Jim Harrison

 

Dead Man’s Float

(Traducere de Vlad Drăgoi)

Știre din Valencia

Fata alerga prin cimitir

spre locul mormîntului gol

abia cumpărat.

Era iute ca vîntul care o împingea

și aerul din jurul ei era nemișcat.

Cu lacrimi în ochi, s-a aruncat în groapă

urlînd să fie acoperită cu pămînt.

Patru băieți fumați

au început să facă întocmai;

o piatră mică a nimerit-o în cap

și fata s-a potolit, încolăcindu-se

în țărîna umedă. Toate astea

s-au întîmplat la periferia Valenciei

în Spania, după ce iubitul a părăsit-o.

Voia să plece în America

pentru bani și o mașină nouă.

Față de Spania, America e o mașină nouă.

Ea voia să rămînă și să facă un copil.

Pînă la urmă a apărut groparul care i-a spus

că nu poate s-o îngroape

fără un certificat de deces aprobat de guvern.

A ajutat-o să iasă cu o scară de frînghie

și tot timpul s-a holbat la picioarele ei.

Plutind ca un mort

Doctorul Guevara mi-a spus că scrisul

mi-a pus capac, că ochii parcă mi s-au dus

în fundul capului de la atîta oboseală. Ar trebui

s-o iau mai ușor numai că nu știu cum. Îmi amintesc

din senin că în tabăra de cercetași am învățat la înot

manevra “mortului plutitor”, și-mi vine o idee:

Cînd o să am nevoie de odihnă

o să fac chiar asta, doar că pe uscat.

Mă bag în pat, încercînd să chem senzația

de plutire și parcă revăd ultima oară

cînd am făcut-o, la o milă în largul oceanului, est

de Key West, după o partidă de înot ambițios.

Valurile mari îmi tot veneau peste nas,

lăsîndu-mă fără suflare. N-am mai plutit și am început

să înot disperat pînă la mal.

Ațipisem pe nisipul fierbinte, cînd o fată drăguță

s-a oprit și m-a întrebat: “Ești bine?”

“Niciodată n-o să fiu”, i-am răspuns, și ea s-a dus.

Am întîlnit-o mai tîrziu, dar nu voia să vorbească

cu blegul pămîntului. Un poet care o dă în bară

cu replici idioate.

Dacă aveți treabă cu mine

mă găsiți la granița mexicană

plutind ca un mort.

Durere (2)

Durerea e acum la cîrmă

și de un an încoace o ia în toate direcțiile.

Să scap de ea, m-ar costa o avere

pe care nu o am. Poate că o fată ar ajuta

sau mai multă vodcă, dar mă îndoiesc, sincer.

Sau o vacanță la tropice, unde durerea ar clocoti

în neștire, ca vara trecută, cînd te-ai trezit

într-un bungalou încins, crezînd că ești o grămadă

de vită sărată pusă la fiert într-o oală.

Ai vrea să lași totul, să arunci mănușa, dar nu merge așa

pentru că în afară de tine nu mai ai nimic.

O idee ar fi să te adoarmă cu o injecție, ca pe un cîine bătrîn,

ca pe iubita noastră Mary, un cocker spaniel

mîncat de paralizie. Măcar ea

e fericită cu timpul care i-a mai rămas. Ne plimbăm,

mai cade din picioare, eu o ridic încet

și aștept să pornească iar. Pare că zîmbește.

Nici eu, nici ea nu vrem să murim

cînd mai sunt atîtea de făcut,

atîtea animale de privit pe furiș,

mîncare din belșug, un pîrîu în care să ne bălăcim,

deși la un moment dat sper să-i pot cere lui Dumnezeu

să-mi explice exact rostul bătăliei de la Verdun,

unde au murit 300,000 de oameni.