Mihail VAKULOVSKI

 Pînă mereu

 Dacă V.Leac îşi începe poeziile cu (sau după) punct, poemele lui Gabriel Daliş pornesc la drum numai după două puncte (:). „:Pînă mereu” de Gabriel Daliş e o antologie de autor Gabriel Daliş, doar că una descrescătoare, cum ar veni, volumul începînd cu cîteva poeme inedite, apoi urmînd selecţii din cele patru cărţi ale sale de pînă acum: „Copacul fără urmaş” (2005), „Chip Împreună” (1999), „Întoarcere acasă” (1998) şi „Semnale de sîmbătă” (1996). O antologie ce vine la fix pentru Gabriel Daliş, care, ca mulţi alţi scriitori încă tineri, pînă acum publicat doar la edituri mai puţin cunoscute, aşa că volumele lor au fost de negăsit. „:Pînă mereu” e o carte în care Gabriel Daliş se ascunde la vedere, ca-n „autoportret” („îmi place să mă ascund / îmi place să caut / sunt ca un cîine mare şi alb / abia găsit”). Chiar din primele poezii ale cărţii îţi dai seama că Gabriel Daliş nu seamănă cu nici un coleg de-al său de generaţie, de fapt… din primul rînd te-ai convinge de asta („:am venit în casa ta să tac”), dacă nu s-ar deosebi de ceilalţi „douămiişti” în primul rînd datorită stilului, a formei, şi abia apoi din cauza fondului. Gabriel Daliş… tace mult în poezie, însă tace asurzitor, poemele sale – scurte, exacte şi foarte bine şlefuite – reuşesc să creeze o stare alarmantă, explozivă, o atmosferă foarte încărcată emoţional. Gabriel Daliş e cumva singular şi pentru că el nu-şi trage seva poetică de aici şi acum, din realitatea pe care o trăim, ci din acel copac simbolic din alte vremi, pe care l-a dosit în poemul „Splendori”, care apare repetitiv în „:Pînă mereu”. De fapt, Gabriel Daliş se autodefineşte mai frumos decît l-ar caracteriza cel mai bun critic literar: „parcă aş fi un zid rămas dintr-un vis”, „sunt / o goană între două clipe / și am ființa tremurată / și nu vorbesc”, „sunt memoria unui demult dispărut, / deşi mă simt fără corp / devin atît de amplu încît uit de mine”, „fericirii mele i s-a îmbolnăvit mama. nici n-a mîncat / şi-a adormit îmbrăcată”, „mie întotdeauna mi-a fost teamă / de micile dezastre”, „oxigenul e singura mea realitate”… Un poet reflexiv în vremuri tranzitive, cum îl caracterizează Radu Vancu pe coperta a IV-a, un poet interesant care se pare că şi-a găsit stilul încă dinainte de a debuta în volum, ineditele fiind construite la fel ca şi poeziile din celelalte cărţi ale sale şi dacă Gabriel Daliş n-ar fi specificat că textele fac parte din cărţi diferite, cititorii ar fi citit antologia ca pe o carte bine închegată.

Gabriel Daliş, „:Pînă mereu”,

Ed. Charmides, 2010

Alexandru VAKULOVSKI

3 în 1: Casa cu oglinzi sau Fortăreaţa albă de Orhan Pamuk

Fortăreaţa albă, al doilea roman al scriitorului turc Orhan Pamuk, are trei lumi ficţionale. Raportate la noi, cititorii - ele apar în ordine inversă, ca distanţă cronologică. Postfaţa – adăugată la a doua ediţie turcească a romanului e cea mai aproape de noi, pentru că e scrisă chiar din numele autorului. Pamuk însă nu se mulţumeşte să scrie curat din numele lui, cred că intenţionat o face pe autorul-personaj, care a fost ales să scrie Fortăreaţa albă. Pamuk scrie că nici el nu ştie cum au luat-o lucrurile în anumite pasaje din roman. Or asta înseamnă că el e ori un simplu cititor (şi nu e), ori trece subtil graniţa autorului spre statutul de personaj.

