„Cei care merg în faţă întîmpină mult mai multe obstacole decît cei care vin după ei”,

Interviu cu SAINKHO NAMTCHYLAK

realizat de Mihail VAKULOVSKI

 

- Cînd cineva din altă ţară vă întreabă de ţara dvs., Tuva, ce vă vine – pe loc – în memorie? Ce înseamnă pentru dvs. mai întîi de toate Tuva?

- Tuva înseamnă pentru mine o nemărginire deschisă de stepă şi munţi din centrul Asiei. Apoi, Tuva este patria mea, locul unde mi-am lăsat puritatea şi naturaleţea.

 

- Tatăl dvs. obişnuia să vă citească poeziile lui pe cînd eraţi încă un copil. Atunci aţi hotărît că şi dvs. veţi scrie poezii? I-aţi citit poezii de-ale dvs. tatălui dvs.?

- Da, asta e adevărat, da, îmi citea de cînd eram mică şi atunci am hotărît că voi scrie şi eu.

N-am reuşit să-i citesc poezii de-ale mele tatălui, pentru că a murit devreme, înainte să scriu eu poezii. Dar cînd eram studentă i-am adus primul meu text, era o poveste. O poveste cu un izvor.

 

- O poveste pentru fiica dvs....

- Da, pentru fiica mea. El i-a făcut o corectură şi a trimis-o la un almanah literar. Asta se întîmpla în 1987, deja cu 22 de ani în urmă.

 

- Ce părere aveţi despre literatura rusă contemporană? Ce scriitor actual vă place?

- Literatura rusă contemporană mi-e aproape necunoscută. Am citit ceva din Pelevin, mi-a părut foarte, forte surrealist şi mi s-a părut înfiorător de direct. Eu sînt educată în spiritul culturii clasice, pe modele vechi (zîmbeşte).

 

- Björk spunea că dvs. îi sînteţi un maestru, dvs. ce modele aţi avut?

- În sens vocal, pentru mine au fost foarte interesanţi pentru studiu  Meredith Monk, care e o cîntăreaţă foarte interesantă. Apoi Diamanda Galas, care e foarte, foarte interesantă. Nina Hagen e una dintre primele cîntăreţe fatale care pur şi simplu m-au vrăjit. Cînd am văzut-o pentru prima oară pe Nina Hagen live, într-un club rock din Bremen, am fost uimită, după care am văzut şi un videoclip minunat de-al ei, cu mulţi ani în urmă. Apoi mi-a plăcut foarte tare star-ul hollywood-ian Emma Sumac, ea avea o voce absolut extraordinară de 4 octave, şi Demetrios Stratos.

 

- Dacă bunica dvs. nu v-ar fi învăţat „cîntatul din gît” („gorlovoe penie”), ce credeţi c-aţi fi făcut acum?

- Nu bunica m-a învăţat, pentru că părinţii mei au fost orfani. Ce scriu revistele despre bunica sînt doar legende. În realitate, bunicile n-ar fi putut să mă înveţe „cîntatul din gît”, pentru că acesta e doar pentru bărbaţi. Eu sînt prima cîntăreaţă profesionistă care a urcat pe scenă şi a cîntat astfel.

 

- Era un gest avangardist...

- Da, atunci era un gest avangardist, dar acum asta a devenit o tradiţie deja, pentru că acum există un colectiv feminin în Tuva care foloseşte „cîntatul din gît”. Acum se poate, dar cu 20 de ani în urmă era foarte, foarte greu să realizezi aşa ceva, atunci am fost foarte tare criticată, iar cu 30 de ani în urmă asta era absolut imposibil, atunci chiar mi s-a interzis să muncesc ş.a.m.d.. Dar eu am învăţat după benzile de magnetofon, pur şi simplu, ascultam acele înregistrări şi învăţam singură să cînt. În acest sens sînt autodidact. Dar am învăţat muzică la Moscova, am studii muzicale medii şi superioare, dar astea sînt studii academice. Am învăţat „cîntatul din gît” singură, pentru că, în primul rînd, nu mai locuiam în Tuva, apoi de fapt nimeni n-ar fi putut să mă înveţe asta, pentru că nu aş fi avut unde să găsesc un maestru care ar fi putut să mă înveţe. Toţi erau sceptici că o femeie ar putea să reuşească asta, 99 % dintre oameni pur şi simplu nu credeau că aşa ceva este posibil.

