini (are 837!) pare livresc şi despre singurătate, e existenţialist şi vital. O carte complexă, unică, excepţională, deosebită, care înseamnă pentru proza românească cam ceea ce semnifică „Levantul” pentru poezie.

La cursurile sale de scriere creatoare şi despre postmodernism de la Universitatea Bucureşti, profesorul Mircea Cărtărescu îi sfătuia pe studenţi şi doctoranzi să nu scrie poezie aşa cum se zice că e poezia, în sens că să fie originali şi să-şi găsească propriul stil. Ei bine, „Solenoid” e un roman special, care nu seamănă cu un roman tradiţional, clasic sau modern. Am putea spune că e un roman-jurnal foarte bine construit & împodobit (scris de mînă, nu la calculator!), o carte despre care scriitorul spune că nu ar fi putut s-o scrie „nici la 30 de ani, nici la 40. Este cartea mea de la 60 de ani (…) Este cartea experienței mele de o viață” (http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/24+Minute/Scriitorul+Mircea+Cartarescu+invitat+la+24+de+minute). Romanul a avut în lucru vreo 200 de titluri, printre ultimele variante ajungînd şi „Anomaliile mele” (pe etichetele cărţilor din librăriile Humanitas a rămas „Solenoid. Anomaliile mele”).

Protagonistul cărţii (nu-i aflăm numele) e şi mai puţin scriitorul chiar şi faţă de Nică al lui Ion Creangă, dar oricum scriitorul Mircea Cărtărescu exploatează biografia… cetăţeanului Cărtărescu Mircea. Naratorul e un profesor de 27 de ani care predă limba şi literatura română la un liceu de la marginea Bucureştiului, unde se termină „nu oraşul, ci realitatea”. Cărtărescu îşi imaginează cum ar fi fost dacă ar fi rămas toată viaţa profesor la acel liceu la care a lucrat 10 ani după absolvirea facultăţii şi ce s-ar fi ales de viaţa lui dacă, după ce-a fost aspru criticat la prima sa lectură de la Cenaclul de Luni (Cenaclul Lunii în carte) s-ar fi lăsat de literatură. Acesta este personajul cărţii, un prof singuratic, ratat ca scriitor, care trăieşte într-o lume mică şi sufocantă, dar misterioasă precum propria casă, prin care se rătăceşte la propriu („E drept că n-am ştiut nicicînd prea bine cîte camere, cîte holuri, cîte scări şi cîte culoare are, şi că de multe ori, în drumul spre dormitor, am nimerit în saloane sau în săli de baie nu doar total străine, de parc-ar fi dispărut pereţii dintre casa mea şi vreo alta lipită de ea, ci şi-ndepărtate-n timp, în spaţiu şi-n amintire”). Asta pentru că e o casă specială, construită pe-un solenoid cum mai sunt doar 5 în tot oraşul, unul în centrul centrului şi restul – la margini. Oraşul descris e uşor de recunoscut, personajul seamănă foarte mult cu ce ştim despre viaţa lui Cărtărescu, naraţiunea curge lin şi frumos şi totul e atît de credibil încît aproape că te simţi şi tu, citind, un personaj. Şi asta chiar din primele rînduri, cînd te scarpini în cap, chiar dacă eşti proaspăt ras („Am luat din nou păduchi, nici măcar nu mă mai miră, nu mă mai sperie, nu-mi provoacă greaţă. Doar mă mănîncă. (…) N-am cum să nu iau păduchi – sunt profesor la o şcoală de periferie”). Naratorul se duce la şcoală, priveşte, observă – aşa apar analizele şi descrierile diferitelor categorii de oameni, obiceiuri, obsesii. În afară de asta – visează, are halucinaţii, îşi scrie jurnalul, care e foarte important pentru carte. Astfel aflăm toată biografia personajului şi toate fricile şi anomaliile vieţii lui, toate temele mari ale literaturii lui Cărtărescu, pe care le cunoaştem şi din cărţile de dinainte de „Solenoid”. Tot din jurnal aflăm de pierderea fratelui geamăn în copilăria sa îngrozitoare, de singurătate, tabăra de copii bolnavi de TBC, facultate, căsătoria nefericită, pierderea încrederii în literatură… În planul de aici şi acum îl vedem pe profesor la şcoală şi acasă, unde-şi scrie jurnalul, transcriind visele şi amintindu-şi situaţii pe care nu le-ar povesti altfel şi primind vizitele nocturne ale profesoarei de fizică, Irina, care intră cînd vrea, fac dragoste în patul care levitează, discută pe orice temă (de exemplu, ce-ar alege să salveze dintr-o cameră în flăcări – copilul sau opera de artă), apoi pleacă. Pînă-i spune că a rămas însărcinată…

