Alexandru VAKULOVSKI
Zile fericite la Tescani
Începând cu şcoala şi terminând cu universitatea, de multe ori am auzit banala întrebare: ce ai face pe o insulă pustie? Ce cărţi ţi-ai lua?
Anul trecut, în octombrie, am stat o lună la Tescani, la conacul lui George Enescu şi al Mărucăi Contacuzino şi ceea ce am simţit acolo cred că se poate uşor compara cu sentimentele pe care le ai pe o insulă pustie.
M-am documentat despre Tescani de la prietenul Vasile Ernu, care a avut acolo o rezidenţă de scriitor exact cu un an înaintea mea: „Nu-ţi trebuie nimic. Doar cărţi, dacă vrei, restul primeşti acolo. Şi ai timp cât vrei să-ţi aşezi gândurile, să scrii şi să te gândeşti la viaţă…”
Chiar aveam nevoie de o aşa experienţă. De trei ani tot vroiam să scriu un roman, dar nicicum nu-mi ieşea, chiar dacă mai scriam, eram nemulţumit de rezultat. Ajunsesem la momentul în care aveam nevoie de multă linişte şi de singurătate pentru a putea scrie.
Gabriela Iliş – „mama noastră de la Tescani” – cum am numit-o noi, dar şi ceilalţi rezidenţi, probabil, m-a luat de la autogară şi m-a dus la cabana din curtea conacului: „Dacă vrei ceva – vii la muzeu, dacă nu – nimeni nu te va deranja”. Cum m-am aşezat la laptop – am renunţat direct la tot ce scrisesem înainte la roman. Am luat-o de la 0. M-am ridicat doar a treia zi, pe 3 octombrie, pentru că era şi ziua tatălui meu şi mi se terminaseră şi ţigările, aşa că trebuia să aflu unde e magazinul din sat, sau măcar în ce direcţie e satul, pentru că toată lumea părea foarte departe.
În aceiaşi zi a venit şi Ana-Maria Sandu la Tescani. A ajuns seara, când eu cu doamna Gabriela şi cu Ministrul Căldurii (omul care pornea centrala termică) şi paznicul cu pistol beam câte-o bere. Nu ne cunoşteam şi mi se părea ciudat să stau în cabană cu cineva o lună întreagă.
Pe lângă oameni, pe care oricum foarte rar îi vedeam, la conac erau patru câini: Albiţa, Zamfir, Negruţu şi Ochişori. Zamfir a devenit Bogdănel, iar Negruţu - Florin. În compania lor ne beam dimineaţa (sau seara) cafeaua.
În fiecare săptămână aveam şi câte-o zi când „mergeam la oraş”, la cumpărături. La Moineşti – unde s-a născut Tristan Tzara sau la Bacău, unde, ştiţi voi, Bacovia, Mihnea Blidariu, Petru Cimpoieşu… Când am văzut Moineştiul mi-am dat seama cum a apărut dadaismul. Un orăşel a cărui mândrie este piaţa agricolă. În afară de monumentul dedicat lui Tzara, de la ieşirea (sau intrarea) în oraş – nici urmă de Tzara. Dada în schimb la greu – chiar lângă monumentul amintit era alt monument (sau mai degrabă instalaţie) şi mai dadaistă, din lăzi goale. La vreo 100 de metri, unde se termina asfaltul şi începea iarba, un bărbat dormea nestingherit pe jos…
Cu Ana Maria ne-am înţeles foarte bine. Adică la început nu ne-am încurcat unul pe altul, nu ne băteam la cap, foloseam foarte puţine cuvinte, doar de câte era nevoie. Am înţeles că se făceau pariuri cât o să rezistăm în aceiaşi cabană fără să ne certăm sau să ne batem. Dar i-am dezamăgit pe toţi, în loc să ne batem ne-am împrietenit. Aşa că atunci când a apărut Florin Lăzărescu (care e în stare să creeze agitaţie şi singur pe o insulă pustie) a exclamat mirat: Băi, voi nu numai că nu vă bateţi, voi v-aţi făcut un limbaj codat!