 

- Iar dvs. aţi demonstrat că e posibil...

- Am demonstrat şi mă mîndesc, într-un fel, că acum există grupuri feminine care pot să cînte la fel. Americanii sînt în extaz, acest grup, „Tuva Kyzyl”, „Fetele din Tuva” au avut un succes colosal în primul lor turneu prin America din anul trecut, toţi au fost fermecaţi de cîntare, nici nu şi-au imaginat că se poate cînta aşa.

 

- E foarte original...

- Da, despre asta e vorba, sînt foarte originale.

 

- Cum reacţionaţi la critici, cum citeaţi acele critici despre care spuneaţi?

- De la orice critică poţi învăţa ceva bun, care să-ţi deschidă o nouă perspectivă. Da, la început, cu 30 de ani în urmă lumea era sceptică, trebuie să recunosc asta. Era mai mult scepticism că n-am să reuşesc, nu erau critici în adevăratul sens al cuvîntului. Pe de altă parte, existau chiar şi atunci promotori şi manageri foarte curioşi, care mă încurajau. Ei erau foarte curioşi cum am să ies dintr-o situaţie sau alta, ce-am să fac pentru asta. Ei mă recomandau la marile festivaluri, îmi recomandau chiar şi oameni cu care să fac cunoştinţă, cu ce muzicieni să mă întîlnesc ş.a.m.d. M-au ajutat să-mi aleg un drum bun.

Iar acum e cu totul altfel. Asta şi pentru că deja sînt cunoscută, ca şi cîntăreaţă sînt recunoscută, nimeni nu mai are dubii faţă de mine, toată lumea recunoaşte că am reuşit. Dar acum a apărut o altă problemă, alt fel de scepticism. Asta poate pentru că nu există viaţă fără probleme. Acum se spune: da, ea e o cîntăreaţă extraordinară, unică, astfel de cîntăreţe nu mai există, e foarte originală, deosebită, foarte talentată, dar... „dar”, zic ei, ea face prea multe. În sens că ea ştie să facă şi avangardă, şi folclor, free jazz, world music, improvizaţie, etno-jazz, experiment, poezie, „sound poetry”... De exemplu, în ultimii doi ani am înregistrat şi editat 5 albume. În anul 2007 am făcut 3 albume şi aceste 3 albume sînt absolut diferite. În 2008 am făcut 2 albume care, la fel, sînt foarte diferite. Unul e acesta, „Portret Of An Idealist” (n.n. – lansat la Braşov pe 27 februarie), şi al doilea e un album făcut împreună cu grupul folcloric Huun-Huur-Tuu, două albume foarte diferite. Oamenii discută în contradictoriu şi se ceartă, se ceartă între ei, fireşte, nu cu mine, se întreabă dacă asta e bine sau rău. Cînd internetul abia începea să se dezvolte, în 1999-2000, ei chat-uiau şi scriau îngrozitor de mult pe internet. Abia îmi apăruse albumul Stepmother City, care a intrat repede în play list-uri şi cei care iubesc free jazz-ul se contraziceau violent cu cei care apreciau alt stil de muzică. Dar încercau să nu mă deranjeze pe mine, bine, încercau să afle de la fiică-mea la ce lucrez, în ce stil va fi albumul la care lucrez. Eu eram foarte pornită pe internet, eram împotriva internetului, pentru că atunci în Austria au permis ascultarea tuturor telefoanelor...

 

- Acum asta s-a hotărît şi în România....

- Asta e foarte nociv, era ceva nou, au avut loc demonstraţii, eu aveam o părere radicală faţă de asta, eram foarte nemulţumită.

