Liviu Ioan Stoiciu
Mă simt norocos că am apucat vremuri în care poezia scrisă în limba română a rămas în prim plan și că poeții au dat tonul reînnoirii în literatura română. Există o continuitate magnifică a poeziei la noi, nici măcar Revoluția din Decembrie 1989 n-a provocat o ruptură, un gol. În condițiile în care în alte literaturi cu pretenții din Occident (să rămân numai la el) poezia a intrat în reflux, trecută în plan secund, nu se mai premiază… Vă rog! (Mă iertați, e curioasă noua mea admiratoare, Alexandra) — Cum vă imaginați un portret al poetului român din ziua de azi? Este el definit de anumite predispoziții, motivații intrinsece? (Înțelegeți, nu sunt singur, acum, când vă vorbesc. Ea e vocea mea interioară. N-am cum să-i ignor întrebările. Îmi permiteți să-i răspund, fără farafastâcuri, ne putem completa) Deci: Nu cred că s-a schimbat, de când lumea, condiția poetului — dacă s-a născut poet, dacă e tânăr sau bătrân, doar conjunctura s-a schimbat, particularitățile epocii în care s-a născut. Un portret al poetului român de azi? Pot fi și eu un exemplu? „Poet” e un cuvânt magic, prefer scriitor… Citiți Fișa mea biobibliografică și vă puteți imagina un portret de scriitor român (mai bun, mai rău)… Sau vă referiți la un portret al poeților anilor 2000? Stau și ei în cârciumi, au obsesii erotice (sigur, ei sunt avantajați față de mai vechile generații trecute, având acces gratuit la site-uri porno și la filme porno „după miezul nopții”, plătite pe cablu TV), au încercat stupefiantele care te pot sensibiliza și inspira. Nimic nou, sunt predispoziții care sunt specifice poeților (artiștilor, în căutare de inedit și de surescitare a „genei creației”). Până la 25 de ani am trăit și eu într-o boemă nebună, dar după ce mi s-a născut un copil, după căsătorie, m-am „adunat de pe drumuri” și am renunțat la orice exces. Azi sunt un banal scriitor, neinteresant prin nimic în viața de zi cu zi — mai merg la redacția Viața Românească, la București (unde am domiciliul stabil), cu o colaborare; totodată, m-am retras parțial la marginea Brașovului (fără să mă apropii de scriitorii brașoveni și de viața lor literară), urc pe munte de câte ori am chef, fără să forțez, colaborez la reviste literare (la unele am rubrici; pierd multă energie să mă achit de obligații), citesc neîndestulător și mai scriu fără să mai am vreun scop…
Am fost întrerupt. Spuneam că poezia a rămas o regină spirituală, cel puțin din 1964 încoace, de când eu am început să citesc și să scriu „regulat”… (Intervine iar admiratoare mea, Alexandra) — Aș dori să vă întreb: ce anume vă determină să scrieți? Scrieți dintr-o nevoie personală sau pentru public? Doriți să transmiteți un mesaj anume prin intermediul poeziilor dumneavoastră? (Parol…)
— Scriu de la 14 ani „regulat”, va să zică, din 1964 (până la 14 ani am scris la întâmplare; am poeme păstrate de la 11 ani, din 1961), trebuind să „umplu” reviste ale mele (scrise de mână, pe coli A 3 îndoite) cu poezie, proză, jurnal, eseu sau cronici literare, dramaturgie și publicistică. Am avut la un moment dat șapte „reviste” ale mele (le citeau colegii și profesorii de liceu, sau cei din familie, rude, cunoștințe; le și vindeam). Am debutat în revistele mele. Am crescut din scrisul meu, n-am avut modele. M-am profesionalizat, vrând-nevrând (în bine sau în rău) în mai toate genurile literare — azi am cărți de versuri, de proză (romane), de jurnal-memorialistică-eseu-publicistică și de teatru, adică de-a lungul vieții am acoperit mai toate genurile literare promovate în „revistele” mele cu ghilimele din adolescență. Poezia, firește, a rămas tot timpul pe primul loc, sunt dependent de ea „fiziologic”. Am abandonat însă din prima tinerețe critica literară (interesant, azi sunt critici literari care nu se consideră scriitori; avem astfel scriitori și critici, separat dar… împreună în Uniunea Scriitorilor; așa cum nici traducătorii nu se consideră scriitori, dar sunt membri ai Uniunii Scriitorilor; sigur, creația ne leagă pe toți), considerând că-ți trebuie școală specială pentru critică și o simțire aparte de analiză și studiu „la rece”, de gust și impresie (scriitorul rămâne la masa de scris un visător cu capul în nouri, nu și criticul, mereu cu picioarele pe pământ). De ce am început să scriu? Habar nu am, a fost o pornire interioară, de nestăpânit. Vocație? De ce mai scriu și azi, la 66 de ani? Din aceeași pornire, chiar dacă între timp am înțeles că totul e zădărnicie pe lumea asta. Scrisul m-a împins la sinucidere și tot el m-a salvat, el produce otravă și totodată, antidotul ei… Nu mă refer la viața literară (cu dezamăgiri, frustrări legate de funcționarea Uniunii Scriitorilor sau de supraviețuirea între colegi scriitori, unii geniali, alții „mai puțin dotați, dar… buni”), ci la viața personală. „Personal” sunt interesat numai de limitele mele, cu mine mă lupt, nu cu lumea literară — știind că sunt atât cât mi s-a dat „de la mama natură” și că n-are rost să-mi bat prea tare capul cu nedreptatea publică de la un moment dat (deși reacționez). O problemă nerezolvată fiind aceea a receptării a ceea ce scriu (dar nu-i invidiez pe cei ce au succes, „așa le-a fost lor scris să se bucure de glorie în timpul vieții”; lasă că în regim literar succesul poate dăuna… posterității; știindu-se că prea mulți dintre cei considerați mari scriitori în timpul vieții, după moarte dispar în neant). De ce scriu, totuși? Fiindcă „așa am fost lăsat” (păgubos în lumea reală, sper să fi câștigat în lumea spirituală, dacă pot să spun așa). N-am știut ce să fac în timpul liber cu mine — am scris, am citit (mai ales am citit), inclusiv în zilele de sărbătoare… N-am scris să demonstrez ceva, cuiva din public, Doamne ferește. Am scris descoperind că scrisul e și o formă de tratament intern, el te eliberează de presiunea „sufletului înlănțuit”, care mereu tânjește.