„Solenoid” are atîtea trimiteri livreşti, intertexte bibliografice, link-uri, încît în timp ce-l parcurgi ţi se face poftă să citeşti şi alte texte, alte cărţi (în timp ce citeam S. am mai citit cel puţin trei cărţi…). Citeşti despre „Căderea” – poemul care-l face pe protagonistul cărţii să se lase de scris – şi despre importanţa receptării lecturii acestui poem pentru viaţa naratorului şi cauţi textul. E chiar primul poem din cartea de debut a scriitorului, primul poem din „Poezia”, volumul care a adunat opera poetică a lui Mircea Cărtărescu. Apoi am vrut să văd ce-am scris despre acest poem în teza mea de doctorat despre poezia „optzecistă” şi ce-au spus alţii în cartea de interviuri făcută cu cei pe care i-am analizat în teză. Iată ce-şi aminteşte Alexandru Muşina despre acea seară de la Cenaclul de Luni: „La Cenaclul de Luni nu erai sigur niciodată de succesul sau insuccesul tău. Ţin minte că Mircea Cărtărescu, de exemplu, a venit şi a citit Căderea, un poem lung care după aceea a fost foarte apreciat de alţii, mie mi s-a părut în continuare..., în fine, cam manierist aşa şi aluvionar, Cărtărescu a fost ras pur şi simplu. El, care era o glorie la cenaclul Junimea, cînd a venit la Cenaclul de Luni şi a văzut că toată lumea l-a „ras”, s-a ofticat şi a scris un lung poem în care ne acuza că sîntem imitatori ai lui Vasco Popa, ai poeţilor americani ş.a.m.d.”. Personajul din „Solenoid” e poetul care a luat prea în serios criticile de la acea întîlnire şi s-a lăsat de scris. De fapt, a scris doar în jurnal – o carte despre sine însuşi pe care-o scrie seară de seară şi pe care nu o consideră „o carte şi cu atît mai puţin un roman: e un plan de evadare. Iar după evadare destinul lui firesc este cenuşa”. În acelaşi timp cu „Solenoid” am citit şi „Constelaţia fenomenelor vitale” de Anthony Marra, unde e un personaj care toată viaţa scrie aceeaşi carte, „Originile civilizaţiei cecene”, căreia îi dă foc şi începe să scrie biografiile oamenilor de la el din sat, dar în scurt timp renunţă şi la asta…

La sfîrşitul cărţii protagonistul şi proaspăta mămică a copilului lor îşi scot urmaşul în lumea în care l-au adus: un Bucureşti dezastruos din toate pdv („Aş fi-nceput să plîng la lugubra privelişte dacă n-aş fi ştiut că au fost proiectate şi construite anume aşa, în părăsire şi ruină, ca un protest etern contra războiului pe care timpul îl poartă cu oamenii şi cu lucrurile”). Intră într-un cinematograf, unde-şi aminteşte brusc de copilăria sa, apoi „vede” un clip în care intră într-un cavou, unde o găseşte pe mama sa, faţă de care se simte atît de vinovat. În ultimul paragraf are o viziune teribilă şi înţelege că nu numai el e pe marginea prăpastiei, ci toţi bucureştenii, chiar Bucureştiul fiind prăpastia de care trebuie să fugi aşa cum a fugit şi de glorie şi de literatură. Altfel spus, protagonistul alege copilul, nu opera, viaţa, nu arta, să trăiască, nu să scrie. „Solenoid” este o carte foarte mare care ne îndeamnă să nu ne facem iluzii, ci să ne trăim intens viaţa alături de oamenii dragi care chiar contează pentru noi. O carte mare care se citeşte cu multă plăcere, poate şi datorită celor cinci solenoizi pe care-i conţine (+ ăla de pe copertă!)!

Mircea Cărtărescu, „Solenoid”, Humanitas, 2015