Sever Gulea


Alain de Botton, Arta de a călători


Editura Vellant, 2015


În urmă cu câteva sute de ani, o călătorie într-o altă ţară, ba chiar într-un alt oraş aflat la câteva sute de kilometri depărtare era o adevărată încercare, un privilegiu al celor care îşi permiteau să îşi asume şi să echilibreze riscurile unei asemenea deplasări, căci multe pericole stăteau să te pândească: de la tâlhari, la vremea capricioasă şi până la starea imprevizibilă a cailor şi fragilitatea mijloacelor de transport – iată doar câteva vulnerabilităţi care transformau o călătorie într-o adevărată încercare. Să pleci la drum în asemenea condiţii însemna să te pregăteşti, să stai puţin pe gânduri, să aştepţi şi să te bucuri sau să te îngrozeşti de peripeţiile de pe parcurs, de enormitatea distanţelor. O călătorie acum câteva sute de ani era un prilej pentru un ritual de iniţiere, o posibilitate la capătul căreia aveai şansa să te reinventezi, să o iei de la început, la finalul unei încercări care te poartă într-un loc pe care îl percepeai cu adevărat îndepărtat, prin efortul pe care trebuia să îl întreprinzi pentru a-l atinge.

Odată cu apariţie mijloacelor de transport rapide, în epoca tehnologiei şi a globalizării, călătoria şi-a pierdut din potenţialul extraordinar, a devenit o experienţă integrată firesc în preocupările noastre,  ceva obişnuit, accesibil, la îndemână oricui. Posibilitatea  de a ajunge în aproape orice colţ al lumii, în siguranţă şi rapid a devenit un marker al triumfului civilizaţiei, dar a sărăcit, în acelaşi timp, ideea de călătorie. Călătorim aproape inerţial, din necesitate sau din obişnuinţă (business or tourism, celebra întrebare de la vamă…), avem un inventar generos de posibilităţi, ghiduri, suntem îndrumaţi cu tipare elaborate de specialişti pentru a condensa cât mai multă plăcere într-un timp cât mai scurt, dar totuşi de ce  călătorim, de ce ne plac peisajele, de ce ne impresionează un deşert, de ce un drum cu trenul e ceva ce păstrăm ca o amintire plăcută, de ce uneori experienţele noastre nu sunt superpozabile pe experienţele pentru care suntem pregătiţi de informaţiile turistice? În societăţile democratice, liberale, industria turismului ne consideră suficient de maturi şi, din respect pentru libertatea de alegere şi viaţa privată, nu ne chestionează motivaţia de a călători, poate nici noi nu o mai facem, călătorim pentru că pur şi simplu… e plăcut, pentru că exprimă, aşa cum sugerează şi Alain de Botton ce ar putea fi viaţa în afara constrângerilor profesionale şi a luptei pentru supravieţuire. Doar că Alain de Botton merge mai departe şi vine să dezvăluie, în colecţia de eseuri din  volumul publicat în limba română de Editura Vellant, câteva dintre mirările filosofice pe care le îngăduie experienţa călătoriei, apelând la acelaşi melanj cuceritor în care se amestecă literatura filosofia şi arta.

Miza lui de Botton pare a fi dublă: pe de o parte a scoate în evidenţă substraturi explicative pentru experienţele pe care le trăim într-o călătorie şi, pe de altă parte, a căuta să le potenţeze prin strategii la îndemână. Centrate în jurul reperelor care stau la baza călătoriilor (plecarea, motivele, peisajele, arta, întoarcerea) eseurile lui Alain de Botton filtrează experienţele de lectură ale autorului (folosite pe post de călăuză conceptuală sau de paralelă sugestivă) cu experienţele personale de la destinaţiile vizitate. De Botton analizează relaţia dintre anticipaţie şi realitate în viaţa călătorului contemporan (o relaţie care îşi păstrează tensiunea încă din secolele trecute) încercând să înţeleagă raportul paradoxal între momentele pentru care ne pregătesc ghidurile turistice (care abreviază narativ, simplifică, concentrează posibile experienţe) şi momentele reale, trăite la faţa locului evocat drept paradisiac, în care îşi fac loc propriile noastre vulnerabilităţi: atenţia confuză şi starea de îngrijorare perpetuă (stările de fericire şi abandon total sunt, aşadar fragmentare în mod empiric, doar imaginaţia e capabilă să alcătuiască un lanţ neîntrerupt de propriile noastre preocupări mărunte şi de semnalele, uneori deranjante, din partea corpului nostru). Alain de Botton examinează apoi farmecul locurilor de tranzit, pornind de la Baudelaire (iniţiatorul poeziei sălilor de aşteptare) şi de la artistul vizual Hopper cel care surprinde singurătatea colectivă în creaţiile sale inspirate de spaţii comune precum: benzinăriile, cafenelele, camerele de hotel. În acelaşi timp, filosoful britanic analizează felul în care trenul sau aeroportul se pot dovedi resurse de nădejde în sprijinirea gândirii, în regăsirea noastră.

