Câteva zile mai târziu, într-o dimineaţă de duminică, pe când mă pregăteam să intru în cadă, a bătut la uşă servitoarea; tot spunea ceva ce nu puteam înţelege din cauza apei care curgea: „Ce s-a întâmplat?”, am zbierat. „Ce vrei?” – dar propria mea voce şi sunetul făcut de apă înecau cuvintele lui Elsie şi de fiecare dată când ea începea să vorbească, eu zbieram iarăşi, aşa cum se întâmplă când doi oameni, amândoi păşind în lateral, nu pot să scape unul de celălalt, pe un trotuar larg şi absolut gol. Dar într-un târziu m-am gândit să opresc robinetul; apoi am sărit spre uşă, iar în liniştea neaşteptată vocea copilăroasă a lui Elsie a zis:

- E un bărbat, domnule, care vrea să vă vadă.

- Un bărbat?, am întrebat şi-am deschis uşa.

- Un bărbat, a repetat Elsie, ca şi când ar fi făcut un comentariu despre goliciunea mea.

- Ce vrea?, am întrebat, şi nu numai că simţeam cum transpir, dar chiar m-am văzut acoperit de stropi, din cap până-n picioare.

- Zice că afaceri, domnule, şi că ştiţi dumneavoastră despre ce e vorba.

- Cum arată?, am întrebat cu efort.

- Aşteaptă în hol, a zis Elsie, contemplând cu o extraordinară indiferenţă armura mea perlată.

- Ce fel de om?

- Cam sărac, domnule, şi cu o geantă pe umăr.

- Atunci zi-i să se ducă naibii!, am urlat. Să se care imediat. Nu-s acasă, nu-s în oraş, nu-s în lumea asta.

Am trântit uşa, am tras zăvorul. Inima părea că-mi bate sus, chiar în gât. A trecut cam jumătate de minut. Nu ştiu ce m-a apucat dar, deja strigând, am deschis uşa dintr-o dată şi, tot dezbrăcat, am ţâşnit din baie. În hol m-am ciocnit de Elsie, care se întorcea la bucătărie.

- Opreşte-l, am strigat. Unde e? Opreşte-l.

- A plecat, a zis, eliberându-se politicoasă din îmbrăţişarea mea neintenţionată.

- De ce naiba ai..., am început, dar nu mi-am terminat propoziţia, m-am grăbit, mi-am pus pantofi, pantaloni şi palton, am fugit în jos pe scări şi afară, în stradă. Nimeni. M-am dus până la colţ, am stat acolo un timp, privind împrejur, iar în cele din urmă m-am întors înăuntru. Eram singur, căci Lydia ieşise foarte devreme, ca să întâlnească o femeie, o cunoştinţă de-a sa, cum zisese. Când s-a întors, i-am spus că nu mă simt în apele mele şi că nu voi merge cu ea la cafenea, aşa cum fusese stabilit.

- Sărăcuţul, a zis. Ar trebui să te întinzi şi să iei ceva; e aspirină pe undeva. Bine. Mă duc la cafenea singură.

A plecat. Servitoarea plecase şi ea. Am ascultat în agonie, aşteptând să sune soneria.

„Ce prost”, repetam întruna, „ce prost incredibil!”

Eram într-o cumplită stare de exasperare de-a dreptul morbidă. Nu ştiam ce să fac, eram gata să mă rog la un Dumnezeu inexistent, pentru sunetul soneriei. Când s-a întunecat, nu am aprins lumina, ci am rămas întins pe divan – ascultând, ascultând. Sigur avea să vină înainte ca uşa de la intrare să fie închisă pentru noapte, iar dacă nu, ei bine, atunci mâine, sau poimâine cu siguranţă, cu siguranţă avea să vină. Aveam să mor dacă nu venea, of, trebuia să vină... În sfârşit, pe la ora opt, soneria a sunat. Am alergat spre uşă.

