Alexei VAKULOVSKI

 

Foametiuk

 

Asa incepe foamea:
            Te trezesti dimineata viguros,
            Apoi incepe moleseala
            Apoi incepe plictiseala,
            Apoi apare pierderea
Puterii ratiunii rapide,
            Apoi apare linistea,
            Si apoi incepe groaza”

(Daniil Harms)

 

“Ne călcau cu caii”

Ştefan Ţaranu (1928)

        

            Cînd ne-am reîntors în sat din evacuare, l-am găsit pustiu şi neprimitor, parcă era altul. Nici puteri nu prea aveam, nici nu aveam cu ce lucra pămîntul. Totuşi, cu greu, cu puterile noastre, am semănat cîte ceva. În 1945 s-a făcut puţin grîu, puţin porumb, dar în 1946 nu s-a făcut pîinea aproape deloc. De pe un hectar am strîns cel mult 200-300 kilograme de grîu, dar, cum se ştie, ni l-au luat şi pe acesta. Am rămas cu buzele umflate. Cu dinţii la stele am rămas.

            În timpul cela era foarte greu de trăit. Cu ce aveai tu să te alimentezi, dacă nu era nimic? Nu aveam ce mînca. Ce poate fi mai straşnic ca asta? A venit vremea cînd şi coajă de salcîm aduceam acasă, o rîşneam şi o mîncam. Am mîncat coajă de salcîm pînă cînd eram să-mi vărs şi maţele din mine. Cînd am văzut că nu-i chip de trăit altfel, m-am dus la Nistru după hrană. Scoteam scoici, am făcut un foc chiar acolo, pe malul Nistrului, puneau scoicile pe foc, ele crăpau şi noi aşa le mîncam. Apoi adunam mai multe scoici şi le duceam acasă. Din scoicile acelea mama făcea diferite mîncăruri: le prăjea, făcea făină din ele, turte… Dar cînd am văzut că putem să murim de foame stînd acasă, ne-am luat lumea în cap şi am plecat după hrană prin străini. Mai des ne duceam în Polonia. Ce? Ucraina? Nu, în Polonia, vă spun. Foamea ne mîna în lume. Eu de vreo trei-patru ori am fost în iarna aceea grea. Trebuia să-mi salvez familia, altă ieşire din nevoia aceea nu aveam. Ori, cel puţin, eu nu vedeam altă ieşire. Am luat zestre din casă: covoare, lăicere, prosoape şi m-am pornit după hrană. Mi-am pus toată nădejdea în călătoria aceea. Mă gîndeam că voi veni acasă ca un negustor bogat, că… Dar n-a fost să fie aşa. Ne-am oprit într-o localitate, Krasna, căutam un culcuş călduţ, dar nimeni nu vroia să ne primească în casa lui. Se temea lumea de străini. Şi azi stai la gînduri cînd e vorba să deschizi uşa unui străin, dar ce să mai vorbim despre timpurile celea de foamete? Ne ghemuiserăm noi atunci sub un gard şi încercam să aţipim, ori măcar să ne încălzim unul de la altul. Dar n-am avut linişte în noaptea aceea. Pe la vreo douăsprezece de noapte ne-au înconjurat nişte călăreţi, au spus că noi suntem banderovişti (cineva dintre noi se scăpase cu vorba că suntem de lîngă Bender-Tighina) şi au început a ne bate şi a ne călca cu caii, că nu ştiam cum să scăpăm din nevoia aceea. Am ieşit din localitatea aceea şi am răsuflat uşurat; credeam că am ieşit din mîna necuratului. Dar la marginea satului ne aşteptau mai mulţi cu automate şi cuţite.

