10 întrebări nu prea literare pentru un scriitor:

Şerban FOARŢĂ

– Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

– Crochetul, pe care-l jucam, de obicei, cu o soră, Beba, a străbunicii mele. Lotonul, tot cu ea. Şahul, pe care nu ştiam să-l joc, căci îl învăţasem cu un domn ce se lăsa bătut de mine; eşichierul, însă, şi piesele-i alb-negre, cvasiheraldice, mă fascinau, – albele, mai ales, din fildeş vechi. O pasiune va fi fost aceea (călinesciană) de clinchetitor: „Lumea suna frumos. Făceam ţimbal/ Din linguriţe, tăvi, pahare, ceşti...” Am început să clinchetesc, apoi, la pian, – pianul alb-negru ca şi şahul. Să clămpăn mai întâi, şi, numai după, să scot un clinchet acceptabil din, bunăoară, Campanella (nu... Clămpănela, vai!) de Paganini-Liszt. (Mult mai târziu, dar tot în alb şi negru, aveau să mă atragă, semiopaci, copacii din parcul lui Bacovia.) Crescând, pe lîngă sporturile, multe, pe care le practică mai toţi băieţii, începînd cu-acela de-a războiul (respectiv, de-a nemţii şi de-a ruşii), îmi plăcea, vara, în grădina casei, să joc teatru. Puneam în scenă schiţe de I.L. Caragiale (Justiţie, bunăoară, – care a fost un fiasco). Eram şi regizor, şi protagonist. Fusesem, mai demult, director de circ sau, mai degrabă, vag iluzionist. Aveam, de la bunicul meu german, un joben şi, de la mama, două-trei eşarfe de mătase. Trupa (un băiat şi două fete) era, în fond, mai bună decît mine. Ce-aş fi putut fi, deci, de nu director?! În fine, mă opresc aici, ca să nu mă apuce nostalgia...  

 

- Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

– Despre viitorul apropiat.

 

– Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

– Sprintul, la care eram foarte... sprinten; apoi, ciclismul şi înotul, greu practicabile, acum, din cauza infernului rutier; respectiv, a lipsei de bazine. (Mai mult, în loc să intru-n ele, intru  într-un cerc tot mai vicios: încep să n-arăt bine fiindcă nu merg la ştrand, nu merg la ştrand fiindcă nu arăt bine!) Mai acceptabil, sau mai prost, am făcut vreo unsprezece sporturi. Cu toate că m-am străduit, la fotbal fost-am, însă, cvasinul. Nu eram bun la ducăreală, alias dribling. Ultimul meu meci a fost acela de la sfîrşitul clasei a VI-a, în 1954, cînd am jucat, cu cinci-şase colegi, taman în faţa şcolii, în plină stradă, mingea cu... manualul de Constituţie, maroniu! Acum, sînt amator de snooker. Îmi place „pajiştea”-i, postavul verde, pe care bilele glisează silenţios, fie şi cînd atacul tacului e forte.  

 

– Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

– Întrebarea asta e, mai cu seamă, pentru romancieri. Ceea ce eu n-am fost decît o dată, în Roşul uşor e rozul iluzor. S-ar putea ca una dintre scene (amorul safic contemplat, o vreme, de un voaierist, – ce trece, după, la un set de cunilingus) să aibă un suport real, fie şi dacă nu atît de tehnic, de exact. În rest, nu-mi place să bovarizez, să trăiesc, adică, prin procură.    

 

– Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

– Asta, pe care-o am acum, de pensionar, îmi place mult. Mi-o evocă pe aceea de rentier! Altfel, am două... hobbyceiuri: clapele pianului şi acuarela, – pe care, din păcate, le practic cam sporadic.

 

– Ce sentimente/stări te enervează?

– Mă enervează că mă enervez!

 

– O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

– Neavându-i, n-am în faţa cui mă lăuda... Cît despre părinţi, Dumnezeu ştie, după atîţia ani de când ei nu mai sînt. Nici tatăl meu, nici mama nu făceau caz de mine. Tata era, mereu, discret, chiar taciturn; mama, spontană şi cu replica facilă, nu-mi rămînea datoare niciodată. Ne hîrîiam din mai-nimicuri, fără să ţinem supărarea... Era, oricum, mai bună decât mine: accepta ceea ce eu, mai „spirit critic”, blamam, scoţînd-o, la răstimpuri, din sărite. Ne iubeam, oricum, – ca şi cu tata – fără efuziuni sentimentale, fără cuvinte, dincolo de ele. Vocali eram doar în polemici.       

 

– Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

– Dacă aş fi rocker, chiar şi jazzman, de ce, în fond, n-aş fi şi manelist?! „Şi haimana şi pururi încăierat cu vîntul/ – Din tîrg, în mahalale; din schei, în vr’un cătun –,/ Un strigăt de-nserare îşi trăgăna cuvîntul/ Ca o manea de moale, de larg: – «Hai, bragă bun».” Numai că asta, pe cît bănui (şi sugerează chiar Ion Barbu), necesită o moliciune (în înţeles de „neîncrîncenare”) şi, mai cu seamă,  o largheţe sufletească, adică lăutari boieri! (Descopăr două vechi versuri, între timp, ale mediocrului Mircea Demetriade, – care mă pun, nu mai puţin, pe gânduri: „Maneaua barbară, dar dulce,/Spre noapte se-nalţă-n fiori...” [Pe Bosfor].) Altminteri, întrebarea asta e de natură să ne proiecteze în ipotetic şi contrafactual. Trebuie, mai întîi, să fim „foarte săraci” şi, apoi, să ne pricepem la manele, – meşteşugul cărora nu-l am, necum vocaţia lor (cînd manelistu-i vreun Copil Minune sau vreun Copil de Aur!). – În fine, ce n-aş „accepta ca scriitor”? Să-l înjur pe inamicul unui prieten, la cererea acestuia din urmă.  

 

– Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

– Ceea ce am şi făcut acum un an, la finele lui august, scriind misiva următoare: „Către Juriul Marelui Premiu Prometheus pentru anul 2008// Onorat Juriu,// am aflat (într-un târziu, aş spune), graţie gentileţei unui prieten, cum că sunt unul dintre nominalizaţii Marelui Premiu Prometheus pentru anul 2008 (secţiunea literatură, Opera Omnia), alături de domnii Matei Călinescu şi Mircea Horia Simionescu.// Adînc mişcat de gestul Dvs., trebuie, totuşi, să vă rog să-mi retrageţi această calitate, întrucît nu mă consider vrednic să intru în competiţie cu ceilalţi doi nominalizaţi, – autori, ambii, ai, cel puţin, cîte unei scrieri ce va fi făcut dată în literele noastre. Mă refer la Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter (1969) şi, respectiv, la Dicţionar onomastic. Ingeniosul bine temperat, vol. I (apărut în acelaşi an).// Cu gratitudine (şi în afara oricărui gînd ofensator), al Dvs., //Şerban Foarţă” – Trimiţîndu-i-o mai-marelui zisului juriu, anume dl Andrei Pleşu, acesta m-a convins să nu o public, considerând că nominalizarea este, în sine, o onoare, iar gestul meu, uşor intempestiv. A trebuit să-i dau dreptate. 

 

– Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

– Formula personalităţii, după Goethe, e aceasta: „Stirb und werde!”, i. e. „Mori şi devino!”. Cât despre mine, încă nu prea ştiu cât de... ştirb şi verde am ajuns!