Diana CORCAN

poemul de azi

nu pentru că e toamnă (şi alte tâmpenii) şi astenia mi-a umplut sertarul

cu pastile şi paharul cu vin nu pentru că văd

casele strâmbe pică pe vaduri în singura apă care spală oraşul

tot anul – se pregătesc de iarnă ca nişte sloiuri gri

şi moara

şi fantoma ei ambulantă pe care o urmăresc interesată cu binoclul pe geam

în fiecare noapte

cum s-a întors

cum apare -şi-ntotdeauna mama în ultimul moment – când să mă duc la culcare

se prinde în dantela de fier care încurcă faţada sau se aruncă de acolo în zori

după ce-şi stinge ţigara

mama pe balcon se plimbă cu ţigara aprinsă în gură

şi râde strident de i se scurge machiajul la ochi

de se scutură dimineaţa rugina pe ziduri - acum văd

s-a apucat de fumat şi de râs prin clădirile vechi

în loc să doarmă într-un cimitir îmbrăcată corect

nu pentru că mie nu mi-ar ieşi obligaţia asta şi-ar trebui să-i iasă ei

sau pentru că eu am altceva oricât de banal de făcut

treaba aia cu „bună ce faci” cu un zâmbet întins dat cu ruj – cam atât

atunci când merg într-un loc unde se toarnă un film cu oamenii unui oraş

obosit care se adună şi cântă sau mai precis îşi lălăie mâinile capul pe burtă

o zi pe săptămână fix

nu sunt sigură şi mă ciupesc de obraz

nu sunt sigură

nu sunt sigură

nu sunt sigură nici că aceste rânduri

le-am scris.

aici la marginea patriei în care plouă

stau şi mă gândesc ce-aş putea să fac eu aici pe o bancă

dacă tot am rămas cu toate picăturile rupte pe mine – să ţip?

e totuşi anotimpul ploios şi se lasă întotdeauna tonul mai jos când

ajungi să umbli cu ploaia pe tine şi mersul ţi-l schimbi

- începi să te acomodezi cu ce ai

stau să mă gândesc ce-aş putea să fac eu mâncată de vărsat

de apă pe această bancă mâncată şi ea – îi lipsesc trei coaste de lemn

şi un braţ – de un animal obosit care şi-a dorit poate un minut

de căldură să simtă între dinţi

sau poate a ţinut să audă lemnul cum zbiară atunci când îl rupi

- e ca şi cum ţi-ai trosni tot scheletul deodată şi te simţi mult

mai bine!

sau nu ştia nici el ce să facă sau poate altceva n-a găsit

trăiesc totuşi într-un oraş primitiv la marginea ţării în care plouă

non stop şi din care cine a avut curaj a fugit

- văd urmele în noroi care se duc spre şosea (şi nu mai văd un drum înapoi)

au rămas reţinute fotografiile lor în mişcare când au făcut primul pas

pentru ziarul local – se păstrează consemnate cumva la decese toate

figurile care nu se întorc

aici în patria în care plouă pe feţe

nu se uită nu se abandonează nimic – e un scriitor treaz

care notează tot ce se întâmplă într-o zi de o sută de ani – scrie cărţi

şi le pune cu cotorul în jos pentru că oricum

nu se citeşte doar se spune încontinuu

ceva fără rost.

mă învăţasem cu schimbarea

                                    eram ambiţios

                                    în această provincie

                                    dacă nu aveai nume

                                    aveai la botez o istorie întreagă

de aceea ştiam că pot să aştept

şi eu ca oricare altul

aveam un bunic care se făcuse de tânăr

călugăr pe mare

se rugase cu ochii în larg ani de zile

pentru toate furtunile negre din jur

apoi dispăruse – firesc

luându-şi şi un nume cu el din mulţime

se ridicase la cer

şi mă lăsase să aştept

aşteptam

aşteptase şi tata cu gâtul uscat

doar că apărea câteodată unul john

în oraş

şi spunea cu o cutie de bere în mână

- povestea - era tânăr - cum s-a rătăcit într-o noapte cumplită

pe o stradă – odată - cu frig şi zăpadă şi pete de sânge

lucrate de mână de o istorie întreagă

acum că-i e sete – este mult mai bine

e pe altă stradă

şi poate să înghită orice

pe lângă o singură bere filtrată

mi-am strâns numele – să fie – din timp

am înţeles că e tot ce poţi să păstrezi

să iei cu tine dacă pleci mai departe

dintr-o saga bogată

mi-am strâns hainele pe care

se urcă furnicile ca nişte rude sărace

să le devore în plină zi

am luat de lanţ un câine

de care îmi închipuiam că-i al meu

şi m-am mutat un centimetru

mai încolo

m-am învăţat să tot scriu

şi notez pe secunde: este rău – este bine

este rău – este bine

să aflu.

Mihai BĂDICĂ

 Every 2 hours and 36 minutes (traducere din limba engleză)

Aveam voie să fumez o singură țigară la fiecare 2 ore și 36 de minute. Orele treceau greu, ca atunci când faci lucruri neplăcute. Dacă fumam mai des sau două  în loc de una, aș fi rămas fără țigări înainte de culcare. Gândul ăsta îmi dădea o panică de moarte, așa că respectam cu strictețe intervalul. 2 ore și 36 de minute. Cu atât mai bine, puteam să muncesc mai mult dacă fumam mai puțin. Aș termina traducerea în câteva zile. Aș încasa banii și aș renunța la restricția asta tâmpită. Și așa fumam cele mai ieftine țigări cu filtru. Luam la bucată, de la magazinul din colț. În fiecare dimineață ceream 7 țigări și proasta de vânzătoare se uita la mine cu scârbă. Uite și la căcatul ăsta, n-are bani de un pachet! Cu banii de pe traducere aș comanda un pachet întreg, chiar două și-o cola la 2 litri. Să-i râd în nas proastei. Vezi fă tâmpito, s-a întors roata! Vaca Domnului!