Nici vorbă de limbaj codat, doar că limbajul nostru s-a adaptat liniştii de la marginea de Tescani. Şi lumea din jur era ceva foarte îndepărtat de tot ce am găsit în Tescani. Liniştea a fost zdrobită doar în a treia săptămână, atunci când am avut lecturi la conac, unde au venit şi alţi scriitori care au avut burse acolo (îmi vine să scriu aici), ziarişti din Bacău, muzicieni mişto din Bucureşti. Totul a fost foarte fain. Nu ştiu cum a simţit Ana Maria, dar pentru mine a fost cumva aproape şocant să văd atâta lume după o perioadă de singurătate şi scris… Mi s-a dus pe râpă şi programul (să dorm ziua şi să scriu noaptea) şi nu m-am mai putut reobişnui până la plecare…
Oamenii de la Tescani erau foarte haioşi. Începând cu cei ce lucrau la sau în jurul muzeului: miniştrii căldurii… unii ai răcelii, şoferul – domnul Herciu – un moldovean catolic care ne-a dus la o cantină evreiască din Bacău şi care hotăra singur traseele şi ce şi când să facă, indiferent de ce-i zicea doamna directoare de la muzeu sau Mama de la Tescani… sătenii – ce păreau foarte puţini, aşa că ne salutam cu toţii. Am descoperit şi două magazine cu terase (!), unde mai ieşeam uneori cu Ana Maria – când hotăram să ne amintim cum se vorbeşte, nu doar cum se scrie. Într-o seară când îmi beam cafeaua pe pragul cabanei, am schimbat câteva cuvinte cu unul din Miniştrii Căldurii – poreclit Bolfosu. Am spus maximum vreo trei fraze, dar culmea a fost că după asta Mama de la Tescani aproape s-a supărat că lui Bolfos i-am spus „tot”, iar ei nimic. Aşa se preţuiesc cuvintele la Tescani.
Despre toţi rezidenţii cei de la muzeu vorbeau cumva ca despre nişte nebuni, chiar dacă nişte nebuni buni. Fiecare avea câte o ştampilă – ăla era cu whisky, aia dormea pe jos etc., etc. Mi-am dat seama ce ştampile ne-au pus şi nouă: eu am devenit nebunul ăla care doarme ziua şi stă noaptea, iar Ana Maria – nebuna aia care adună nuci. De fapt, la un moment dat adunam împreună nuci, iar cei de la conac, privind-o şmechereşte pe Ana Maria, o întrebau: mai sunt nuci?
La plecare, domnul Herciu m-a întrebat dacă vin cu el la cantina evreiască, deşi i se spusese să se întoarcă imediat înapoi. I-am spus că nu, că mai bine să văd ce autobuz am. Pe drum mi-a zis că trebuie să ne oprim ca să am un drum bun. Şi a oprit la o biserică catolică, unde în genunchi şi-a spus o rugăciune. În fine, la autogară mi-am scos bagajele şi domnul Herciu a fugit la cantină, spunându-mi că poate se mai întoarce. Autogara era plină de oameni, mi se păreau toţi urâţi, obositori şi enervanţi.
Şi despre scris. Pentru că pentru asta am venit la Tescani. Am lucrat foarte bine şi aproape că mi-am terminat un roman într-o lună. În fiecare zi câteva ore de scris. Totul mergea atât de bine, de parcă toată viaţa aş fi stat la Tescani şi aş fi avut acelaşi program… A mers uimitor de bine, cu toate că scriam ceva nou şi neobişnuit pentru mine. Pentru unele fraze am citit zeci de pagini, asta probabil că nu se va vedea, nici nu contează, contează doar că am rămas foarte mulţumit de rezultat.
La Tescani am învăţat să preţuiesc liniştea şi singurătatea. Şi că oamenii care nu te deranjează atunci când eşti şi vrei să fii singur - îţi pot deveni prieteni de nădejde. Şi Tescaniul mi-a fost un fel de antrenament pentru Antoneşti, unde m-am întors acum. Cum se termină grădina – începe iazul, totul în jur e verde şi mă simt ca la o margine a lumii şi ştiu că la cealaltă margine e Tescaniul.