Revin. Ce voiam să subliniez din start — în 2016, sunt trecuți cu mult cei 30 de ani ai unei generației creatoare, care-i cuprinde pe optzeciști, pe nouăzeciști și pe douămiiști. S-a închis cercul. E de așteptat acum să apară o nouă generație de poeți. N-am să fac o listă a optzeciștilor. Slavă cerului, optzeciștii au reprezentanți de marcă și în afara țării: un Mircea Cărtărescu și un Matei Vișniec merg pe covoare roșii. Nominalizările la premiile literare care contează sunt şi azi dominate de optzecişti. Optzeciştii ocupă poziţii-cheie în viaţa literară, la Uniunea Scriitorilor (la centru şi la filiale), la PEN România, în fruntea revistelor literare; sau au edituri şi sunt influenţi la universităţile și liceele care cresc viitori scriitori. Sunt și ambasadori între optzeciști, dacă o asemenea „acoladă” impresionează. Optzeciştii au antologiile lor de versuri, proză şi texte teoretice, au loc de cinste în manuale şi cursuri universitare, sau în istorii literare. Optzeciştii au impus o paradigmă a lor în literatura română (şi nu mă refer numai la contestatele textualism şi postmodernism), fără prezenţa lor literatura română de azi este imposibil de conceput. Intraţi în competiţie cu literatura română scrisă până la ei (şi, mai nou, cu literatura română scrisă de urmaşii lor, nouăzecişti şi douămiişti), au compatibilizat literatura română cu literatura universală, depăşindu-și limitele. Pe de altă parte, atitudinea optzeciştilor la masa de scris a grăbit prăbuşirea comunismului (a regimului dictatorial): ei au operă scrisă înainte de Revoluţie şi după Revoluţie. Destinul aparte le-a înjumătăţit viaţa literară: tinereţea în totalitarism şi maturitatea în libertate. Adică optzeciştii se dovedesc a fi produse performante ale comunismului şi ale democraţiei postcomuniste. Din păcate, nu şi-au prea găsit criticii pe măsură care să-i evalueze la adevărata valoare. Și Nicolae Manolescu (ceilalţi autori de istorii literare nu contează) le-a perceput esenţa operei doar tangențial. Dacă n-ar fi avut propriii critici de excepţie, optzecismul ar fi fost considerat ca o mişcare literară care a acţionat în grup şi s-a autoimpus forţat, liderii lui fiind detronaţi din interior, conform unor politici de gaşcă. Scepticii pot vedea însă că personalităţile optzeciste au stilul lor recognoscibil. Sunt poeți optzecişti care au publicat şi cărţi de proză, teatru şi eseu sau publicistică, dar şi de critică de valoare, ocupând primele locuri în ierarhiile fiecărui gen…
„Ascultă-ți vocea interioară”! Sunt întrerupt, grațios, iar de admiratoarea mea, Alexandra, de care sunt atât de mândru, vă dați seama: — Având în vedere că ați publicat numeroase volume de poezie, ne puteți spune care au fost momentele cheie, definitorii, care v-au marcat cariera literară?