- Uuuf, sunt obosită!, a zis Lydia simplu, scoţându-şi pălăria de cum a intrat şi răvăşindu-şi părul.

Era însoţită de Ardalion. El şi cu mine ne-am dus în salon, în timp ce nevastă-mea şi-a făcut de lucru în bucătărie.

- Înfrigurat şi-nfometat e pelerinul, a zis Ardalion, încălzindu-şi palmele la calorifer şi citând greşit din poetul Nekrasov.

O tăcere.

- Puteţi să ziceţi orice, a continuat el, scrutând cu privirea portretul meu, însă există o asemănare, şi chiar o asemănare remarcabilă, de fapt. Ştiu că sunt infatuat, dar, serios, nu mă pot abţine să nu-l admir de fiecare binecuvântată dată când îl văd. Şi bine-aţi făcut, dragă prietene, că aţi dat jos mustaţa aceea.

- Cina e servită, a cântat Lydia tandră, din sufragerie.

Nu m-am putut atinge de mâncare. Îmi tot trimiteam o ureche la plimbare, iar şi iar, până la uşa apartamentului, deşi acum era mult prea târziu.

- Două vise dragi mie, spunea Ardalion, rulând straturi de şuncă de parcă ar fi fost clătite şi molfăind cu poftă. Două vise dumnezeieşti: expoziţia şi excursia în Italia.

- Omul ăsta nu s-a atins de-un strop de votcă de mai mult de-o lună, a spus Lydia, cu un aer lămuritor.

- Apropo de votcă, a zis Ardalion, v-a vizitat Perebrodov?

Lydia şi-a dus mâna la gură.

- Am uidad ză zbun, a zis printre degete. Sigur.

- N-am mai pomenit aşa gâscă. Chestia e că o rugasem să vă spună... E vorba de un biet artist – Perebrodov pe nume – vechi amic de-al meu şi aşa mai departe. A venit pe jos din Danzig, ştiţi, sau cel puţin aşa spune c-a făcut. Vinde tabachere pictate de mână, aşa că i-am dat adresa voastră – Lydia s-a gândit că o să-l ajutaţi.

- A, da, m-a căutat, am răspuns, da, sigur că m-a căutat. Şi i-am zis frumuşel să se ducă naibii. Ţi-aş fi foarte recunoscător dacă nu mi-ai mai trimite fel şi fel de şnapani milogi. Poţi să-i zici prietenului tău să nu se mai deranjeze să vină din nou. Serios – e puţin cam prea mult. Oricine ar crede că sunt vreun binefăcător de profesie. Du-te încolo, cu cum-îi-zice al tău – pur şi simplu nu voi...

- Gata, gata, Hermann, a intervenit Lydia încet.

Ardalion a scos un sunet exploziv din buze.

- Îngrozitor de trist, a remarcat el.

Am continuat să fierb de mânie pentru o vreme – nu-mi amintesc cuvintele întocmai – nu-i important.

- Se pare că, a spus Ardalion cu o privire piezişă spre Lydia, că am călcat unde nu trebuie. Scuze.

Am tăcut dintr-o dată şi-am căzut pe gânduri, amestecându-mi ceaiul care făcuse demult tot ce putea cu zahărul; apoi, după o vreme, am zis tare:

- Mare măgar mai sunt.

- Ei, haideţi, nu exageraţi, a zis Ardalion binevoitor.

Propria mea prostie mă înveselea. Cum naiba nu-mi dăduse prin cap că dacă Felix chiar ar fi venit (ceea ce ar fi fost, în sine, un fel de minune, ţinând cont că nici măcar nu-mi ştia numele), servitoarea ar fi trebuit să fie uluită, căci în faţa ei ar fi stat dublura mea perfectă!