A două lume ficţională a Fortăreţei albe – e cea propriu-zisă a romanului – unde un italian este sclavului unui turc. Din postfaţă ne dăm seama că totul a fost extrem de bine calculat de Pamuk – de la timpul în care se petrece acţiunea (sec. XVII), la locurile şi îndeletnicirile vremii. E un roman foarte bine documentat, muncit – chiar dacă (sau tocmai de aceea) e plăcut la lectură – istoria adevărată este împletită cu imaginarul, rezultatul fiind o ficţiune de bună calitate.

A treia lume ficţională, paradoxal, e în prefaţa romanului. Ea e scrisă de un  personaj ficţional din alt roman al lui Pamuk, un istoric care ar fi descoperit romanul, Fortăreaţa albă, care însă se numea Fiul vitreg al plăpumarului.

Lumile ficţionale din Fortăreaţa albă au rostul de-a ameţi cititorul – ca într-o casă de oglinzi, ca să nu mai ştie unde sunt lucrurile adevărate şi unde-s doar reflectările din oglinzi. Aşa sunt şi personajele principale din roman – sclav şi stăpân, creştin şi musulman – identici fizic şi indefinibili în interior – în sensul că nu mai poţi distinge clar care de la care a învăţat sau a copiat. Romanul se termină cu o suprapunere totală a personajelor. Într-un fel – e vorba de câştigul total al ficţionalului asupra realului, asupra căruia a insistat Pamuk.

Romanul, cu aceste lumi, are însă ca ţintă o altă lume – pe care reuşeşte s-o stăpânească. Este lumea noastră, a cititorilor şi lumea reală a autorului. Autorul intenţionat se dă bătut în postfaţă. Iar noi, cititorii, ne dăm bătuţi în momentul în care citim ultima pagină şi închidem cartea.

Ceea ce a reuşit Pamuk a reuşit şi Sadoveanu la noi, în câteva romane – ca Zodia Cancerului, de exemplu. Sadoveanu a ajuns în manualele şcolare, Pamuk a luat Nobelul, dar e contestat de turci. Cum e mai bine?

Mihail VAKULOVSKI

 Pe prag

 M-am întrebat mereu cum ar fi poezia lui Liviu Ioan Stoiciu dacă nu ar avea acele două planuri celebre („îmbrăcat cu ziua şi cu noaptea”), dacă ar scrie o carte de poezie în care să renunţe la una dintre cele două linii de subiect, astfel îndepărtîndu-se de poezia realului fabulos şi apropiindu-se mai mult de poezia cotidianului. Ei, „Pe prag (Vale-Deal)”, cel mai recent volum al său, editat de Cartea Românească, poate fi considerat şi un răspuns pentru cei care şi-au pus aceeaşi întrebare, pentru că „Pe prag (Vale-Deal)” nu mai are acele dealuri realiste & existenţialiste şi acele văi fabuloase. „Pe prag (Vale-Deal)” e o carte „simplă”, compusă din poezii directe, dure şi dureroase în acelaşi timp („În acelaşi timp, cînd tu / intri, pe aceeaşi poartă, cel ce te iubeşte iese”), care lovesc puternic, fie în exterior, fie în interior, produc explozii, dar – mai ales – implozii („curge cînd în afară, cînd înăuntru”). Fireşte că n-a dispărut chiar cu totul dialogul cu copilăria şi cu locurile copilăriei, amintirile din trecut şi iubirile care vin din viitor, acest „gust” a rămas, ca şi acel „miros de frumuseţe”, dar aceste linkuri din trecut apar şi dispar ca nişte licurici. Liviu Ioan Stoiciu a împărţit „Pe prag-ul…” în două părţi. Prima parte e existenţială şi biografică, mai sufletească şi mai spirituală, chiar din titlu („Iubirea, care vine din viitor”), mai pesimistă, partea cărţii vieţii în care îşi pune întrebări existenţiale, mai… periculoasă („să prindem vulpea turbată cu mîinile libere”). Partea a doua, „Privind în gol. Dus pe gînduri”, e mai tihnită, mai liniştită şi chiar mai optimistă. O carte de poezie care s-ar putea să se afle între ce-a scris Liviu Ioan Stoiciu pînă acum şi ce urmează, „pe prag”, cum citim în titlu, dar şi-n confesiunea de pe coperta a III-a: „Gîndim fragmentar, sărim de la una la alta, avem atenţia distributivă, ne concentrăm pe mai multe planuri deodată, dar de fiecare dată păstrăm o coerenţă a firii, subterană. O gîndire spontană, aflată mereu „pe prag”, „între” şi „între”, fragmentară, care te trece pragul înainte şi înapoi (biografia îmi e dominatî de prag, de trecere, în timp şi spaţiu), între plus şi minus, raţional şi iraţional. În versurile mele nu fac decît să ţin cont de această realitate a pragului. Aşa percep eu realitatea, înnoită natural, fragmentar (subînţelegînd însă întregul ei, fie şi suprarealist, abrupt, rupt): în secvenţe, elegii, ipostaze, videoclipuri, arte de avangardă. Dacă suntem ceea ce gîndim, n-ar trebui să fiu luat şi eu aşa cum sunt? Am ars, într-o viaţă de om, etape la masa de scris, în regula acestei gîndiri „pe prag”.” O poezie-film, poezie-clip, poezie-descriere, poezie oximoronică, poezie stop cadru din care se scurg stări şi sentimente şi curge sînge, viaţă, poezii existenţialiste, ale deznădejdii, poeme ale inutilităţii („s-a aruncat la pământ şi / a început să ţipe. Că mă tem de mine însumi, nu / mai pun bază pe nimic, sunt / pierdut… Că s-au întors toate cu susul în jos, „nu-mi / mai arde de nimic, nici să / mă sinucid”, nu mai am nici un apetit, ce voi lăsa / eu în urmă? Doar o umbră, care / se va înălţa… Mai contează?”), dar şi poeziile speranţei  („Eu sunt cel care a scris aici, / mare: „Drumul spre fericire”, dar cine să mă creadă?”). O carte care-l ţine pe Liviu Ioan Stoiciu între cei mai activi şi mai consistenţi scriitori contemporani.