— Am publicat 15 volume originale de versuri. Momente cheie? Anul 1973 (împlinisem 23 de ani), când am avut șapte tentative de sinucidere (cu șapte salvatori), luând seama că sunt un ratat — conduceam la București un cenaclu literar studențesc (intitulat „3,14”, care a dat literaturii române o seamă de scriitori, în timp) și ajunsesem într-o fundătură. Culmea, ultima tentativă de sinucidere a găsit un remediu: definitivarea primului meu volum de versuri (care avea să nu apară niciodată), intitulat „Libertatea de a fi”… Au urmat ani la rând de definitivare de volume de versuri, trimise la concursurile de debut editorial, deschise de editurile de stat, volume care nu aveau nici o șansă în fața juriilor! A trebuit să aștept șase ani să se învețe juriile cu „noua poezie”, care avea să se numească „optzecistă”, și să debutez cu o carte a mea, „La fanion”, în 1980, impus de Laurențiu Ulici (volum premiat de Uniunea Scriitorilor, care avea să-i dea greutate), aveam deja 30 de ani… Moment cheie a fost și când mi s-au selectat cinci poeme (dintr-un volum trimis în manuscris) într-un „Caiet al debutanților — 1977” (la Editura Albatros, apărut în 1978), m-am bucurat cum nu m-am mai bucurat la nici un alt volum publicat. Atunci am înțeles că pot să continui să sper că voi debuta cu o carte a mea (a trebuit să apar cu alte zece poeme într-un alt „Caiet al debutanților — 1978”, la aceeași editură, apărut în 1979), eram pregătit… N-am făcut parte dintre „poeții” care să fi fost răsfățat de public nici înainte de Revoluție, fiind „neînțeles” (cum sunt avangardiștii); sunt și azi un „outsider”.
Observ că Alexandra e mai mult interesată de evoluția mea. Pot fi eu un exemplu, totuși, legat de tema conferinței, „Poezia românească, azi”? Despre ce poezie ar trebui să vorbesc, de fapt? Despre arte poetice contrare, în particular? Sau despre dimensiunea estetică a expresiei lirice, în general? Vin dintr-o lume a poeziei de avangardă. Voi pleda pe scurt pentru reevaluarea ei critică. E anacronică o asemenea etichetare, poezie de avangardă, azi? Teatrul de avangardă e o permanență, acceptat-considerat valoros (o mărturie și el a sensibilității postmoderne), la fel filmul de avangardă sau pictura de avangardă (las la o parte un Dali sau un Picasso, rămași în istoria recentă). Ba chiar și clipurile muzicale, de un suprarealism nebun, au succes (las la o parte muzica de azi cultă, ruptă în bucăți), nu se plânge nimeni că… nu sunt ușor de înțeles. Ce să înțelegi, o stare de spirit, perenă? Toate sunt „înțelese” și apreciate, nu sunt blamate. Numai poezia de avangardă de azi (starea de creație în spiritul avangardei) nu e înțeleasă, și cel mai adesea e minimalizată, considerată minoră, dacă nu e aruncată direct la coș, autorul fiind acuzat de incoerență, imaturitate sau mai rău, de submediocritate. Și asta se întâmplă într-o limbă română care a dat lumii o avangardă ieșită din comun, inițiind-o chiar. O avangardă care a traversat secolul XX și care continuă și la generațiile postdouămiiste… Care e secretul poeziei de avangardă? Întrebați-i pe Eugen Ionescu și Emil Cioran. Sau pe poeții mari români contemporani, dispăruți sau în viață. Puteți s-o confundați cu absurdul psihic, inclusiv de tip Nichita Stănescu, jucat. Autorul poeziei de avangardă se exprimă „natural”, fragmentând discursul, urmărind cursul gândului – care o ia tot timpul razna, gândim în paralel la mai multe lucruri deodată și la cu totul altceva decât vorbim, el face caz de biografia lui (fie și jurnal) sau a altuia, încercând să transfigureze viața concretă, cotidiană. La el contează substanța sufletească…
Aveți o Ars Poetica în acest sens? Alexandra nu se lasă: Ars poetica — simțiți că v-ați definit de-a lungul anilor un crez literar pe care îl urmați? A suferit acesta modificări de-a lungul timpului?
— Principii, convingeri legate de creația literară? În timp, îți creezi propriile reflexe la masa de scris, nu vrei decât să fii tu însuți. Ești intrat într-o competiție personală, în primul și în ultimul rând, mergi în direcția primită din naștere, adăugând ceea ce ți se dă din mers, în împrejurări diferite. Totodată, lectura (insistând pe cultura scrisă) îți îmbunătățește și vocabularul, nu numai „inspirația” (făcând comparație). E important să te respecți la masa de scris, să ai principii cu trimiteri creștine, convingeri morale (ele te conduc în tot ce întreprinzi, datorită lor subconștientul nu te trădează), să nu lași liberul arbitru să-și bată joc de sensibilitatea ta, de gândurile ascunse, de ideile tale „trăsnite”. Sigur, eu am o fire zbuciumată, sunt tot timpul nemulțumit de mine și am îndoieli și dileme, sunt răzvrătit și greu de stăpânit atunci când ating o limită. Toată tinerețea mi-a fost excedată de neliniște și nerealizare, a trebuit mereu să mă retrag în propria carapace să mă regăsesc, să nu intru în spitalul de nebuni, nefiind răsfățat în viața publică. M-am risipit, să dau un exemplu, după Revoluție, în publicistică politică (egală cu zero, fără viitor; vă reamintesc, eu n-am fost membru de partid nici înainte și nici după Revoluție, n-am fost interesat de funcții politice). Să mă dezintoxic de această publicistică de cetățean responsabil, scriam literatură (poezie, proză, teatru)… Acum, spre final, încerc să stau deoparte, să nu mă mai implic nici măcar în viața literară — încet-încet vreau să mă izolez cu totul, să nu mai enervez pe nimeni cu prezența mea, să scriu și să citesc pentru propria-mi fire, să nu mai fiu interesat de vreo „ieșire în față”, să mă retrag „la vatră”, considerând că mi-am făcut destul datoria publică, și față de mine. N-am nici o artă poetică de justificat (sună artificial), scriu „natural, așa cum îmi vine” — dacă sunt crezut pe cuvânt, bine, dacă nu sunt, atâta pagubă!
