Mihail VAKULOVSKI

 Comedie amară, dar cu stil

 „Stiloşii” („Стиляги”) de Valery Todorovski este o comedie tipic rusească, amară şi cam dură, pentru gusturile americanilor pe care-i imitau stiloşii din film. Acţiunea filmului are loc în anii 1955, cînd comunismul era în floare, dar urma acel dezgheţ care s-a simţit în toate „ţările prietene” socialiste. Atunci în URSS a apărut un curent care imita ceea ce credeau ei că e Occidentul. Aceştia erau numiţi „stileaghi”, de la „stil”, pentru că se îmbrăcau altfel, ascultau altfel de muzică, dansau altfel, se purtau altfel, aveau alte tunsori, erau altfel, iar diferenţa era o mare problemă în sistemul comunist. „Fiecare stilos e un posibil infractor, iar de la saxofon la cuţit e un singur pas”, îi spune „comandanta” de detaşament lui Mels, cînd încă era un comsomolist exemplar şi saxofonul era pentru el încă o armă albă. „Stiloşii” erau urmăriţi de detaşamentele cetăţeneşti, din rîndurile cărora un tînăr, Mels, se îndrăgosteşte de-o „stiloasă” rupere, Folos (Польза), jucată magistral de Oxana Akinyshina. Mels (care se descifrează aşa: Marx, Engels, Lenin, Stalin) intră în grupul „stiloşilor” şi de aici începe comedia amară. Omul nu se potriveşte cu noii prieteni, dar pînă la urmă se împrieteneşte şi cu Folos, devin iubiţi, iar copilul lor e… de culoare. Cum a glumit prietenul lor carierist: „Se pare că ai ascultat prea mult Charlie Parker”. Prietenul carierist se tunde, redevine un cetăţean sovietic şi ajunge repede al treilea om la ambasada SUA, împins din spate de un tată bine poziţionat politic, jucat de maestrul Oleg Iankovsky. Cînd se întoarce din SUA, în vizită, le aduce cadouri frumoase, pentru copil ceva inovator, pentru Mels – un saxofon magnific... Dar cînd Mels îl întreabă de stilul americanilor, el îi spune un adevăr insuportabil: în SUA nu există „stiloşi”, iar ei imită un stil care nu există şi dacă ar fi văzuţi aşa acolo – ar fi duşi la casa de nebuni. Iată cum comedia se transformă în tragi-comedie, dacă nu era suficient copilul de culoare făcut de doi ruşi blonzi. În concluzie, cu cît omul e mai liber, cu atît mai simplu se îmbracă. Filmul este foarte bine realizat, refăcînd reuşit atmosfera comunistă, iar muzica din film este extraordinară, fiind o re-facere a unor foarte iubite piese rock dinainte de 1989, doar că şi aici are loc o inversare: pe atunci piese interzise, acum aceste piese, puţin refăcute, par… pro-sistem. Muzica în „Stiloşii” e mai mult decît un mod de exprimare, mai mult decît artă, e un mod de viaţă, ceva care defineşte omul.

„Stiloşii” de Valery Todorovski e un film despre vise, speranţe, muzică, diferenţe, originalitate, libertate, despre societate şi cum socialul ne poate influenţa viaţa intimă, viaţa personală. Un film la care tinerii de acum pot să se uite distrîndu-se copios, rîzînd în hohote, iar pentru tinerii de dinainte de 1989 „Stiloşii” e mai degrabă un film tragico-comic.

 „Stiloşii” („Стиляги”) de Valery Todorovski, Rusia, 2009