Acum toată lumea s-a împăcat cu faptul că mă exprim divers, în multe feluri, m-am împăcat şi cu internetul, dar la început era un scepticism. Şi acum se mai discută pe tema asta, dar mai rar, oamenii s-au împăcat cu gîndul... O cîntăreaţă din Moscova, Elena Frolova, mă întreba dacă nu mi-e greu să folosesc prea multe stiluri, că oamenii ar zice că albumele mele sînt mult prea diferite. Ei îi este simplu, fireşte, îşi face doar cîntecele sale şi gata. Alt cunoscut mi-a spus: E grea şapca lui Monomach. Dumnezeule, dacă ar fi doar şapca lui Monomach ce simplu ar fi, pui şapca asta pe cap şi gata. Fireşte că e mult mai complicat. Creativitatea ridică mereu întrebări. Cei care merg în faţă întîmpină mult mai multe obstacole decît cei care vin după ei. Dar, oricum, eu sînt mulţumită că am editori, am oameni care se interesează de creaţia mea, care-s gata să mă publice, să mă invite să performez, nu contează cu ce program, pur şi simplu să citesc poezii de-ale mele şi să cînt fără instrumente, performance-uri avangardiste, sound poetry sau improvizaţii, ca alaltăieri, sau ca şi ieri, cu un program muzical. Adică vor să mă vadă în diverse feluri, şi aşa, şi aşa, şi aşa, le e interesant totul, iar eu sînt recunoscătoare şi publicului, şi editorilor pentru asta, pentru că continuă să fie interesaţi. Le e interesant să vadă cum voi ieşi din noile provocări, mă încurajează să merg mai departe, să lupt în continuare, să nu cedez.

 

- Dvs. scrieţi şi cîntaţi în mai multe limbi, şi-n rusă, şi-n limba maternă, tîvană, şi-n engleză; cînd scrieţi într-o limbă sau alta aveţi stări diferite?

- Absolut diferite! Foarte rar se întîmplă ca o anume stare să poată fi exprimată exact în toate trei limbile. De exemplu, în „Portretul unui idealist” am scris un text în limba rusă şi l-am tradus şi în engleză, dar în limba rusă sună incomparabil mai bine, mai viu şi mai interesant decît în engleză. În rusă folosesc expresii care la traducere de multe ori îşi pierd sclipirea, nu pot fi exprimate cu atîta forţă în altă limbă. Acelaşi lucru în rusă sună foarte frumos, în engleză sună şters, iar în limba tîvană de multe ori nici măcar nu există corespondent pentru unele expresii şi cuvinte. Foarte multe trăiri din viaţa contemporană nu au loc în limba tîvană, care e o limbă foarte veche şi de multe ori cuvintele ruseşti nici măcar nu au echivalent. Nu totul poate fi exprimat în orice limbă. În limba tîvană, care e o limbă arhaică, poţi exprima stări poetice folosindu-te mai degrabă de natură...

 

- O limbă metaforică, nu metonimică...

- Exact. Nu e o limbă intelectuală din punct de vedere contemporan. De exemplu, am o poezie care se numeşte „Все пройдет” („Totul va trece”). În rusă asta semnifică foarte mult, dacă un copil s-a lovit, îl mîngîi pe cap şi-i zici „Все пройдет” şi asta îl linişteşte. Cînd traduci asta în engleză cuvintele îşi pierd sensul şi expresia nu mai e atît de puternică. Există ceva în viaţa limbilor care nu permite exprimarea exactă a aceleiaşi stări în 3 limbi diferite. În poezie, dacă vreau să mă exprim în limba engleză – scriu în limba engleză. Dacă simt că vreau să reflect în poezie o anume stare în limba tîvană scriu direct în limba tîvană şi imediat aud şi melodia. Asta e mereu diferit, în dependenţă de situaţia în care apare inspiraţia. Asta depinde de micile momente în care îţi vine ideea. Abandonezi totul, apuci stiloul şi scrii ideea. Apoi abandonezi hîrtia, faci altceva şi pur şi simplu te gîndeşti la asta. Dar în ultimii doi ani am hotărît să mă odihnesc un pic de cuvinte. Aproape n-am citit, aproape n-am citit nimic, aproape nu m-am uitat la televizor, am avut un mod de viaţă absolut pustnic, am locuit la Viena, într-o mansardă de la ultimul etaj, de unde puteam să văd, de la balcon, doar acoperişurile blocurilor Vienei şi nimic altceva. A fost o perioadă foarte grea, dar îmi era interesant să înţeleg ce se va întîmpla cu mine atunci cînd voi intra într-un vacuum adevărat, nu doar un vacuum informaţional. Nimeni nu sună cu zilele, cu săptămînile, nu te întîlneşti cu nimeni cu zilele, cu săptămînile, nu citeşti, nu te uiţi la TV, ce se întîmplă atunci cu conştiinţa?