Să continui. Făceam o mărturisire legată de faptul că vin dintr-o lume a avangardei (asemenea colegilor mei de generație — nu toți, dar în bună parte: optzeciști, nouăzeciști, douămiiști)… Uitați. Întâmplarea face că în aceste zile mi-a apărut, la Editura Paralela 45, „Opera Poetică”, volumul 1 (e meritul exclusiv al directorului editurii, poetul optzecist Călin Vlasie; el a inventat această serie de autor, generos): adică primele mele patru volume de versuri, apărute până la Revoluție, le-am păstrat „la virgulă”, fără nici o un adaos sau scoatere de cuvinte. Trebuind să-mi recitesc versurile (de regulă nu le recitesc și nu le țin minte), să fac o corectură la culegerea lor pe computer, am constatat că am o grămadă de poeme pe care nu le mai înțeleg! Ele exprimă starea mea de spirit de atunci, uitată. Vă reamintesc, eu scriu de când mă știu spontan. Îmi amintesc și de acuzația că optzeciștii au scris „esopic”, să păcălească eventual cenzura comunistă. Îmi pare rău că trebuie să subliniez aici că eu am mers tot timpul pe mâna „inspirației”, a… „expresiei involuntare”, de avangardă, a… „gândirii slabe”, a mișcării necontrolate (pe care N. Manolescu o expediază cu eticheta unui suprarealism fără viitor în „Istoria sa critică”, după ce-mi laudă prima carte de versuri, „La fanion”, 1980; acolo făceam caz de Ochiul Critic, de Dumnezeul creației), nu m-a interesat nici o clipă să „fentez” sau nu lirismul. Știți, am scris „așa cum mi-a venit, la un moment dat”. Vă dați seama că nu suport să mă înșel pe mine însumi la masa de scris, ce rost ar avea? Îndeosebi a doua (”Inima de raze”, 1982) și a treia mea carte de versuri („Când memoria va reveni”, 1985) fac mai ales caz de Inexprimabil… E o obsesie de care nu am scăpat până azi. Să găsești cuvintele care să te exprime, să exprime o esență a limbii în care te exprimi. În volumul apărut în 2015, „Nous”, un poem se intitulează „Exprimă-te”! Ajungând, după o viață, să-i arăt cititorului „mură în gură” care ar putea fi cheia sensului poemului meu. Să descopere singur, critic, în sfârșit, ce e autentic și ce e simulacru mitic… La început am considerat că numai o conștiință confuză (un mental difuz) prorocește, că există o dinamică a formelor literare și că e normal să crești (sau să descrești) de la carte la alta, înțelegându-te irațional. Că fac mereu recurs…
Stop! Admiratoarea mea Alexandra mă atenționează, nemulțumită, își depășește condiția, vrea amănunte noi: — În deschiderea volumului „Nous” oferiți definiția acestui cuvânt, pe care ulterior o explorați în poezia cu titlul omonim, ca o formă de metatextualitate. Considerați că ați ajuns într-o etapă de redescoperire a sinelui, a eului creativ sau de reevaluare a crezului dumneavoastră poetic?
— „Nous” e a 15-a mea carte, până la ea am tot „ars etape”, fiecare carte dorind să fie altceva. Am început cu Inexprimabilul, fiecare cuvânt pus pe hârtie fiind smuls spontan din inconștient. În a doua mea carte, intitulată „Inima de raze” un poem dă cheia versurilor mele de atunci, îl citez pe tot:
harşt!... tăie gâtul
leului ei, ajunsă până sub smochin, care
dormea, sărmanul, ramolit, fără grijă la umbră...
şi mâzgăli cu sânge
tot decorul
azvârlind, la urmă, capul
pe o tavă
doamnelor şi domnilor, acuma
INEXPRIMABILUL: îl
lipim la loc, unu
doi trei, şi!... o voce din public: să
îl trimitem să cumpere
chibrituri... (fluierături) din strada
principală, în spatele
himerei
lui roşii, vorba
vine, la
coadă (una încârligată, cu
săgeată în vârf), „sfântul
ioan” (patronul
meu), cu hernia lui la testicule, cu un felinar
cu ulei uitat
aprins, ziua, în
amiaza mare, duminică, zi de lucru, îi
suflă temător unui ţăran, gură
cască pe acolo: fecior, hei, fecior, ce dau ăia?... eşti
surd?... „sare, petrol... uniforme,
cuie” (a!... au
adus şi la noi, la magazinul
mixt)
băi, ăla, ce te bagi în
faţă, stai
jos: în curtea
şcolii, caravana, cu difuzorul deschis la
maximum, „film
popular”?... „film, film, cu
colectivizarea, cu lămurirea
satului...” cuuum?... iar?... păi, aici, în
ce an suntem
noi?... „omienouăsutecincizecişi...
cincizecişi...” aoleu, aoleu, a
lipit capul
greşit, a... (prăfăraie, trece
o căruţă cu cai cu opt picioare fiecare: o
femeie cu părul adunat în coc, după ce
îşi netezeşte
rochia, traversează pustiul cu o
tavă întinsă în
mâini: pe
tavă, bineînţeles, un
cap, eu, tu, el...)