            - Mîinile în sus! a strigat unul dintre ei. Ne-au buzunărit; credeau că vor găsi la noi milioane, dar cînd au înţeles că suntem săraci lipiţi pămîntului, cineva dintre ei făcu cu părere de rău:

            - Malo groşi! Adică puţini bani aveam. Iar altul zice:

            - Zaberiom i barahlo, adică le luăm şi boarfele. Aşa au şi făcut: ne-au luat tot ce aveam cu noi. Eu am încercat să mă împotrivesc, dar s-a apropiat unul de mine şi m-a lovit cu cuţitul iată aici, dar n-a dat în mine ca să mă omoare, dar a vrut numai să mă sperie, mă gîndesc eu acum. Cu mine era atunci şi nănaşul meu, şi alţi consăteni, şi ei au început să-mi spună:

            - Opreşte-te, Ştefan, nu cîştigăm noi nimic cu zurba, au să ne împuşte pe toţi pentru tine. În fine, m-am liniştit eu. Ei ne-au ordonat să ne întoarcem la stînga împrejur şi să ne pornim unde ne vor duce ochii, numai să nu ne vină în cap să facem gălăgie, c-apoi întorc ei cojocul pe dos. Dar unde să ne ducem? Am zărit în noapte o lumină şi am păşit spre ea. Am ajuns la luminiţă. Era o staţie de cale ferată. Am mas acolo, iar dimineaţa nănaşul îmi spune:

            - Măi Ştefan, mai am 300 de ruble, hai să ne întoarcem spre casă, n-avem ce căuta noi în străinătatea asta. Nu ne aşteaptă pe noi norocul aici.

            Iar eu i-am răspuns:

            - Nănaşule, eu acasă n-am ce căuta. Am dezbrăcat pereţii, iar pîine n-am găsit. Ce să fac eu acasă fără pîine? Să mor de foame? Să iau bucăţica de la gura celor care mă aşteaptă acasă cu plinul? Nu, nu merg acasă. Nu am ce căuta acasă, i–am spus  eu naşului Gheorghe. Nu merg. Şi ne-am despărţit. Noi, vreo cîţiva, am găsit un tren şi am mers mai departe, iar ceilalţi au luat-o spre casă. Continuam a ne căuta norocul.

            Cînd am ajuns la Lvov, mare jale am văzut. Lumea umbla ameţită. Da, despre ai noştri vorbesc. Mi se părea că toată Basarabia noastră e acolo. Cei din oraş vindeau nişte plăcinţele mici cu cinci ruble bucata. Dar de unde să iau eu cinci ruble? M-am căutat prin buzunare – goale, bătea vîntul prin ele. Îl văd pe unul înaintea mea care se apropie de o femeie, întreabă cît costă plăcinta, o ia şi începe a mînca. Femeia îi cere bani, iar el nici nu se uită la dînsa. Mănîncă. Mănîncă… Apoi se întoarce şi fuge. Femeia ţipă în gura mare, iar lui caută-i urma dacă poţi. Şi m-am gîndit că a venit vremea să fac şi eu o treabă ca asta. Ce, să mor de foame? Mă apropii, iau o hrincă de pîine de la o băbuţă, o întreb cît costă şi o duc la gură. Dar nu m-a lăsat inima să muşc din pîine. I-am dat-o băbuţei, m-am întors şi ieşeam din tîrg. Atunci Arion Bojoncă, un consătean de-al nostru, şi-a dezbrăcat flaneaua, a vîndut-o şi a cumpărat cu banii cîştigaţi o pîine şi ne-a rupt din ea la toţi cîte o bucăţică. Am mîncat cu poftă din pîinea aceea. N-am scăpat nici o fărîmitură pe jos. Nu am să uit niciodată ospăţul acela. Şi am hotărît atunci s-o luăm spre casă. Dar ce să facem acasă? În gară intrase un accelerat, noi ne-am urcat pe acoperiş şi am continuat călătoria. Dar la o gară ne-au văzut cocoţaţi, ne-au dat jos şi am fost nevoiţi să ne căutăm alt tren. Poate acela a fost norocul nostru. Căci mulţi din noi erau îngheţaţi bocnă. Unii nici nu puteau vorbi. Ne-am pornit spre casă. Cînd am ajuns lîngă Purcari, am trecut Nistru. În Purcari am tras la casa unei femei; ne-a chemat un bărbat care spunea că femeia aceea este nănaşa lui. Ea, cînd ne-a văzut aşa frumoşi, a început a plînge. Aşa de mîndri eram. Eram mînjiţi de praf de cărbune, ni se vedeau numai ochii. Păream nişte stafii, nişte umbre negre păream. Femeia care plîngea ne-a poftit la masă şi ne-a spus că se duce să ne prepare o măligă. Cînd am auzit de măligă, ne-a lăsat gura apă, credeam că ne-a pune pe masă mîncare cerească. Ni s-a părut că am aşteptat-o pe stăpîna casei o veşnicie. În sfîrşit, se deschise uşa şi ea intră cu o măligă aburindă. Ceva din lumea visurilor! A pus ea măliga pe masă şi ne-a spus că se duce să ne aducă şi o strachină cu fasole.  Cum a ieşit ea din cameră, noi ne-am năpustit asupra mămăligii şi am lăsat masa curată. Lună. Nici o fărîmătură de mămăligă n-am lăsat. Femeia aceea cînd a văzut asta, a tăcut, a lăsat capul în jos , a pus fasolele pe masă şi a ieşit din cameră. Noi n-am aşteptat indicaţii speciale: ne-am năpustit asupra fasolelor şi am lăsat strachina linsă. De parcă a fost spălată în zece ape fierbinţi. Nu mai simţeam nimic. Nici ruşine nu ne era. Foamea ne era stăpînă. Ea ne conducea.