Liviu Ioan Stoiciu, „Pe prag (Vale-Deal)”,

Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2010

Tatuaje

Mihail VAKULOVSKI

Apasă

Sorin DespoT este pseudonimul lui Sorin Staicu şi a debutat la „Cartea Românească” cu volumul de poezie „Apasă”, publicat în urma cuceririi premiului de Poezie la Concursul de manuscrise a Uniunii Scriitorilor din România. În poezia lui Sorin DespoT totul pare foarte simplu, ca în versurile „vreau să mă opresc pentru că mi-e sete / sau pentru că vreau şi atît” („hohote”). Multe poeme sînt dedicate cuiva, iar cititorul e adesea întîmpinat cu măşti, ca-n proză, de multe ori eul liric e altcineva, e un altul sau o alta, ba Ancuţa, ba în general cineva de sex feminin sau chiar… căminul etc. Hiperminimalim, dar şi implicare totală, dizolvarea materiei în poem-spirit, ca în chiar primul text al cărţii „Apasă”: „sînt un ciob în ochii mei / ţigara din mîna mea dreaptă / este chiar mîna mea dreaptă / sînt acoperişul lumii mele / de inox şi de sticlă / de pe care cad / ca un capac / de bere” (“cuTărescu”). Poemele se leagă unele de altele ca nişte cîrlige, sfîrşitul poemului dinainte continuînd chiar în titlul poemului următor şi tot aşa. Poemul „pe sîrmă” se termină cu „copacii se leagănă mut / cadenţat în lumina blîndă”, iar următorul poem se numeşte „a dimineţii”, text care se termină cu „dacă din copacul decorat / cu zeci de motive florale / nu răsărea brusc”, următorul poem numindu-se „un buton”. Dar şi titlurile continuă în poemul pe care apasă. „Vreau” începe aşa: „ceva care să-mi pună / picioarele în faţa / picioarelor”. În „caramele” DespoT reuşeşte să aducă atmosfera de familie din poeziile lui Cristian Popescu. La un moment dat simţi că Sorin DespoT ţi-e ca un prieten, atît de apropiate îţi par textele lui, doar că vine destul de repede ultimul poem al cărţii, care e ca un şut în boaşele cititorului. Poemul se numeşte „Ce vrea Sorin acum?” şi e aşa: „vrea o bere şi un pachet de şerveţele / o pereche de şosete curate şi / un drum departe de voi”... Iar acum ce vrea Sorin? Ce vrea Sorin acum? Să vedem, presimt că următoarea lui carte e deja pe-aproape, pe undeva pe lîngă el, pe lîngă noi…

Sorin DespoT, „Apasă”,

Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2010