Petronela Rotar

sindromul Stockholm (II)

sau un doliu de aproape patruj de ani

Azi se împlinesc 18 ani de cînd a murit. L-am uitat. În sensul că sunt ani buni de cînd nu mă mai gîndesc acolo. Uneori mi se pare că totul s-a întîmplat într-o altă viață, complet, din care mai răzbat amintiri estompate, blurate. Dar moartea lui violentă, șocul, au rămas adînc înfipte în subconștient. Nu pierzi pe cineva în felul ăsta și apoi trăiești ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Te căptușești cu spaime, cu anxietăți, cu dureri care nu trec niciodată. Se ascund, dar nu dispar. Răbufnesc cînd te aștepți mai puțin, îți fac viața și mintea varză.

Doliul e ceva atît de cumplit, mai ales la o asemenea vîrstă (aveam 22 de ani, el nu împlinise 24), mai ales în asemenea împrejurări (moarte violentă și fulgerătoare), încît e aproape imposibil de dus. Și totuși, se duce. Cum poate, fiecare. Și așa ajungi, 18 ani mai tîrziu, să ai senzația că nu ai trăit, ci ai visat toată întîmplarea aia oribilă care ți-a modificat esențial și definitiv ființa și existența. Dar trece. Chiar dacă e o durere ce pare a fi unică, pe care nu a mai trăit-o nicio ființă din lume înaintea ta și nu o va mai trăi nimeni la asemenea intensitate. Trece.

Am scris multe pagini, unele plîngînd, despre perioada aia. Am avut nevoie să le scriu, ca să pot să integrez experiența morții lui și să-mi asum toate consecințele ei. L-am iubit, l-am urît, am avut o obsesie pentru el, am ascuns de mine însămi adevăruri și apoi le-am scos la suprafață, le-am integrat iar. În relația complicată pe care o am cu mine, cu „problemele mele nerezolvate”, după cum zicea azi cu ură cineva despre mine, a fost extrem de greu să mă pot uita cu obiectivitate și asumat la perioada aia.

Am înțeles multe în acești 18 ani. Despre cine am fost, despre cine a fost el, despre relația noastră pe cît de vie și intensă, pe atît de abuzivă. Am ales – conștient sau inconștient? – să văd cu obstinație partea frumoasă, romantică a lucrurilor. Moartea lui a învăluit totul într-o aură și mai romantică, iar durerea absolută a pierderii lui a dezintegrat celelalte dureri, infinit mai mici prin comparație. Abia în urmă cu cîțiva ani am putut privi în ochii lui hidoși adevărul. Și, bineînțeles, am scris despre asta. Un poem pe care nu am avut curaj să-l public decît anul trecut, în volumul efectul pervers.

Azi, la 18 ani de la moartea lui, tind să le dau dreptate haterilor mei. Posibil să fiu încă o ființă destrămată, cu toată terapia și tratamentele și grafoterapiile practicate îndelung. Posibil ca niciodată să nu fiu o ființă întreagă, rotundă, un om așa cum sunt cei care au trecut lin prin copilărie și viață, cei cărora nu le-au fost retezate cu o violență extremă cioturile aripilor, încă dinainte să le crească. Am curajul să stau dreaptă și să spun că sunt suma alegerilor mele, conștiente, dar mai ales inconștiente, dictate de spaimele, anxietățile și mai ales traumele mele. Posibil să fiu un om stricat definitiv, suficient de inconștient și dement încît să tot lupte cu sine, chiar dacă e probabil să nu reușească niciodată să se repare. Pentru care viața e un doliu nesfîrșit, dar nu neapărat după bucățile pe care le-a pierdut din lumea exterioară, ci după alea pe care le-a pierdut din sine însăși. După fiecare moarte clinică interioară prin care a trecut.

sindromul stockholm (II)

din efectul pervers

unui tată abuziv îi urmează firesc,

unul sau doi iubiți abuzivi, cel puțin

dacă nu cumva, din neatenție, toți

iar sindromul stockholm ar putea fi atunci cînd

băiatul pe care îl iubești e părtaș și vinovat de viol, de exemplu

(dar nu ai de unde ști asta cînd ai doar 16 ani jumate

un himen intact încă

și un vid afectiv de 46 de kilograme în viu

cînd te duce de mînă, de mînă te duce, de mînă)

iar mai tîrziu îl crezi că nu a știut

îți spui că a fost tot timpul, oricum,vina ta

îi faci un copil

îl îngropi creștinește

îl plîngi cîțiva ani lungi

îi scrii o scrisoare

i-o lași pe mormînt

defunctule,

mai ții minte cînd

(la cîteva luni dupa moartea ta, cînd amenajase mă-ta camera ta si o tapase cu poze în care îți tineai fericit soția din mariajul de șase luni în brațe, o sărutai, o aruncai, o prindeai, te uitai la ea cu privirea aia pe care o credeam rezervată doar mie)

am urcat într-un suflet pe bicicletă si am pedalat îngrozitor

către dealul unde te-au înmormîntat să scuip cu obidă

pe mormîntul tău, încă proaspăt?

ascultă,

nu am înțeles multă vreme

de ce ai murit așa și mi-ai resetat

(cum resetează magnetul gps-ul, căci tu erai un tip teribil de magnetic, my darlin’)

viața și traiectoria deja setată

prietenii tăi spuneau că te-ai sinucis

milițienii, că a fost un accident stupid

iar eu nu am putut spune nimic ani în șir

căci despre morți, se știe, numai de bine

prietenii te-au trecut în rubrica amici interesanți dar morți

milițienii la rubrica accidente cu un mort

iar eu te-am înscris cvasi-definitiv în sistemul meu ca pat al lui procust

(un pat ce a fost mereu prea mare, niciodată mic, bărbaților care ți-au urmat, trebuie spus)

te știam frumos

te știam dat dracu’ de deștept

tu vedeai filme bune și ascultai muzică grea

mă iubeai mult și continuu și bine

aveai cel mai mare sex din sud-estul europei

cea mai tare vrajeală

aveai farmec și cînd erai beat

erai motherfucking trendsetter

în jurul tău roiau femei și bărbați deopotrivă

mi-a luat 15 ani să te văd:

un afemeiat nenorocit care și-ar fi tras-o și cu sor-mea

un mincinos par excellence

disimulator

pendulînd veșnic între o viață cu mine și alte cîteva paralele

(o abilitate vrednică de admirație, de altfel, dragul meu mort)

ascultă,

ai fost doar primul dintr-un lung lanț de dezamăgiri

de minciuni sfruntate

de reiterari ale senzațiilor de gol în stomac

de prăbușire la aflarea frînturilor de adevăr

de goliciune și moarte și nimic la aflarea adevărurilor întregi

ai fost primul bărbat protezat de mine dintr-un șir de infirmi sexuali

ascultă,

gîndesc că e mai bine așa

și că ai murit la timp, pîn’ la urmă