De fapt, nu era atât de rău. Când ne-o fi mai rău, așa să ne fie, râdeam singur. Doamne ajută! Cu banii ăia puteam să-mi iau chiar și o pereche de blugi. Cine știe, poate îmi rămânea și de-o noapte în club. M-aș întâlni cu Alina. Pentru ea nu contează că îmi iau țigări la bucată.  Alina mă place așa cum sunt. Aș veni cu ea în garsonieră, dimineața. Atunci să vezi. Aș servi-o cu Cola și țigări. Da, ar fi o treabă. Trebuia să muncesc mai mult, să termin dracului odată traducerea asta tâmpită.

Găsisem anunțul într-un ziar vechi. Mi-am luat inima-n dinți și am sunat. Un bărbat cu o voce calmă mă ascultase bâlbâindu-mă și mințind că am auzit de la un prieten care îi recomandase ca angajatori serioși. Le-am făcut o vizită. Un bloc în Drumul Taberei. Știți drumul Taberei? Cartierul ăla de pensionari, fără metrou, liniștit, plin de terase și securiști. Mai cinstit în Berceni, ai metrou, spital de nebuni, piață ieftină. Mi-a deschis ușa un bărbos îmbrăcat cu o robă portocalie. Îmi zâmbea cu toți dinții. Intră, nu-ți fie teamă. Suntem creștini, dar practicăm yoga, mi-a spus și a dublat cu o plecăciune. Mai văzusem așa ceva doar în filme. Am intrat cu tupeu, încercând să răspund cu un zâmbet care nu mi-a ieșit. În apartamentul decorat cu tot felul de statuete indiene mirosea sufocant a bețișoare aromate. Bărbosul m-a invitat în ceea ce fusese înainte bucătăria. În sufragerie probabil se derulează scene kamasutrice cu lesbiene, m-am gândit și automat mi s-a imprimat pe figură un zâmbet sincer și larg, așa cum îmi lipsise la intrare. În marga noastră, adică în credința noastră și și-a ridicat sprâncenele ca și cum se mira de ce spune, umanitatea este o mare familie. Toți suntem frați și surori. Pot să îți spun frate? Ești nebun? Cum să nu! Am dat din cap ca un apucat. Mi-ar fi plăcut să-i spun că și eu îi numesc frați pe prietenii din cartier, cu care am copilărit și cu care băgam bățul prin gard la spitalul de nebuni. Ce ne mai plăcea să-i agitam pe nebunii ieșiți la înviorare în curte. Erau prea liniștiți, sedați probabil. Cel mai tare ne distram când ieșea în curte și vecinul meu de la trei, Manuel. Era un abonat regulat al spitalului de nebuni. O dată la câteva luni se interna. Îl ajuta să se regăsească spiritual, așa ne spunea. Nu aveam voie să-i spun toate astea. Trebuia să mă controlez și să obțin traducerea. Mai încape îndoială? Bineînțeles, frate! Totuși, aș avea o întrebare. Se poate fuma aici? Mirosul greu de bețișoare aromate mă condiționase inconștient sau poate pur și simplu trecuseră cele 2 ore și 36 de minute și acum mă ardea buza de o țigară. Pavlov era un tip deștept. Puțini știu că, în încercarea lui de a studia secrețiile psihice, chiar el numea așa reflexele condiționate din experimentele privind funcția gastrică a câinelui, ajunsese obsedat de rutina zilnică, experimentând pe propria persoană condiționarea clasică. Mânca la aceeași oră, își hrănea câinele la același oră, se căca o singură dată pe zi, la aceeași oră, pe scurt, își trăia viața la aceleași ore, alese de el, după o rutină perfectă. Această ecuație obsesională a condiționării supreme s-a completat cu insomnii după ce fiul lui, Victor, a murit în Armata Albă, dar asta este o cu totul altă poveste.   

În marga noastră vedem viața ca pe o relație supra-cosmică cu ceilalți, frate. Fumatul nu este permis, mi-a răspuns pedant ca o fată mare și a ieșit din fosta bucătărie pentru a se întoarce câteva momente mai târziu cu  materialul de tradus. Coli A4 rupte și îngălbenite de atâtea mâini care le răsfoiseră. Pe prima pagină era scris mare P.R. Sarkar. A fost  un înțelept şi iluminat indian, a incantat clientul meu, până la urmă asta era, un client. Toți suntem clienți, dar avem și noi clienți la rândul nostru. Mulți îl cunoaștem ca fondator al Ananda Marga, după numele lui spiritual, Shrii Shrii Anandamurti, a continuat el cu vocea sugrumată de emoție, fluturându-și mânecile largi ale robei portocalii, ca și cum îl jenau la încheieturi. Aceasta este una dintre cele mai importante lucrări ale sale, dar, din păcate, niciunul dintre frați nu cunoaștem limba engleză. Am vrea să traduci tu acest material deosebit de important pentru umanitate, dar mai ales pentru noi, românii! Îmi venea să-i răspund că nici eu nu cunosc limba engleză și să îmi declar astfel impostura. Slavă Domnului că yoga nu a deschis calea și spre citirea gândurilor. În liceu, avusesem o profă tembelă și cam urâtă, chiuleam în draci, iar la facultate nu se studiază. Poate în anii terminali, cine știe. Aș fi încântat să pot ajuta și eu, am revenit ca să nu par disperat. Trebuia să am răbdare cu el. Clientul nostru, stăpânul nostru, ce pula mea. Trebuia să amân cât puteam de mult detaliile financiare, dar nu am reușit să mă abțin și am spus-o repede. Știți dumneavoastră, stau prost cu banii... Bărbosul a închis ochii, lăsându-și capul pe spate, aducea bine cu Isus într-un giulgiu portocaliu. Tăcerea și bețișoarele aromate mă tulburau. În viitor, fratele meu - cum ai spus că te cheamă? - vom râde cu toții întru fericire, fără grija banilor. Banii nu vor mai exista.  Dintr-o dată mi-am dat seama că simt un nod în gât, un nod cât o nucă minusculă pe care nu aș fi putut s-o înghit niciodată.

