Veronica D. Niculescu

Spre văi de jad și sălbăție

(Editura Polirom, 2016)

(fragment)

În ziua când te-am primit, tocmai își bătea dracul nevasta. Vorbă nemțească, pentru când plouă cu soare. Stropi de argint viu cădeau strecurați din sita unui cer aproape senin, împestrițat de petice infime de nori – cum de ploua? Priveam nedumerită spre acele capete de eșarfe deșirate, când m-am împiedicat și m-am trezit brutal din visare. Tremuram lovită pe trotuarul îngust, căutând cu privirea denivelarea din asfalt. Știam că nu mă împiedicasem de bordură, ridicasem piciorul; mă pusese la pământ o biată scobitură în care se adunase un pic de apă de ploaie. Pachetul, pantofii, mâinile. Asta am văzut prima oară. Și dacă există dragoste la prima vedere, pesemne că ea stă cuibărită în detalii deloc frapante, în texturi și nuanțe, în forme noi pe care le iau preț de o clipă lucruri văzute de multe ori înainte – le văd iar și iar și acum, oricând mi-o doresc, mâinile tale lăsând jos pachetul, lângă tălpile roase ale pantofilor, chiar alături de băltoaca în care se zvârcoleau nuanțe de maro și albastru, pe un petic uscat de asfalt de sub unul dintre copacii de la marginea străzii, acei oropsiți cărora nimeni nu le știe vreodată numele, și desprinzându-se de la baza teancului de pagini bine legate, înălțându-se aproape mângâind marginile moi ale hârtiilor pe care le abandonau pentru o vreme, pentru ca acestea să rămână acolo cuminți, fără să sufere, și una dintre mâini întinzându-se spre mine, un gest vag, ezitant, frânt la jumătate, probabil însoțind o întrebare. Nu-mi amintesc cuvintele, nu-mi amintesc hainele, nu vocea, nu ochii, nu părul, este un film mut derulat cadru cu cadru, din nou și din nou, cu mâinile albe, uscate, abandonând și mângâind pachetul, oferindu-mi-se aproape fără să ofere.

Toamnă. Final de septembrie. O lumină auriu-liliachie, un văl dens așternut înaintea apusului pe aleea care duce la cotloanele noastre. Blocul meu e pe dreapta, al tău e ceva mai departe în stânga, iar drept înainte, în capăt, în blocul care închide strada ca o palmă, e micuța bibliotecă de cartier la care nu m-am mai gândit de mult. Înaintăm legănându-ne – eu cu genunchiul drept zdrelit, tu cu pachetul în mâna stângă, și parcă am fi între paranteze, cum mă uit din spate la noi, și mă uit iar și iar, un bărbat cărunt împovărat și o femeie tânără care șchioapătă, înaintând împreună spre ceea ce are să urmeze, spre ceea ce-a fost, ceva ce va rămâne într-un prezent suspendat veșnic sub ploaia cu soare. Spunem frânturi de vorbe, uitate acum, ne știm – dar nu ne cunoaștem, încă trei pași și vom coti împreună la dreapta. A mai fost și-o batistă, a ta, mare, folosită, scoasă ghemotoc din buzunar, batistă de bărbat, cu care mi-am șters și apăsat rana chiar la început, înainte să mergem, însângerând-o, înveronicând-o. Să mergem, să mergem, se uită lumea la noi, dar nu e nimeni pe stradă, se uită de la ferestre, se uită de după perdelele bucătăriilor, ciocuri de vorbe în mințile noastre, rostite, nerostite, dar nici unul limpede în această amintire, nimic, doar batista, buricele degetelor îngropate în ea. Înaintăm legănându-ne, doi invalizi, acum facem dreapta, lumea se îngustează pe poteca mărginită de gard viu și din nou când intrăm în scara blocului, aici îți simt răsuflarea, sau poate e numai batista, mirosul batistei, poate e numai mâna cu care am ținut apăsată batista pe rană și pe care acum mi-am trecut-o pe la nas, pe lângă obraz, poate dându-mi deoparte o șuviță imaginară de păr, cum faci când nu e nimic de făcut, când se aude cum îți înghiți saliva, tu mergi în urma mea și tot ce spunem și tot ce nu spunem se întoarce la noi dinspre zidurile strâmte ale scării vorbind în locul nostru: sunt singură, sunt singură de atâta blestemată de vreme, spuneți ceva, spune, spune și tu ceva, stânjeneală, sunt singur, sunt singur de atâta blestemată de vreme, de ce tăceți, cum taci, cum mai taci, mâinile dumneavoastră, ale tale, mâinile mele mângâie doar margini tăioase de pagini, le înmoaie, zilele, paginile, mâinile, coastele, toate se usucă de atâta singurătate, singurătate ați spus, nu știți ce vorbiți, mă usuc de atâta așteptare, însă nu aștept nimic, nu așteptam nimic, era cum era, acum nu se mai poate, aici, am ajuns, desigur, era cum era, dar poate c-o să fie bine, credeți, o să fie, mulțumesc, eu mulțumesc, ba eu mulțumesc. Iar undeva pe la mijloc, balustrada gemându-ți în palmă. Cheia în yală, ușa se deschide. Și deodată lumea e largă, lumea e luminată, lumea mea e imensă, lumea e o aripă de pasăre dodo, încăpem aici amândoi, lângă burta păsării mari, căutând doar un pic de căldură, afară mai plouă, sunetul stropilor reverberează din frunzele încă verzi și elastice ale teilor, o pală de curent încărcată de muzica asta pătrunde pe ușa deschisă a balconului, perdeaua se umflă, se clatină și floarea de gheață, închid, rămâne un foșnet infim și continuu, note muzicale firave, precise. Intrați, luați loc, stați unde vreți, nu prea avem de ales, fiți ca acasă, domnule Gruzin, scuzați deranjul, nu, spune-mi Ivan, doar ne știm de atâta vreme, un chicotit, da, vă știu, adică, bine, Ivan, asta mi-e casa, Miranda. Și asta mi-e rana. Mă duc să mă spăl.