 

- Un experiment existenţial...

- Da, ceva de genul ăsta... Iar productivitatea n-a scăzut, ci s-a mărit. Adică în această perioadă au început să-mi apară şi mai multe albume... 

 

- Dar dvs. în acest timp compuneaţi muzică?

- Eu învăţam să gîndesc fără să gîndesc, să acţionez neacţionînd, să compun necompunînd, să înţeleg neînţelegînd. Adică să gîndesc fără cuvinte, să nu-mi concretizez stările emoţionale, să fiu egală cu sine, să nu simt singurătatea, să nu simt dezamăgirea, să nu simt condamnarea... Pentru că în sensul global al cuvîntului fiecare om e condamnat la moarte, pentru că e născut. Înţelegeţi, nu există oameni nemuritori, dar trebuie să înfrunţi cu linişte acest fapt. A trecut încă o zi, a mai trecut o săptămînă, ştii că această săptămînă nu se va mai întoarce niciodată, dar să gîndeşti liniştit acest fapt. Înainte intram în panică, credeam că trebuie să fac ceva în fiecare clipă, să-ţi trăieşti fiecare clipă... dar acum înţeleg că dacă în aceste minute de singurătate sufletul se uneşte cu universul, cu ceva inexplicabil, atunci în acel moment omul se poate afla într-un proces creativ. Atîta timp cît omul trăieşte, respiră şi se mişcă, el se poate afla într-un proces creativ continuu -, dar chiar şi după moarte, cred, - important e doar să vezi asta şi să înţelegi corect situaţia. Dar acum simt că trebuie deja să mă întorc, de aceea încerc să ies mai mult, să călătoresc mai mult, fac proiecte ş.a.m.d. Dacă e să vorbesc despre cum am scris poezii în limbi diferite, acum pot să spun că poate că pentru a exprima ce am reuşit în aceşti doi ani - neînţelegînd să înţeleg, neconştientizînd să conştientizez - mă voi strădui să găsesc cuvintele corecte pe care le voi putea transmite cititorilor într-o formă accesibilă. Dar cred că asta îmi va mai lua cîţiva ani, pînă voi găsi formulările adecvate.

 

- Despre dvs. se spune că sînteţi cetăţean al lumii cu voce de şaman. Cînd aţi simţit că sînteţi cetăţeancă a lumii? Cum aţi hotărît să părăsiţi URSS?

- E o întrebare grea... Cred că atunci, chiar atunci cînd am plecat din URSS nu înţelegeam ce fac, nu m-am gîndit la ce fac. Întîlnisem un muzician, ne îndrăgostisem unul de celălalt, aveam un singur vis, să fim împreună tot timpul, înţelegeţi? Nu era important pentru noi unde, oriunde, chiar şi într-o cocioabă, dar să fim împreună. Ne simţeam bine împreună. Acesta a fost primul impuls. Dar în primii ani cînd am trăit în afara URSS, în străinătate, în afara graniţelor, ne-a fost foarte, foarte greu, eu nu ştiam tradiţiile, limba...

 

- Aţi plecat direct la Viena?