Nu vreau să vă mint, recunosc că asta m-a tulburat profund. Să vezi că boul nu-mi dă nici un ban, m-am gândit. Trebuia să risc, oricum nu aveam ceva mai bun de făcut. Și dacă nu-mi dădea banii, ce? Să-l fut în urechi. Îi băgam superglu în yala și mă căcam pe preșul de la intrare. Am râs în sinea mea, probabil erau obișnuiți cu asta, doar trăiau și ei tot în România.

Am ieșit din bloc cu materialul de tradus în punga cu care venisem, nu mai aveam geantă de câteva luni. Mi-o rupseseră câinii de la bloc, într-o noapte. Mă întorceam beat de la cursuri când m-au atacat bestiile. M-am apărat cu geanta. Nici nu m-am obosit s-o recuperez. I-am lăsat trăgând de ea disperați, fericit că nu se luptă pe o mână sau chiar pe o ureche de-a mea. Călcau în picioare, ca niște animale proaste ce erau, notițele mele de peste zi. Psihologia educației, genetică, comportament academic. Am uitat să vă spun, toate astea se întâmplau nu demult, pe vremea când eram student la psihologie. Acum am absolvit, am un job decent și m-am lăsat chiar și de fumat. Nu dă bine la clienți să te știe că ești fumător. Ajung mai devreme sau mai târziu la concluzia că ești un tip obscen, dacă ești fumător, vreau să zic.

M-am dus direct acasă, mi-am făcut un ceai și m-am apucat de treabă. Mergea foarte greu, la fiecare trei cuvinte, le căutam pe următoarele două în dicționar. Nu le găseam chiar pe toate și atunci mă blocam. Îmi venea să fumez. Încercam să intuiesc sensul frazei și să înlocuiesc cuvântul necunoscut cu unul care se potrivea natural, firesc. Puteam să fac treaba asta câteva ore bune, după care picam pradă disperării, toată traducerea mi se părea complet lipsită de sens. Încercam să mă gândesc la bani, la pachetele de țigări, la Alina. La fiecare 2 ore și 36 de minute, mai fumam o țigară. Gândurile mele se ridicau odată cu fumul și prin capul meu, cum ar spune Pavel Stratan, treceau tot felul de imagini bizare. Scene dintr-un viitor seducător, în care eu purtam cei mai mișto blugi și toate femeile mă divinizau, nici măcar nu făceam sex cu ele, nu mai era nevoie, eram un don juan hipnotic care avea toate femeile frumoase în puterea lui. Țigarea se termina cu o mare frustrare, filmul se întrerupea brusc și mă trezeam iar în fața paginilor îngălbenite. Totul se întâmpla ca într-un serial cu episoade care erau voit mult prea scurte, pentru fidelizarea audienței. După vreo două zile am observat că episoadele de fumat aveau un sens. Dacă la început mă vedeam într-un viitor zoologic, purtând o geacă din piele de rinocer, dar cu coaie de elefant, umblând greoi și amenințător pe o stradă frumos luminată, ca în vederile acelea din Las Palmas, acum eram proiectat într-un viitor îndepărtat, care putea fi la fel de bine și un trecut îndepărtat, mai slab cu vreo 20 de kile și  ținând discursuri în fața unei mulțimi de femei senine. Ce spuneam? Aveam soluții pentru toate problemele omenirii. Foamete, sărăcie, invidie, ură, războaie, discriminare sexuală. Trăiam în continuarea paginilor  îngălbenite. Continuam gândurile lui PR Sarkar. Multe idei erau ale lui, dar veneam și eu cu unele noi. Le strigam cu convingere în fața miilor de femei. Toate erau fascinate, hipnotizate, îndoctrinate. Erau în puterea mea, așa cum v-am spus. Credeam cu tărie în ce spuneam, și ele de asemenea.

Gândul 1. De cele mai multe ori, oamenii vânează, fără să-și dea seama, utopii, irosindu-și potențialul și trăindu-și viețile în mare frustrare.

Gândul 2. Flacăra unei lămpi poate aprinde fitilele altor lămpi, așa cum influența unei mari personalități trezește la viață nenumărate suflete adormite, la fel și atingerea conștiinței cosmice a aprins fitilul umanității din trecut și o va face și în viitor.