Volumul „Inima de raze” a apărut la Editura Albatros în 1982, dar a fost scris în 1980, aveam 30 de ani. Volumul „Nous” a apărut (la Editura Limes) în 2015, când eu aveam 65 de ani… Sunt 33-35 de ani distanță între aparițiile acestor două cărți ale mele de poezie. Bineînțeles, acum pot să jubilez că Inexprimabilul inițial (cuvintele care vin greu pe limbă, care par bolovănoase, bâlbâite, dar care au coeziune interioară) a devenit Exprimabil! Că exprimarea a venit de la sine, câștigând în timp în claritate. Chiar dacă fragmentarismul (ca formă de stil, la mine) e același… Fragmentarismul fiind legat de perceperea realității, da? Că vedem și auzim pe mai multe planuri, gândim în același timp pe mai multe planuri — și eu nu fac decât să redau această realitate stratificată pe mai multe planuri, în versuri… Dacă Inexprimabilul era plin de rupturi derutante, mai dificil de urmărit la suprafață (el e salvat de oralitate; dacă eu recit în public poemul, are sens), după o viață de om, Exprimabilul a câștigat în profunzime și pentru un cititor obișnuit… Să se poată verifica, de curiozitate, redau aici un poem care se intitulează chiar așa: „Exprimă-te”, apărut în acest ultim volum al meu intitulat „Nous”:
Exprimă-te
A câta oară urci până în peșteră, să te închini?
„Întreabă-l pe Daniil Sihastrul! Sau pe părintele stareț
Melchisedec, de la Putna”. Ai fi vrut să cobori
până în măruntaiele morții, în
retragere, să-ți descoperi adevărata față și să ceri
iertare. Așa, urcând, ai impresia că
ești buricul pământului, deși știi sigur că nu ești. Nu
ai ajuns nicăieri până azi, nici în
substratul lucrurilor, dar ți-ai făcut datoria: ai încercat
și ai căutat. Pădurile de brad din jur te
îmbrățișează la pieptul lor și te îndeamnă să-ți cunoști
pe mai departe lungul nasului. E de ajuns
că nu ți-ai pierdut entuziasmul, crezând că are un rost
totul — te-ai înșelat, din păcate, nu întâmplător
îți calci pe urmele vechi. Neavând de ales. De la o vârstă
nu ți-a mai rămas decât să te repeți, nu?
Nu e nici o nenorocire dacă te provoci singur și suferi,
numai să nu urci până la capăt și să nu mai
cobori! Lumea e așa cum e, nu te apără nimeni de tine
însuți. Iar nădejdea e trecătoare.
Bineînțeles că ai atâtea de răbdat și de aici înainte, atâtea
lipsuri și dureri — de ce te sperii?
Nu te-ai înțelepțit? Îndulcește-ți gâtlejul, ia putere din
așteptare, urcă-te până la inimă și
coboară să-i ceri „viermelui neadormit” îndurare… Ești
o expresie a propriei tale
naturi, ce e așa de greu de înțeles? Exprimă-te,
în continuare, ca atare…
Că la mijloc e o continuă „regăsire a sinelui”, de-a lungul celor peste 35-37 de ani trecuți de la debutul editorial (am debutat, așadar, în „Caietul debutanților — 1977”, la Editura Albatros în 1978, cu un ciclu de cinci poeme), e de la sine înțeles. Regăsire, reevaluare, reabilitare, reașezare, recreare.