Explorând motivele pentru care călătorim, pornind chiar de la un panou din aeroportul din Amsterdam (în care se oglindeşte expresia evoluţiei culturale diferite a altor țări), de Botton examinează felul în care ne lăsăm fermecaţi de locurile străine (în toată banalitatea lor uneori), atunci când ne valorificăm apetitul pentru noutate şi schimbare. În această analiză, autorul apelează la experienţele lui Gustave Flaubert din afara Franţei, cel care a propus desemnarea naţionalităţii nu prin locul şi familia în care te-ai născut, ci prin atracţia pe care o resimţi pentru o anumită lume. Pe lângă fascinaţia pentru nou, atunci când călătorim suntem mânaţi şi de curiozitate, de acea pornire interioară a exploratorului convingător ilustrată de Alexander von Humbold, doar că noi astăzi nu mai descoperim civilizaţii şi faune noi de dragul ştiinţei, dar ne îmbogăţim interior, obţinem o cunoaştere pentru uzul nostru personal, a înţelegerii devenirii societăţii (ne întărim aşadar sentimentele de apartenenţă şi continuitate). Suntem invitaţi apoi, pe urmele lui Wordsworth, să înţelegem de ce peisajele naturale exercită un efect estetic puternic asupra noastră. Pornind de la ideea că urbanitatea, prin felul în care ne cere să ne organizăm,  generează anxietate, invidie, vanitate, duplicitate, în natură pe de o parte descoperim un spaţiu în care nu mai e nevoie să ne cenzurăm şi să ne frământăm şi, pe de altă parte ne consolăm dezamăgirile şi obsesiile, descoperind diversitatea vie a planetei. Marile deşerturi şi privelişti aparent dezolante exercită efectul sublimului asupra noastră, acea stare generată de întâlnirea între ceva uriaş şi ameninţător şi fragilitatea noastră. Aşa cum sugerează Alain de Botton, pare să avem nevoie de asemenea întinderi angoasante pentru a ne satisface dorinţele de a accepta obstacolele de nedepăşit, de a cultiva o anumită specie de umilinţă.

Nu în ultimul rând, autorul vorbeşte despre întâlnirea cu arta şi frumosul, despre neajunsurile aparatului de fotografiat (care doar reproduce, fără a ne mai obliga să observăm, să internalizăm frumosul – o categorie estetică cu aplicabilitate largă, de altfel, de la muzee, peisaje şi până la o curte veche sau un tren aflat în mişcare într-un cartier periferic). Eseurile lui Alain de Botton păstrează mărcile autorului care a iniţiat proiectul School of Life (o altă formă, mult mai interesanta si interogativă de autoeducare în epoca contemporană): inteligenţa abordărilor, capacitatea de a trece evidentul şi nonevidentul prin filtrul unei mirări filosofice care pare atât de la îndemână, atât de comună şi totuşi rafinată. Prin felul în care transformă un drum cu trenul într-o meditaţie pe marginea modului in care mijloacele de transport privilegiază reflecţia şi regăsirea de sine, prin felul în care, pornind de la o dispută domestică sau o plimbare pe stradă identifică reliefurile volatile ale identităţii noastre, prin felul în care, de la un peisaj natural ajunge la nevoia noastră de admiraţie şi respect, prin felul în care pornind de la o fotografie examinează felul în care tehnologia a uşurat accesibilitatea la frumos dar nu şi la posesia şi înţelegerea lui (care pot fi recâştigate, de altfel, prin tentativele de a… desena), Alain de Botton lansează o invitaţie cititorilor de a regăsi gustul pentru filosofie, fără tehnicalităţi, dar fără să cadă în registrul banal, de a despacheta surprizele ascunse nu atât în bagaje sau ghiduri de călătorie, cât mai degrabă în complexitatea noastră adusă într-o lumină prietenoasă şi familiară.