Gândul  3. Societatea este asemenea unui grup de pelerini. Să presupunem că unul dintre ei este atins de holeră. Ce va face societatea, îl va abandona pe drum? Nu! Nu putem face așa ceva, mai bine ne întrerupem drumul o vreme pentru a-l ajuta pe bolnav sau și mai bine, îl vom căra pe umeri pe acest holeric – am hotărât că termenul este corect, gândindu-mă la isteric - și vom împărți totul cu el, fără teama că ne vom îmbolnăvi și noi de holeră. Vom refuza să ne continuăm pelerinajul cu sufletele asaltate de întunericul abandonării semenului nostru!

Probabil că nu v-ați dat seama, dar primele două gânduri aparțin lui PR Sarkar, iar al treilea este în totalitate al meu. După ce am căutat zile în șir diferite cuvinte în dicționar, am ajuns la concluzia că nu voi termina niciodată traducerea. Mergea foarte greu, iar resursele mele erau din ce în ce mai puține. Eram un robinson pe insulă, cuprins treptat de panică, pe măsură ce se consumă depozitele de apă potabilă. Am luat deliberat decizia de a intra în pielea marelui gânditor indian și în acest joc de rol transpersonal să continui eu șirul gândurilor, de data asta în limba română. Până la urmă, însuși Baba susținea că, și aici citez, întreaga umanitate poate fi redusă la o singură persoană. Bun. De ce nu aș fi eu acea persoană, măcar până termin traducerea și încasez banii? Dup-aia aș putea lăsa pe altcineva în loc, chiar pe voi până la urmă, de ce nu, iar eu m-aș retrage cu Alina, am fuma țigară de la țigară, am asculta Rammstein și am bea Cola cu cănile mari de ceai.   

Suntem cu toții călători pe un drum anevoios/Trebuie să continuăm marșul/Cu capul sus și pieptul înainte/Nu avem timp să ne uităm înapoi. Perfect. Am început să scriu, urmărind doar împărțirea capitolelor, cu paginile îngălbenite în poală și dându-mi ochii peste cap, într-o transă profundă de creație. Aș fi putut salva lumea. Nu am avut niciodată ocazia, dar cu siguranță că aș fi putut. Mii de femei senine mă ascultau cum predic despre bogăție sau foamete, însingurare, frică sau moarte, destructurarea societății contemporane și chiar sinucidere. Odată terminată traducerea, milioane de exemplare ar face ocolul planetei într-o fracțiune de secundă. Scris mare cu negru P. R. Sarkar în traducerea lui, scris și mai mare, Mihai Bădică. Mă vedeam decorat de Traian Băsescu cu o coloană a  infinitului în miniatură, un fel de breloc cu turnul Effel, dar ceva în mod categoric de bun gust și unicat, și bineînțeles foarte scump. Cu fiecare capitol, continuam turneul de promovare a Binelui în univers, a iubirii față de aproape, a venerării femeii moderne ca simbol al fertilității cosmice. Peste tot, oamenii presărau petale de trandafiri înaintea mea, așa cum budiștii măturau iarba de gândăcei pentru a nu călca vreunul și a tulbura astfel ordinea universală. Îmi recunoșteau în felul ăsta infinita bunătate și carisma cu atracții, sau mai corect, contracții magnetice nu numai pentru oameni, dar și pentru animale. În sfârșit, eram cineva. Profesorii infatuați din liceu își rodeau unghiile cu o compulsie ce ascundea invidie amestecată cu vinovăție, iar ai mei se bucurau pe balconul apartamentului din cartierul muncitoresc în care încă locuiesc, salutându-mă cu buchete uriașe de crizanteme, în timp ce eu treceam pe strada copilăriei mele, într-un fel de papamobil, propovăduind Binele. Le strigam, zâmbind sincer și seducător, diferite mesaje pozitiviste. Spiritualitatea cosmică ne îmbrățișază pe toți! Ea este nașterea noastră luminoasă. Suntem flori foarte diferite, dar unite în același buchet al destinului!

Așteptasem rolul ăsta toată viața. Dintr-odată, nu mă mai simțeam maltratat de propria-mi sensibilitate și nici nedreptățit de destin. Timpul înghețase, oamenii sărbătoreau un Crăciun etern, Jimmi Hendrix înviase din morți, ce tot spun, nici măcar nu murise, iar delirul meu mistic se completa firesc cu idei de grandoare. În aceste pusee de creativitate, puteam să nu fumez sau cel puțin nu simțeam nevoia să fumez. Aveam lucruri mult mai bune de făcut. Propovăduirea binelui cosmic. Cele 2 ore și 36 de minute își pierduseră complet sensul, mă opream totuși, respectând intervalul din teama de a nu-mi pierde inspirația creatoare.

Traducerea începuse să meargă cursiv, pârâul care izvorâse timid cu câteva zile în urmă, acum rupea tumultos malurile și se revărsa în valuri peste universul găunos și bolnav. Ideile mele vindecau răul, rupeau lanțurile robiei, oamenii își depășeau condiția de rătăcitori, înțelegând în sfârșit algoritmul cosmic. Propuneam omenirii instituirea ritualurilor de purificare, ca exerciții firești de sondare a adevărului personal și în același timp colectiv. Dacă memoria falsifică și minte, de ce nu ne folosim de asta, le întrebam pe discipolele mele senine. Urale. De ce nu învățăm, ca apoi să uităm imediat ce am învățat? Acesta este primul pas spre purificare. Cel mai mare dușman al nostru este memoria, le strigam, iar ele mă aprobau frenetic. Fiți neclintite precum cetățile dacice; Unduiți-vă ca săbiile samurailor, Stați drepte precum Codrii Cosminului și îndrăznețe ca vârful Omu, Înțelegeți totul și uitați totul într-o singură clipă. Fiți avide de învățătură precum copiii și uitați imediat asemenea bătrânilor demențiali! Ura, strigau ele, fluturându-și sânii gigantici și cururile bombate, înfierbântate de aflarea adevărului și, dintr-odată, soarele răsărea brusc în spatele lor, ca o explozie de lumină și căldură, binele invadând orizontul vizibil, dar extinzându-se instantaneu peste tot în lume.