Usturime, fire de țărână și fericire strecurându-mi-se insuportabil sub piele.

În amintiri, ca în fotografii, focus pe-un punct, ceață împrejur. Dacă ar trebui să scriu despre asta, ar trebui să inventez, să reconstruiesc tot ce-a fost în jurul acestor detalii, să mint, în cele din urmă. Știu mâinile tale, știu cum ne legănam umăr în umăr, unul cu o rană la picior și altul cu un pachet greu în mână, paranteze închizând spațiul gol dintre noi, locul unde mâinile nefolosite se balansează lungi și stângace în mers, știu răsuflările de pe scara îngustă, mirosul batistei, balustrada gemând la curbură, ușa deschizându-se, lumina, freamătul ploii, perdeaua, usturimea și numele noastre.

Ai pus pachetul în hol, ai intrat încălțat, ai ieșit iarăși după pachet, ai adus pachetul în sufragerie, l-ai pus pe masă, ai venit și tu în baie, nu închisesem ușa, nici unul din noi nu putea amâna, ne-am spălat deodată pe mâini, firișoare de noroi și sânge dispărând în vârtej și apoi un singur prosop. Ai ieșit, am rămas, te-am privit cum te duci în sufragerie, traversând holul mic și pătrat, cel unde cândva tata developa fotografii la lumina roșie a unui bec înfășurat în hârtie lucioasă – tu, tocmai tu aici, în casa mea, te știu din cartier de-atâta timp, ne știm de la ziarul unde lucrez de ceva ani și unde tu vii, mai nou, ca să-mi aduci rubrica săptămânală cu însemnările domnului Teodorescu pentru suplimentul literar, dar mi-ești necunoscut, nu știu de fapt mai nimic despre tine – cinci pași cu spatele la mine, cât să mă uit, spinare lată, aspect general fragil, mers un pic cocoșat, picioare subțiri, asta aș putea descrie fiindcă aveam să te văd așa apoi de atâtea ori, îmbrăcat, dezbrăcat, pantofi caramel care stau să se caște, și privind pantofii tăi străini mă întreb ce cauți aici și-aproape că vreau să te alung, așa cum se întâmplă când te uiți la pantofii străini ai bărbaților care-ți intră în casă, de ce m-ai urmat și cum de-ai intrat, ce cauți aici, ce e cu mine și ce facem acum, mi-am pierdut mințile? – nu, încă nu, imediat. Ai luat pachetul de pe masă, l-ai pus pe podea, după ușă, ai dat să te așezi pe canapea, ai luat iarăși pachetul și l-ai mutat mai în față, poate că voiai să stea pe covor sau poate că voiai să-l poți vedea când stăteai așezat fără să te tot apleci înainte, da, mai degrabă așa.

Am închis ușa de la baie, m-am schimbat, m-am pansat. Când am ieșit, erai tot acolo.

Ploaia a stat imediat. Dar nu mai era nimeni să o constate.