Bun. A trebuit să mă repet, să-i intre bine în cap Alexandrei ce aveam de explicat… Azi, slavă cerului, poezia are încă statut de vedetă a literelor românești — dar mâine? Să nu fiu prăpăstios, chiar dacă noii poeți nu mai dau doi bani pe moștenirea primită (refuzând să-i citească pe cei de dinainte, le ajung lor înșile așa cum și cât sunt, fără să aibă cultul bibliotecii), nici pe criteriul estetic (singurul în stare să scoată la lumină, critic, valoarea unei cărți, a unui text)… Azi, poezia e susținută de valori, primește premiile importante ale literaturii (cele mai râvnite, Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” de la Botoșani pentru Opera Omnia, Premiul de Poezie al USR, Premiul Național „Tudor Arghezi”; sunt atâtea alte premii care poartă numele marilor noștri poeți) și are parte de manifestări la care au loc recitaluri extraordinare în lectura poeților, în întreaga țară, în frunte cu Gala Poeziei Române Contemporane organizată de USR (inclusiv în parcuri, cu difuzoare deschise publicului larg), poezia ocupă locul de frunte într-o revistă literară de calitate și, mai ales, în manualele de literatură (fiind și subiect la bacalaureat; dacă ar dispărea poezia din manuale, mă tem că poezia noastră ar dispărea cu totul din conștiința românilor, conștiință formată în timpul școlii) sau în cursurile studențești. Facultățile de Litere au devenit focare elitiste de promovare critică a poeziei. Încă mai sunt cenacluri și cercuri de „scriere creativă” (creative writing), la modă din anii 2000, sunt numeroase concursuri de debut în manuscris sau de debut editorial în poezie, sunt atâtea reviste literare și edituri interesate, dispuse să publice poezie fără nici o altă restricție decât să fie cât de cât originale. Limba română, o tot repet, e performantă prin poezie, o știu toți creatorii noștri (e chiar subînțeleasă această observație a mea). Limba română are toate proprietățile să facă poezia să vibreze la frecvențe înalte, să echilibreze autorul și auditoriul; limba română are toate proprietățile să-i dea poeziei profunzime, să provoace emoție aleasă. Într-un fel sau altul, poezia are în primul rând legătură intuitivă directă cu Dumnezeu; poezia are acces la Cuvântul-cu-înțelesuri-subtile, inspirat, care creează și re-creează, și care este cel mai adesea deschizător de noi orizonturi spirituale. Nu spune la Psaltire: „În Dumnezeu voi lăuda graiul, în Dumnezeu voi lăuda cuvântul”? Cuvântul, pus să creeze și să re-creeze, trebuie gândit și rostit sau scris, nu ținut la secret. Altfel, auziți un proverb japonez: Cuvintele pe care nu le rostim sau nu le scriem sunt florile tăcerii! Mai mult, dacă tot am făcut caz de „Cele Sfinte”, să citez și din Maica Benedicta (fostă academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga, eseist și critic), călugărită la Mănăstirea Văratic (și înmormântată în cimitirul Mănăstirii Putna): Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusețe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ține, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusețe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului…
Super! Câtă distincție în discursul Maicii Benedicta, îmi suflă în urechea dreaptă vocea mea interioară — și mă chestionează: Am observat în poeziile pe care le aveți în volumele dumneavoastră o tendință de a vă structura poeziile sub forma unor secvențe narative, dând naștere unor microuniversuri poetice. Sunt aceste lumi interioare conectate între ele și rezultate din relația cu lumea cotidiană sau fac parte doar din universul dumneavoastră poetic interior? Simțiți că există un contrast puternic între aceste lumi interioare și cea exterioară sau încercați să stabiliți o punte de legătură între ele prin intermediul poeziilor dumneavoastră? (Ce punte, Alexandra? Ce să răspund?)
— Nu m-am gândit că stabilesc o punte de legătură prin poezie între lumea mea interioară și lumea din afară… Poeziile sunt expresia lumii mele interioare. Mi-am dezvoltat un „univers” numai a meu, trecut prin sită. În privința „secvențelor narative” — ele sunt specifice poeziei optzeciste, epicul îmbinându-se de la sine cu liricul. Ele respectând realitatea din lumea mea interioară, redată și cu instrumente ale oralității cotidiene („din afară”). De la primul volum de versuri „secvențele narative” au dat tonul, au impus un stil. „Optzecismul” a scos poezia în stradă, originală, „vie”, a avut mesaje artistice directe pentru auditoriu (a apelat și la „secvențe narative”, să o facă accesibilă; până la optzeciști poezia era uzată de calofilie, de metafore și locuri comune, uniformizată). Paradigma optzecistă e un capitol important în istoria poeziei române (e confundată cu postmodernismul). Repet, e de așteptat, trecând 30 de ani de la debutul Generației 80, să apară o nouă generație, cu o altă paradigmă. E interesant de reținut că eu, locuind la Focșani din 1975, neavând contact cu cenaclurile care au dat personalitățile lirice optzeciste (Cenaclul de Luni la București, Echinox la Cluj, Dialog la Iași, în principal), am scris în „stil optzecist” (am fost chiar un precursor al lor?), reacționând radical la poezia „șaptezeciștilor”, deși „ca vârstă” puteam să fiu preluat de „șaptezeciști” (sunt de vârsta lui Mircea Dinescu). N-am putut să debutez cu o carte a mea de versuri, vă reamintesc, decât la 30 de ani, după ce juriile au acceptat „noua poezie”, alt fel de a scrie, stilul prozaic optzecist, postmodern.
Admiratoarea mea plusează imediat, abilă: — Având în vedere tematica poetică, considerați că un poet se poate plafona și deveni sclavul propriilor clișee? Este expansivitatea tematică de dorit sau considerați că abordarea unor teme recurente definește amprenta poetică a unui scriitor?