În a patra și ultima noapte de muncă asiduă, am ajuns la o concluzie măreață. Binele este un subiect care se epuizează repede. Imaginația mea rămăsese blocată la câteva senzații ce ar putea fi asociate cu starea de bine. Căldură, greutate, lumină, mirosuri vesele de primăvară sau poate de latex încins, scene de dragoste într-un cort cu blănuri și cam atât. Răul este un subiect mult mai generos, m-am gândit. Pozitivismul se epuizează repede pentru că este prea ușor de definit prin negări. Nu mi-e foame, nu mi-e frig, sete, nu sunt singur, nu sunt un ratat, nu am nevoie de munci tembele și umilitoare pentru a-mi cumpăra țigări, nu sunt bolnav, nu voi muri niciodată. Negam cu entuziasm tot ce se întâmplă în viața mea într-o zi oarecare. Răul mă atrăgea mai tare sau poate doar mi se părea. Eram obosit. Trecuseră deja cele 2 ore și 36 de minute? Răul corupe, transformă și este pentru cei mai mulți dintre noi doar o stare de tranzit. Nu putem accepta că suntem răi. Totul va trece, va fi bine, mai bine, din ce în ce mai bine, cât se poate de bine. Da, și iarba este întotdeauna mai verde, ce pula mea, îl auzeam pe Alexandru Vakulovski cum râde de mine. Obosisem de atâta bine, în plus, depășisem numărul de pagini. Nu cu mult, dar suficient pentru a mă simți ineficient. Ia-le banii și scoate-o pe Alina în club. Dacă le place traducerea, probabil o să-ți ofere și alte joburi. Chiar așa, clientul mulțumit este cea mai bună sursă de recomandări.

Am sunat la ușa metalică cu trei zăvoare scumpe. De cine se apărau ăștia, până la urmă? Aveam emoții. Mi-era teamă să nu fiu prins că am tradus prost și să nu-mi primesc banii. Inima mea bătea repede și simțeam un gol în stomac. Am oftat și mi-am umflat pieptul. Ușa s-a deschis încet. Același bărbos mă privea atent. Părea drogat sau poate întrerupsesem vreo transă de împreunare cu binele cosmic. Poate doar îl trezisem din somn. Privirea lui a întârziat pe pieptul meu. Perfect. Aș fi putut încerca un comportament animal de seducție, aș putea să flutur din urechi sau să îmi schimb brusc culoarea părului, să execut manevre de zbor în mare viteză, în bătaia razelor solare, înfierbântându-mă ca un calu popii, adică o libelulă imperială sau, și mai bine, să clipesc repede ca și cum aș avea suta de ochi din coada păunului. Am încercat să-mi păstrez cumpătul, bărbosul m-a recunoscut cu greu, dar mi-a zâmbit până la urmă și m-a poftit înăuntru. Același miros grețos de bețișoare parfumate și scene kamasutrice cu lesbiene în sufragerie. I-am întins, serios, fără să zâmbesc, paginile îngălbenite și discheta pe care salvasem traducerea. Cum a fost?, m-a întrebat. Am făcut o pauză, precum profesorii universitari, care sunt obișnuiți ca ceilalți să îi asculte și i-am răspuns. Intens! A zâmbit cu subînțeles, s-a ridicat și a ieșit din bucătărie. Am oftat lung, eram foarte aproape.

Ar fi prea puțin spus că am ieșit din scara blocului cu o sută de dolari în mână. În realitate, m-am învârtit ușurel, ca un cerc auriu și incandescent, purtat de mâini imaginare, trase în mânuși albastre, străvezii, precum meduzele, pulsând într-un ritm pe care l-am știut, dar l-am uitat. M-am rostogolit peste trotuare, am traversat parcul Moghioros, am depășit autobuzele pline cu pensionari și securiști, la un moment dat am găsit un exchange și am schimbat suta. Am continuat să levitez până acasă, în același ritm, pe care cu toții l-am știut, dar l-am uitat. Am trecut pe lângă magazinul din colț, simțind cum proasta de vânzătoare se uită lung după mine, încercând să-mi tulbure echilibrul cuantic. Nu am dat doi bani pe sinceritatea ei, în general, nu dau doi bani pe sinceritate, am plutit încetișor peste lucruri și oameni. M-am oprit ostentativ la magazinul de lângă magazinul din colț. Mi-am cumpărat o cola la 2 litri și un pachet întreg de Red&White. Am urcat treptele, în rotații perfecte - cum altfel? - și m-am trezit pe canapea, fumând o țigare. Trecuseră oare cele 2 ore și 36 de minute? Nu mai conta. Trebuia să  mă odihnesc, mă aștepta o noapte grea, în care eu și Alina ne vom consuma lent, fără să ne grăbim, ca într-un exercițiu de autocombustie de cuplu, după care nu va rămâne din noi decât o pată galbenă și vâscoasă, care nu miroase nici urât, nici frumos, doar cola va pocni ușor din călcâie în cănile mari de ceai, băute pe jumătate.