      Am pornit apoi spre casă. Noaptea am ajuns. Cînd am intrat, ai mei au început a plînge. Eu îi întreb:

            - De ce plîngeţi? Vă pare rău că am venit acasă?

            Iar ai noştri mi-au răspuns:

            - De ce n-ai venit cu nănaş-to Gheorghe? Că el a venit de mult timp în urmă şi ne-a spus că puţină nădejde e să ajungi şi tu acasă. Nu mai credeam că o să te vedem…

            Pe la sfîrşitul anului 1946 tata a început să lucreze şef  de gospodărie la şcoală. Şi primea de acolo o porţie de mîncare pe care o aducea, clar lucru, acasă. Primea nouă kilograme de orz, secară, mazăre. Îmi amintesc că şi ceea ce aducea tata pe puţin timp ne ajungea. Mama fierbea cele aduse de tata în multă-multă apă şi noi sorbeam mîncarea aceea cu lingura. Şi încă ni se părea bunătatea bunătăţilor. Cînd vedeam că se termină productele, ne duceam după papură, în balta Nistrului ne duceam, strîngeam numai rădăcinile, le rîşneam şi făceam turte din ele. Erau bune, dulci. Dar nu puteai mînca multe. Te umflai. Acum umblăm prin diferite sate să facem făină numai de calitate superioară, iar atunci rîşneam şi mîncam orice: ciocleji, miez de beţe de răsărită, iarbă, papură, ciocălăie… Amestecam făina asta cu puţină făină de grîu ori de porumb şi ni se părea că mîncăm ca Stalin. În orice caz, cînd aveam mîncare de asta la casă, de foamete nu ne temeam. Iată aşa am ieşit din foamete.

      Eram opt suflete în casă şi mama împărţea toată mîncarea în porţioare egale, dar mie şi lui tata ne da cîte două porţii, căci eram cei care lucram, care aduceam hrană în casă. Dar nu numai pe noi ne hrănea mama. Bunica mea, mama tatei, n-a văzut doisprezece ani. Oarbă era. Şi mama îi ducea şi ei în fiecare zi cîte o porţie de mîncare. Mama nu se gîndea că rupe din gura noastră, îi era jele de bătrînă, căci avea şi ea suflet. N-a vrut s-o lase să moară de foame. Nu şi-a luat păcatul ista. Azi nu ştiu ce s-ar întîmpla cu oamenii bătrîni dacă ar năvăli peste noi, Doamne fereşte, o foamete. Ar muri toţi de foame. Ce? Ziceţi că asta depinde cum şi-a educat fiecare copiii? Poate. Poate. Dar vă spun: mare jele ar fi azi dacă s-ar năpusti asupra noastră o foamete…