— E imposibil să nu te repeți la masa de scris, să nu mergi pe același drum-reper al tău. Cel mai greu e să depășești „formula” în care te cantonezi la un moment dat. Eu m-am luptat la nesfârșit cu mine, să găsesc noi drumuri, să nu mă repet. De aceea fiecare carte la mine e „altceva” și-i sperie pe critici, care nu mai știu ce să creadă, schimbându-mi registrul (nu pot fi recognoscibil decât în subteran)… Sunt poeți (în majoritate) care scriu toată viața „la fel”. Eu am încercat să dau un alt timbru fiecărei cărți, fiecare carte a mea să aibă propria personalitate. Îmi e și azi extrem de greu să scap de „un fel de a scrie”, care durează ani la rând — și care, dacă insiști, se schimbă de la sine, dar trebuie să ai răbdare și să nu te părăsească „inspirația”. Sincer, nu mă interesează dacă las o amprentă „a mea” în poezia noastră. Eu îmi văd de scris și „ce iese, iese”. Că au loc permanent mutații de sensibilitate. Principiul conformist al autonomiei estetice poate provoca monștri la masa de scris. Dacă ne uităm fie și numai în istoria recentă a poeziei noastre, vedem că plafonarea e comună tuturor poeților, la un moment dat — și ea nu are nici o semnificație minoră, dacă ai în spate o operă de tip Nichita Stănescu sau Marin Sorescu, „temele recurente” sau „clișeele” intrând în regula jocului.
Mă întorc la fenomenul liric de azi, la limbajul adecvat propriu (la logica lui internă) și la autenticitate, la sistemul de gândire postmodernă, evoluat (nu la cel al subculturii divertismentului), la modificările de sens, la schimbarea de accent existențial și a codurilor intuitive, a emoției. E nevoie să întreţinem conştiinţa creatoare toată viaţa? Fiindcă ea, această conştiinţă „creează energia care susţine universul”. Pur şi simplu. O facem natural. Poezia are funcţii existenţiale, spunea Benjamin Fundoianu. Ba chiar ea dă sens existenţei-fără-sens. Nu e frumos zis? Poeţii fac şi ei parte dintre cei ce creează energia superioară care susţine Universul (poeţii au acces la stări superioare de conştiinţă spirituală). Conştiinţa lor spirituală, vă poate asigura inclusiv un Basarab Nicolescu, interacţionează direct cu conştiinţa cuantică a Universului... Ce înălțător! Măcar trebuie încercat, experimentat, nu?
Din alt unghi, condiţia poetului: fiecare e altceva, are alte arderi chimice, alte posibilităţi de asimilare a culturii, altă abordare temperamentală. Fiecare, mizând pe spontaneitate (nu pe alienare sau contraselecţie), are alte accese de ură şi de iubire faţă de sine însuşi, sau în raport cu cei din jur. Unii sunt simpli funcţionari ai scrisului, alţii se radicalizează, unii acceptă oficializarea, alţii sunt nonconformişti. Aceasta e condiţia poetului? Deziderate fundamentale? Dacă e posibil, toate ar trebui să se reunească într-un singur model de simţire maximalistă („model al supravegherii intelectuale a emoţiei creatoare”): fiecare poet să se recunoască în el însuşi (să se regăsească pe sine prin poezie), să fie altceva decât celălalt, să aibă substanţă proprie, să se reveleze, şi să nu fie lipsit de autonomie.
Dinspre condiţia poeziei. Limba română în care scriem a intrat din 2007 în circuitul limbilor statelor Uniunii Europene. Aţi simţit vreo schimbare în bine sau în rău? În afară de indiferenţă, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Se preumblă tinerii scriitori „apocaliptici” prin UE? Aşa cum pleacă, aşa se întorc, dezamăgiţi, cu coada între picioare, că nu le e apreciată poezia. Au luat doar seama asupra limitelor libertăţii (inclusiv ale libertăţii de exprimare) şi, eventual, asupra exigenţelor etice. Ce a mai rămas, pe fondul epuizării formelor de libertate ale poeziei, să cultivăm contradicţia? Ce să mai facem să devină poezia compatibilă cu noile realităţi? Să ne traducem versurile în limbi de circulaţie internaţională? Neuitând că „doar scrierile mediocre se lasă traduse în alte limbi” (Jean Paul). Nu ne-a mai rămas decât să ne încadrăm poezia în ordinea dată, „în sfera consumului”? Sau să rămânem anacronici şi sentimentali, încremeniţi la masa de scris în acele ipostaze neo- şi postmoderne care ne mângâie sufletul, în lipsă de alt tratament? Fiecare poet scrie după legea lui? Înseamnă că e o lege nescrisă în natură care selectează poezia. Sau o lege după care poezia funcţionează. „Fiind-pentru-sine” (Hegel), poezia îşi ajunge sieşi? Şi dacă e aşa, de ce poezia nu şi-ar alege poetul? Care e, deci, condiţia poeziei? Postmodernismul a relativizat canonul bazat pe estetic. Putem deja crede că e de ajuns expresia artistică personală crudă, în situaţia în care ne aflăm azi, când evaziunea în cadrul judecăţilor de valoare depăşeşte orice imaginaţie, când poeţii scriu recenzii literare să plătească poliţe duşmanilor lor sau să-i mângâie pe ceafă pe prieteni, spulberând orice reguli ale jocului literar. Azi, când grupurile de scriitori dictează, împart indulgenţe, premii, indemnizaţii, burse – au legătură cu condiţia poeziei, cu funcţia ei simbolică? Putem vorbi tot de depersonalizare, minimalism, regresie…
Poezia de azi are cititori? — Cum ați defini relația dumneavoastră cu publicul? Așteptați un răspuns din partea acestuia la lucrările pe care le publicați? (Mă încrunt, evident. Admiratoarea mea Alexandra promite să nu mă mai deranjeze. Că pleacă să se culce. Salut! Bine că nu-mi e muză!)