My3

Lilia RUFANDA: Și astfel pînă-n pînzele albe…

Cristina NEMEROVSCHI: Cum am ars-o o lună ca scriitor de succes

Denisa Mirena PIŞCU: Şoareci mici, amabili

George MUREŞAN: Entomofagie întîmplătorie (in vino vermitas)

Diana CORCAN: aici la marginea patriei în care plouă

Marius CONKAN: Sfîntul (poem-graf)

Liviu ANDREI: Bordelul din saramură

Ioana ŞERBAN: Masca ce rîde, inițial a plîns

Sorin LUCACI: Sunt gata să depun armele

Mihai BĂDICĂ: Every 2 hours and 36 minutes

Sorin LUCACI

în patria mea poeţii mor prea devreme

cu mult înainte de vreme

mor puţin câte puţin până li se scurge tot sângele din poezie

până rămâne poezia ca o supă searbădă

nici n-apucă să-şi mănânce amărâta de pensioară

şi-ntr-o zi li se cuibăreşte nepoftită moartea în piept sau în burtă

ca un câine zgribulit sub streaşina casei

şi așa tam-nesam începe să crească 

şi creşte proasta creşte ca un aluat dospind

până se face una cu pământul până se face tină

şi nu vrea în ruptul capului să plece scârba dracului

şi ne rugăm doar doar o pleca şi o otrăvim în fiecare dimineaţă

puțin câte puţin îi strecurăm picături letale în ceaşca de cafea

doar doar o pleca

şi mergem la vraci la babe la ţigănci ghicitoare facem descântece dăm în bobi

dar ea nu şi nu

încăpăţânata stă ascunsă ca o căpuşă în blana ciobănescului

ca un chiriaş beţiv într-o garsonieră sordidă

fără geamuri fără uşi fără duşumea fără angarale plătite

în faţă doar cu o sticlă de vodcă pe jumătate goală

stă şi aşteaptă a doua venire a lui Hristos

în patria mea poeţii nu au ce căuta

doar coţofenele şi pelicanii îşi găsesc un loc mai bun

mai jos spre lunca dunării

îşi vor face o altă patrie doar a lor

o patrie a poeţilor undeva mai la nord

în patria mea poeţii îşi amanetează iluziile cărţile iubitele

îşi amanetează degetele şi ajung doar de-şi

povestesc poemele unor necunoscuţi la vreo nuntă sau înmormântare

în ţara mea nimeni nu-şi plânge poeţii

în ţara mea de fapt nu mai plânge nimeni

doar vreo bătrână trecând prin cimitir îşi înclină capul într-o parte

şi-n alta şi printre lacrimi suspină “maică da’ tânăr s-a dus”

în patria mea nimeni nu-şi plânge poeţii

în ţara mea lebedele au inimi de porţelan

şi gâturi de mucava îmbrăcate în mătase neagră

vulpile au picioare de sticlă colorată

şi berzele aripi de tinichea

în ţara mea dumnezeu îşi iubeşte poeţii mai mult decât în alte părţi

ca un tată binevoitor îi strânge pe toţi lângă el

şi le povesteşte despre mântuire

despre mântuirea prin artă

în patria mea poeţii mor înainte de vreme

sunt gata să depun armele

cineva înăuntrul meu ridică statui de gheaţă fosforescentă
parcă se şi aude sunetul drujbei modelând-o
şi zarva licuricilor de zăpadă împânzind arterele
cineva depune eforturi serioase în acest sens, nu glumă
altcineva adulmecă pete de mucegai şi dâre de ulei
lăsate de camioanele cu navetişti venite seara din orăşelul M
cineva înăuntrul meu savurează moartea cu pofta unei femei gravide
recondiţionează biserici uitate de lume
un animal negru şi păros mestecă de zor ca pe nişte snickersuri
bucăţi mărunte de tristeţe bolborosind vorbe fără înţeles
în faţa televizorului cu ecran extraplat
(cumpărat în rate de la supermarket)
unde au loc dezbateri serioase privind viitorul omenirii
încălzirea globală şi moştenirea genetică a vikingilor
serile cu miros de ambră şi mosc au devenit între timp
simple accesorii parfumate la brelocul cu chei
se deschid uşile micuţului infern din strada mântuleasa
departe de noi liliecii vampiri mimează holocaustul
ca un spectacol ieftin de pantomimă
anul ăsta vreau să slăbesc să citesc mai mult
să ajung la portoalegre
să renunţ la vechile obiceiuri
mi-am propus o groază de lucruri
şi bineînţeles că nici jumătate din ele nu voi duce la îndeplinire
spiritul combatant s-a ascuţit mai ceva ca lupta de clasă
între primatele cu deget opozabil şi celelalte mamifere
şi dacă genele false ale somnului sunt chiar genele mele
cu genele voi adormi îngerul aşezat pe ochiul de sticlă
şi dacă vinul ce se aude gâlgâind în gâtlejul paznicului de anticariat
e chiar sângele tău cu mirosul sângelui voi
ademeni cârtiţa de grădină spre locuri mai pitoreşti
acum mi-e somn
sunt gata să capitulez în faţa unor fosile din precambrian
să ridic batista albă cu mâna tremurând
sunt gata să depun armele, fraţilor