Acum, că ajunsesem să mă gândesc la asta, fantezia mea născuse ca prin farmec exclamaţia fetei, şi felul în care s-ar fi grăbit spre mine şi-ar fi gâfâit, şi s-ar fi agăţat de mine, bâiguind despre miracolul asemănării noastre. Apoi i-aş fi explicat că era fratele meu, pe neaşteptate sosit din Rusia. Aşa însă, petrecusem o zi întreagă în suferinţe absurde, căci în loc să fiu surprins de simplul fapt al sosirii lui, tot încercasem să stabilesc ce avea să se întâmple în continuare – dacă plecase de tot sau avea totuşi să se mai întoarcă, şi ce joc juca, şi dacă venirea lui nu viciase îndeplinirea sălbaticului, minunatului meu vis încă nestins; sau dacă nu cumva unii oameni care îmi cunoşteau faţa nu l-or fi văzut pe stradă, ceea ce, dac-ar fi fost aşa, ar fi însemnat finalul planurilor mele.

După ce-am reflectat astfel asupra cusururilor raţionamentului meu, iar pericolul s-a risipit atât de uşor, am simţit, aşa cum am spus deja, valuri de veselie şi bunăvoinţă.

- Sunt nervos azi. Vă rog să mă scuzaţi. Ca să fiu sincer, pur şi simplu nu l-am văzut pe încântătorul vostru prieten. A venit într-un moment nepotrivit. Făceam baie, iar Elsie i-a spus că nu sunt acasă. Uite: daţi-i aceste trei mărci când îl vedeţi – ce pot să fac, fac cu plăcere – şi spuneţi-i că nu-mi permit mai mult, aşa că mai bine ar apela la altcineva – la Vladimir Isakovici Davidov, poate.

- E o idee, a zis Ardalion, o să fac şi eu o încercare acolo. Apropo, bea ca un peşte, bunul Perebrodov. Întrebaţi-o pe mătuşa aceea a mea, care s-a măritat cu un fermier francez – v-am spus despre ea – o doamnă foarte plină de viaţă, dar a naibii de zgârcită. Avea nişte pământ în Crimea, şi-n timpul luptelor de acolo din 1920, Perebrodov şi cu mine i-am băut pivniţa.

- Cât despre excursia aceea în Italia – ei bine, o să vedem noi, am zis zâmbind, da, o să vedem noi.

- Hermann are o inimă de aur, a remarcat Lydia.

- Dă-mi şi mie cârnatul, draga mea, am zis, zâmbind ca şi mai înainte.

Nu prea puteam înţelege pe atunci ce se petrecea în mine – acum însă ştiu ce era: pasiunea pentru dublura mea mă cuprindea din nou, cu o violenţă camuflată însă formidabilă, care curând a scăpat oricărui control. A început prin faptul că am devenit conştient că în oraşul Berlin apăruse un anumit vag punct central, în jurul căruia o forţă neclară mă obliga să fac cercuri tot mai strânse, şi tot mai strânse. Albastrul de cobalt al cutiilor poştale, sau acea maşină galbenă cu roţi dolofane, cu un emblematic vultur cu pene negre sub geamul cu gratii; un poştaş cu tolba pe burtă mergând în josul străzii (cu acea încetineală exagerată, care caracterizează felul de-a fi al muncitorului experimentat) sau automatul care emite timbre, din staţia de metrou; sau chiar şi vreun mic magazin filatelic, cu apetisantele timbre amestecate, din toate colţurile lumii, ticsite pe plicurile din vitrină; pe scurt, tot ce avea legătură cu poşta începuse să exercite asupra mea o presiune ciudată, o influenţă nemiloasă.

Vladimir Nabokov, “Despair” / “Disperare” – volum în pregătire la Editura Polirom.

Romanul “Disperare” a fost scris în 1932 în Berlin, în limba rusă, iar în 1934 a apărut în serial în revista emigranţilor ruşi din Paris. În 1965, Vladimir Nabokov a tradus cartea în limba engleză, efectuând anumite adăugiri şi modificări.