Anca GIURA
Alteritate cea de toate zilele
``Publish comment``… dăm click şi jocul poate să înceapă. Mă întreb cu ce ne vom fi umplut loisirul înainte de apariţia forumului, a blogului sau a oricărei alte agore electronice. Mă uit panoramic la ordonarea cronologică a nickname-urilor pe un forum şi remarc în paralel panseuri pline de simţire, ieşiri cinice, porniri defulatorii, conversaţii cu subînţeles, material psihologic cu duiumul şi nu pot sfârşi altfel decât gândindu-mă că suntem doar nişte iremediabili copii mari.
Ne ridicăm uşor amorţiţi de la tastatură, jocul s-a terminat, poate n-am reuşit să ne convingem adversarii, poate n-am reuşit să impresionăm prin jonglerii ideatice, dar, de bine de rău, ne-am jucat, unii n-o recunoaştem, timpul a trecut ameţitor de repede, ne simţim iarăşi vinovaţi de această îndeletnicire care parcă ne bucură şi nu prea. Şi cugetăm la jocul copilăriei care însemna mobilitate, efort, încordare, râset, satisfacţie, pe când jocul postărilor este chiar aşa, un postjoc, din care a rămas doar încordarea şi toate celelalte au fost înlocuite cu imobilitatea.
Johan Huizinga ne-a diagnosticat ca iremediabili exponenţi ai lui homo ludens. A demonstrat că o existenţă fără joc este o existenţă aridă, dar şi că tipologia jocului poate fi diversă. De la jocul actului cultural creator şi întemeietor, trecând prin jocul copilului şi ajungând la jocul puilor de leu, scara pe care se ordonează experienţele ludice posibile este foarte lungă. Cu toate acestea, orice joc am aborda, există nişte invariabile care îl compun, iar acestea ar fi: respectarea regulilor, consumul de timp pentru altceva decât pentru o acţiune utilă, libertatea ca şi condiţie umană, consumarea unei energii adesea dăunătoare sau, în termeni generali, aflată în surplus. În anii pe care îi trăim dimensiunea de ludic a vieţii noastre a crescut exponenţial, se estimează că şi televiziunea va ajunge în scurt timp pur joc organizat în care funcţia de informare sau de distrare va deveni exclusiv funcţie de interacţiune.
Condiţia de om jucător cu butoane nu pare a fi cea mai bună dintre variantele ludice posibile. Fantezii, fantasme, idei de circumstanţă, convingeri, trăiri intime, toate le compactăm în comment-uri parcă salvate de la pieire de fluxul de neoprit al internetului. Senzaţie de nemurire pixelică! Ne reuşeşte conservarea acestor idei răzleţe care par să ne reprezinte, ca nişte amprente inconfundabile, dar conservarea timpului ne scapă, extrem cronofaga, distracţia la tastatură ne frustrează de trăirea vie, naturală. Încercănaţi, aduşi de umeri, constatăm că jocul nu ne-a oferit porţia de delectare căutată, am adunat în schimb o frustrare care mâine ne va împinge din nou la deschiderea unei ferestre către o conversaţie niciodată epuizată. Sub masca unui nickname, sau a altui nickname, vom reîncepe acelaşi tip de joc cu reguli tehnologice, şi superficiale, şi imobilizante. Masca şi rolul sunt elemente indispensabile oricărui joc, arată Huizinga, căci acestei activităţi ludice îi place să se înconjoare de secret şi de deghizare. Ne alegem cu ingeniozitate masca, ne construim în spatele ei, până ce unii dintre noi nu se mai recompun la loc, precum personajul acela de serial pe nume Tara.
Dacă jocul este libertate şi evadare din ordinea plicticoasă a vieţii socioprofesionale, voi avea grijă să îmi prezervez de acum libertatea şi liberul arbitru în favoarea timpului meu drămuit. Timpul meu măsurat, tinereţea mea dozată bioritmic, ele mă vor determina să mă apuc de meditaţie şi de contemplaţie, de conversaţie vie şi de râs-plâns la un pahar de vin. Cred că nu-mi pot învinge alteritatea şi cred că nu vreau să mă nemuresc pe internet, dar aş putea să mă insinuez în inima celor care mă iubesc, să le dau timpul meu, ei să mi-l dea pe-al lor şi uite aşa din schimbul acesta imponderabil să se nască amintirile acelea care nu se pot fixa pe camera digitală. Iar într-un final să mă retrag din joc, dar nu oricum, ci poate estetic, ca la Ana Blandiana: ``Răstignită pe o pânză de păianjen / Căreia să-i admir murind ţesătura``.