o să-mi cumpăr oraşul acesta

m-am născut undeva într-un cătun în ucraina
aproape de Cernăuţi
noaptea vorbeam mult în somn
după ce toată ziua spărgeam baloane rozalii de săpun în
urechea bunicului
“atcroite cnigu ” ţipa mama mereu
în timp ce eu citeam “suferinţele tânărului Werther”
îi spuneam că n-am chef să-nvăţ şi că
îl aştept pe tata până-şi termina borşul de peşte
pe vremea aceea aveam mult peşte prutul era aproape
şi plecam împreună pe ogredina
făceam fotografii la minut cu aparatul tatei smena
învăţam câte cinci cuvinte ruseşti pe an
aveam o copilărie fericită
atât de fericită încât ne ascundeam emoţiile prin hambare stranii
mai la vale aveam un lot mare de pământ
unde cultivam criza de hârtie
copiii satului ridicau lângă şcoală piramide gigantice
din borcanele puse pentru iarnă
într-un colţ al casei înconjurat de toate speciile
de pisici
“canarul începea să creadă în binefacerile coliviei”
într-o zi am primit nişte bani de la tata
eram bucuros
o să-mi cumpăr oraşul acesta, îi spuneam
o să vă arăt eu că o să-mi cumpăr oraşul
e ieftin
nu costă decât două ruble şi cincizeci
e frumos oraşul
văd totul ca-n palmă
mi-ar mai trebui o jachetă
s-a cam lăsat frigul

concert nr.2 pentru pian si orchestră

(poem despre un om care suferă fără vină)

tatăl meu bolnav în acel anotimp straniu
citea ziarul cu gravitatea momentului
hibernând în liniştea sa ierarhică
iubea femeile pe tocuri înalte
şi pentru acest fapt dorea să iasă cât mai grabnic la pensie
să privească de la mansardă femeile cu tocuri înalte
tata liniştit şi tăcut toată ziua
în căruciorul său de paralitic
“nebărbierit cu buzunarele pline de stafide”
privea acvariul cu cele trei salamandre
îi plăcea să le spună “micile mele şopârle”
vorbim în timp ce viaţa te închide într-un cerc
ca un vajnic luptător de sumo
un cerc din care ar fi indicat să nu evadezi, îmi spunea tata
în seara asta nu mai are rost să îmbrac halatul meu de simţuri
voi rămâne lângă tata ascultând rachmaninov
(concertul nr.2 pentru pian şi orchestră)
“nebărbierit cu buzunarele pline de stafide”

* * *

Mi-e cald. Salivez abundent.
Intr-o dimineaţă de vară cu siguranţă îmi vor creşte aripi
albastre de fluture.
Şi dintr-un cocon voi deveni un adult cu familie şi responsabilităţi.
Nu merg la biserică şi nu fumez.
Uneori am atacuri de panică şi îmi vine să urlu.
Să lovesc cu pumnii în zidurile imobilelor
Azi îngerul meu şi-a luat o zi liberă.
Nu teama de moarte mă îngrozeşte
ci iminenţa morţii

"lulu on the bridge"

când vorbea dimitrie cu o grimasă în colţul gurii
ne treceau fiori reci pe şina spinării
se deformau ziua şi noaptea cu ultimele picături de sudoare
pe fruntea statuii ecvestre a lui alexandr suvorov din tiraspol
şi cântăreaţa aia ucraineană de jazz trecută bine de prima tinereţe,
aia creaţă olga blenorovskaia roşcata cu ochii de un albastru spălăcit
lângă cafeneaua de pe bulevardul khreschatik ne povestea
cu o voce tabagică despre aventurile din prima tinereţe
despre bunicul igor plecat pe front în smolenskaia oblasti
dimineaţa îţi dezlipea genele încet
mijind puchinos în odaia cu pereţi gârboviţi
ceva mirosind a carne arsă răzbătea dinspre casele galbene
cu chirpici
cineva aţipise pe o margine de cer fără să-i pese şi nori sforăitori
se îmbulzeau ca nişte polipi peste trenurile cu navetişti via ungheni
hai sictir ţipa ţiganca la puradelul măsliniu
agăţat de fustele multicolore
iar noi preschimbam paşapoarte de dragoste cu meticulozitatea
unui falsificator celebru dat în urmărire generală
se dădeau urmăriri nu glumă, între poliţişti şi gangsteri mai ceva ca-n filmele
americane din anii 80
şi totul se derula cu lentoarea unui gramofon
edith piaf non je ne regrette rien non je ne regrette rien
graseind franţuzeşte din balconaşul mansardei cu muşcate
tu îţi scuturi dimineţile prăfuite de toată marseieza asta ipocrită
ca o oglindă smolită în care tresar boabe de struguri culeşi
într-un anotimp neştiut într-un anotimp costeliv
"ar fi trebuit să vezi dincolo..." îmi spuneai, dincolo de acele ziduri inimile pulsând în garduri de sârmă ghimpată
şi magia trecutului ca un abur nedesluşit între pereţii de beton
lumina difuză prin care ai vazut „lulu on the bridge” seara la cinemateca
şi asta se cheamă că trăieşti
că iubeşti viaţa cu adevărat, prietene

matilda

matilda e o fată dulce
(vă spun asta din proprie experienţă restul e ficţiune)
cu buze mari cărnoase nesiliconate
cu un decolteu lejer mai ales vara dar promiţător de tandru
matilda are părul negru lung şi ondulat
(câteodată foloseşte ondulatorul din dotare)
ştie să facă o delicioasă supă de vişine
şi în fiecare seară mă lasă să mă strecor
în aşternutul ei voluptuos
ca într-o sală de cinema unde rulează filme
din anii 60
mirosind a clătite cu carne şi sparanghel
vă spun, matilda e cea mai dulce femeie din lume
are ochii verzi are rochia roşie cu buline albe
şi săndăluţe cu dantelă
matilda mă iubeşte constant
şi eu o iubesc în fiecare seară
când intru în aşternutul ei vaporos
ca într-o benzinărie cu iz erotic