            Grele zile am trăit. Grele. Nici nu doresc să-mi amintesc. Dar atunci, prin 1946-1947, mă gîndeam aşa: dacă mai vine o vreme cu pîine, apoi eu am să umblu totdeauna cu păpuşoi fierţi ori copţi în buzunar şi am să mănînc cînd voi dori. Şi slavă Domnului, azi pîine avem, dar nu mai umblu eu cu păpuşoi în buzunar. Am pîine destulă. Dar scrie în Biblie că se va înmulţi pîinea, dar se vor înmulţi şi cei ce-o mănîncă. Azi sunt mulţi, îs tare mulţi cei ce papă pîine albă, dar nu prea se trag la lucru. Dar Biblia spune că cine nu lucrează nici să nu mănînce. Azi dacă ar fi poporul mai organizat, mai credincios, ar fi bine în lumea asta. Auzi despre unele fapte care te scutură şi te gîndeşti: unde ne-am pornit noi, unde mergem? Să deie peste noi nişte vremuri ca în 1946-1947, ar fi tare greu de noi, tare greu.

            Cînd era tata şeful gospodăriei la şcoală, adusese vreo două-trei sute de kilograme de grîu şi le ţinea într-un coboc. Şi într-o seară ne-au furat grîul. Au smuls fereastra, au intrat în casă şi ne-au furat grîul. Tata nu era atunci acasă. Era prin sat. Cînd veni, văzu fereastra smulsă şi înţelese totul. Dar intră, totuşi, cu gîndul că poate e o părere numai. Dar realitatea era realitate: ne-au prădat. Şi nu ne-au furat numai grîul, ci şi o oaie cu tot cu cîrlan. Oameni răi au fost atunci. Dar ce vorbesc eu? Parcă azi nu se fură? Atunci îl mai puteai înţelege pe om: murea de foame, îi mureau copilaşii, îi mureau părinţii. Of, neam chinuit…

            Tot în timpul foametei ne-au trimis pe noi, vreo cîţiva băietani, la  Cîzîl, acum acolo e Ştefan Vodă. Ne-au trimis să aducem făină pentru brutăria din Olăneşti. Ne-au amăgit că ne vor da cîte o pîine la fiecare pentru truda noastră. Cîte o pîine pentru fiecare, cum puteam să nu ne ducem? Ne-am dus. Am adus făina, dar pîine n-am mai văzut pînă azi. Ne-au amăgit, ca totdeauna, duşmanii. Cînd le-am dat făina, au cîntărit-o de vreo trei ori, să nu-i furăm noi pe ei. Cînd au înţeles că nu ne-am atins de făină, ne-au spus că pîine coaptă n-au la moment, dar peste o zi-două se răsplătesc ei cu noi. Şi pînă azi se tot răsplătesc, hoţii! Atunci am fost după făină cu Vasile Meşteşug şi cu Frăsina Oprea. Frăsina a murit. Atunci, venind acasă flămînd, hlichit, nu mai ştiam ce să mănînc. Am căutat prin toată casa şi am găsit nişte făină de coajă de salcîm, am pus-o în gură, am rugumat-o şi mi-am potolit foamea, dar peste vreo jumătate de oră credeam că am să-mi vărs maţele din mine. Mie îmi plăcea cel mai mult atunci făina din papură, dar greu o prelucra stomacul…

       Doresc nepoţilor şi strănepoţilor noştri să nu  ştie în vecii vecilor de zile grele ca cele din timpul foametei din 1946-1947. Dă Doamne să avem totdeauna pîine pe masă. Să ne audă Dumnezeu, să ne ocrotească. El ne este prima şi ultima nădejde…