— N-am nici o relație cu „publicul” (o entitate nedefinită). Poezia mea are un public extrem de restrâns, avizat, care ține pasul cu gustul de receptare și nu e străin de evoluția naturală a poeziei scrisă în limba română… Nu-mi bat capul cu „publicul”. Publicul mare percepe și azi doar poezia clasică, rar cea modernă. Poezia o ia tot timpul înaintea publicului (și a criticului), sincronizarea nu mai e azi posibilă, cu atât mai mult cu cât postmodernismul a relativizat și noțiunea de frumusețe artistică. Lasă că nici poeții premiați cu Nobel n-au audiență. Eu scriu până la urmă pentru mine, să mă eliberez de cel rău dinlăuntrul meu (cum m-am mai exprimat). Cititori de poezie? Nu mai sunt curioși să citească o carte de poezie nici măcar cei ce scriu poezie… Poezia are, repet, și un rol terapeutic. Dintotdeauna poezia a fost „un segment de nișă”, azi ea se ascunde sau e ascunsă, se aseamănă rugăciunii rămasă necitită (Ana Blandiana parcă spunea că poezia e scrisă de Dumnezeu).
Poeţii de azi, după cei de ieri, au rolul lor, „să revoluţioneze sensibilitatea artistică”, nu impostura. Că nu mai intră în rezonanță „publicul mare” cu autenticitatea scrisului lor, expresie a unor realităţi introvertite, utopice? Sigur sunt și maniere de percepție improprii la mijloc, tradiționale.
Universitarul Dumitru Chioaru (poet, director al revistei literare Euphorion) atrăgea atenția: Occidentul crede că a depășit nivelul poetic al expresiei literare, poezia fiind a popoarelor primitive! Chiar așa? Am citit în Observator cultural din 3 iunie 2016 un interviu cu un poet belgian, Charles Ducal (64 de ani, apărut cu poeme de calitate; altfel, „maoist” în tinerețe), interviu de-a dreptul stupefiant, rupt din filmele comuniste. Jan H. Mysjkin, traducătorul lui, subliniază că „în ianuarie 2014, Charles Ducal este numit primul Poet Naţional al Belgiei, pe o durată de doi ani”. Ascultați-l pe Charles Ducal: Am scris mai multe poeme decât cele care mi-au fost comandate. Pe teme diverse: pentru 1 Mai, Ziua Muncii, pentru șomerii din două mari uzine din Valonia și din Flandra, pentru 1 septembrie, începerea școlii, pentru Ziua împotriva sărăciei. Am scris și despre boala Alzheimer, despre Marea Nordului, cu ocazia vacanței, dar și poeme personale, cum ar fi despre nașterea unui copil, a unei fete. Directorul Centrului de poezie din Gand, care este inițiatorul acestui proiect „Poet Național“, când a devenit tată, mi-a cerut să scriu… De necrezut? Iată că statul belgian te face „poet național” și-l contrazice pe Dumitru Chioaru: „nivelul poetic” a atins aici, în Occident, chiar culmea! „Poezia fiind a popoarelor primitive”? Belgia, popor primitiv (sau… popoare primitive)? Vreți să-l mai auziți pe Charles Ducal: Am făcut o lectură pe 1 Mai, cu ocazia unor manifestații organizate de sindicate... Poemul a fost publicat și în presa sindicală, citită de mulți muncitori. E de râs, de plâns?
Eu cred în continuare că poezia (creația literară, în sine) e inclusă în gena tuturor — ea trebuie doar activată, în bine sau în rău. Fie că e poezie scrisă sau receptată (citită). Nu întâmplător cei ce o scriu spun că poezia vine de la sine, de parcă ar fi dictată din senin, sau că mâna scrie singură. La fel, pentru a fi receptată, trebuie trezite resursele de sensibilitate din fiecare, specifice. Inconștientul (coborât în inimă) și intuiția, în principal, sunt purtătoare de poezie și o fac să se manifesteze, nu o dată incoerent, depinde de limpezimea mesajului primit de niciunde. Poezia e, totodată, azi, o parte a frumuseții sufletului, frumusețe decantată și scoasă în evidență de talent și simț critic natural, estetic.
PS: N-am nici o admiratoare! Alexandra (pe numele întreg Velicu; habar nu am cine e, cum arată, câți ani are; am corespondat „la rece” de trei ori pe e-mail) e o masterandă a Lidiei Vianu (Director al CTITC — CENTRUL PENTRU TRADUCEREA ȘI INTERPRETAREA TEXTULUI CONTEMPORAN, Universitatea din București), și-și prezintă disertația pe seama poeziei mele în vara lui 2016 „sub forma unor numere de revistă în ediţie bilingvă, care vor cuprinde traducere de poezie, împreună cu un interviu cât mai amplu şi o cronologie a vieţii şi operei autorului ales”…
23 / 24 iunie 2016. Bv