lumea mea nu e decât un păpuşar logodit cu deznădejdea

am intrat pe uşa cerului izbind-o de perete

trosc pleosc

cumva să-i cer socoteală lui dumnezeu pentru toate fărădelegile

si pentru toate inadvertenţele

pentru toate omisiunile şi pentru toate crimele împotriva umanităţii

şi tot rahatul ăsta de viaţă

şezi lângă mine, mi-a spus

hai vino, şezi

cum vezi lumea de aici? să-mi spui dragul meu dacă ai nevoie de alte dioptrii

înainte de toate spune-mi cum vezi lumea

şi apoi discutăm şi de nemulţumirile de frustrările tale

cum o vezi? neagră? nu

cenuşie? prea putin

albastră? deloc, i-am raspuns

apoi am înţeles cum stă treaba cu lumea văzută de sus

de ce soarele luminează mai puternic la poli

de ce furnica se află în inferioritate faţă de miriapodul scolopendra gigantea

cea mai mare specie de miriapozi şi de ce lemnul câinesc este folosit

pentru amenajarea gardurilor vii

de ce în fiecare dimineaţă fluviul zambezi îşi varsă lacrimile în

cloaca oceanului

de ce denisa mănâncă dimineaţa numai cereale integrale cu lapte

de ce marele rechin alb îşi poartă dragostea confraţilor între

aripioarele dorsale

de ce ioana şi-a dezbrăcat inima ca floarea roşie de pin în faţa logodnicului

din mogadishu

de ce gondolierul visează veneţii în ochiul de oază al deşertului

de ce gândul inofensiv al mânzului adoarme în fiecare seară

pe coapsa sfântului duh

şi toate se vedeau aşa ca o întoarcere firească la origini

la sensul primordial al lucrurilor

ei, cum vezi lumea, mă-ntreba dumnezeu cu o oarecare condescendenţă

norii de cânepă se hlizeau în jurul nostru de parcă eram doua marionete

într-un carusel celest

grimasele îngerilor ca nişte răni deschise supurând durerea şi teama şi moftul şi aroganţa

îmi muşcau din memoria de porţelan cheaguri risipite de sânge

ce ai putea pretinde de la dumnezeu

poate un gram de nemurire poate o bucătică mică de cer de care să agăţi lozinci antioficiale

ce ai putea pretinde de la dumnezeu

silabisind încet cuvântul pă-cat ca un os de peşte subţire ascuns în limba de nisip

ca veteranul la grumazul arcaşului plutitor ce i-a spintecat roua de pe braţul drept

şi atunci, i-am strigat însetat de o picătură de nemurire

he he doamneee dumnezeuleee

lumea mea nu e decât un păpuşar logodit cu deznădejdea

aştept să se extragă cauciucul de pe buzele tale

cândva eram celebrul dirijor al filarmonicii
si gura ta ca o orchestră funambulescă
în uniformă roşie de re minor
astepta semnele magice intr-un colţ de dormitor
acum aştept să se extragă cauciucul
de pe buzele tale cărnoase
ca într-o descriere provizorie
aştept liftierul cu mănuşi albe
să-mi deschidă uşa inimii tale
ca-ntr-un roman de început de secol douăzeci
aştept căţeluşii tăi de pluş cumpăraţi la promoţie
să se gudure la picioarele unei după amieze schieunând
atunci tu vei face feţe feţe
te vei holba la mine ca la un saint bernard
crescut undeva prin alpii elveţieni
în materie de câini toti suntem nişte specialişti
vom adera împreună la partidul bărboşilor
vom organiza simulacre de judecată pentru fiii broaştei
fluturi păroşi se vor roti deasupra capetelor împăiate
o baltă de sânge te va izbi între ochi blajin
şi se va întoarce ca un bumerang
în scorbura de beton a străzii
cu vipere negre şi fetuşi
he he, tu vei fi pe atunci demult plecată

cer variabil şi nici o avertizare de cod galben

toate bune şi frumoase
aşteptăm concediul ca nişte
şopârle viu colorate din insulele galapagos
trebuie să ducem puii la mare la aerosol la ultraviolete
pe coastele greceşti turceşti sau pe coasta dalmată
au nevoie de soare calciu vitamine minerale
si de ce dracu s-a mai inventat
la capătul falezei dumnezeu şi-a deschis o gogoşerie
„donuts god” şi îşi aşteaptă clienţii
cu muffins cu ciocolată
ştiu ora la care mă trezesc în fiecare dimineaţă
ştiu pe de rost meniul zilei
ştiu temperatura apei mării
am memorat orarul microbuzelor

ştiu distanţa dintre royal holiday palace şi delphin de luxe
ştiu unde sunt papucii şi colacul de plajă
salteaua pneumatică
şi nelipsita loţiune de protecţie solară
între timp mi-am lăsat barbă
mi-am cumparat ochelari de soare ray ban
m-am apucat de fumat şi ştiu cu siguranţă
că a crescut speranţa de viaţă
nevastă-mea pe un sezlong citeşte ceva din coehlo
copiii se joacă cu băieţelul unei familii de slovaci
mâine vom merge la aqua land
mâine se anunţă cer variabil
şi nici o avertizare de cod galben