- Da, din prima la Viena. Aveam nenumărate concerte, o luasem pe fiică-mea cu mine, aveam o fiică de 13 ani şi trebuia să plătesc pentru studiile ei, era o şcoală foarte scumpă. Eu munceam foarte mult, dar eram fericită, pentru că eram cu un om pe care-l iubeam. Trăiam într-un apartament foarte, foarte mic, dar eram fericiţi. Abia mai încolo am început să conştientizez că sînt privită mai mult decît o cîntăreaţă, că pentru ei sînt o compozitoare, o personalitate creativă, artistică, că le trezesc interes. Maturizîndu-mă, cu timpul am început să înţeleg altfel timpul. Am înţeles deodată că sîntem foarte diferiţi, că viaţa e foarte diversificată, viaţa e plină de diferenţe, dar e aceeaşi, e unică. Unicitatea vieţii constă în faptul că fiecare dintre noi tinde spre mai bine. Mai bine în sensul în care omul e în stare să înţeleagă acest mai bine. Toţi trăim pe acest pămînt, dar pămîntul e rotund. În asta constă conştientizarea omului că el e un om al acestei lumi. Să înţelegem că sîntem diferiţi, uneori chiar ne aflăm în situaţii de conflict, în tabere diferite, dar cu toate acestea nu trebuie să uităm niciodată că pămîntul e rotund şi că trăim cu toţii pe această planetă care ne dăruieşte şi alimente, şi zilele, şi nopţile şi oricît de diferiţi am fi, oricărei naţionalităţi am aparţine, trebuie să nu uităm că viaţa noastră este asemănătoare, avem cu toţii o viaţă, toţi respirăm acelaşi aer.

 

- Dar nu putem spune că orice om e un cetăţean al lumii, pentru că omul care nu înţelege ce aţi spus dvs., că pămîntul e rotund şi el poate să trăiască şi aici, şi acolo, că respiră acelaşi aer cu orice alt om de oricare altă rasă sau naţionalitate, că aceeaşi planetă care-i dă lui de mîncare îi dă aceeaşi zi, aceeaşi noapte şi altuia, acesta nu poate fi un cetăţean al lumii. Adică depinde în primul rînd de tine dacă e să fii sau să nu fii aşa sau altfel...

- Asta e o întrebare foarte grea. Noi sîntem diferiţi, dar în realitate asta nu e o problemă. Cei care consideră că „treaba mea e mică, vreau să cunosc doar părticica mea mică şi gata”...

 

- Modelul american, fiecare se ocupă de treaba lui şi cam atît.

- Da, dar fiecare dintre noi trece printr-o practică a vieţii, fără asta nu e posibil. Fireşte că omul nu poate să atingă deodată nişte idei globale. Fiecare om are legăturile sale, e încurcat în lumea sa, cu pămîntul, cu lumea materială... Nu pot să judec oamenii care au o lume interioară îngustă, pentru că eu însămi am trăit doi ani închizîndu-mă, fiind într-o mansardă mică, necomunicînd cu nimeni...

 

- Dar dvs. stăteaţi într-o locuinţă foarte mică ascunzîndu-vă de o lume foarte mare...

- Da, ascunzîndu-mă de o lume foarte mare. Dar am ajuns la concluzia că, fiind singură, sînt şi mai legată de oameni. Pentru că eu simţeam tot ce se întîmpla în jurul meu. Fără să văd, fiind în camera mea, ştiam tot ce se întîmplă, fără să mă uit la televizor...

 

- Dar dvs. sînteţi muzician şi auzeaţi sunetele din jur...

- Da, auzeam sunete; nu neapărat sunete...

 

- Respiraţia planetei...

- Da, forme energetice... nu pur şi simplu gălăgie. Nu doar maşinile care treceau, o femeie ieşea în fiecare zi din bloc la aceeaşi oră, 5,00, şi în fiecare zi se auzeau tocurile bocancilor ei... toată strada aude cum ea se duce la serviciu... De fapt, toate aceste categorii, cum ar fi „cetăţeanul lumii”, de exemplu, sau „exemplul american” pentru mine sînt doar nişte categorii de oameni îndepărtaţi, pentru că eu nu-s implicată social astfel încît să fiu încadrată în nişte formulări fixe... Probabil că e timpul să fac nişte alegeri pentru mine în sens social, politic, cultural. E timpul să recunosc că tinereţea mea se termină şi începe vîrsta maturităţii, cînd omul intră între rame şi înţelege că „da, am şi eu paşaport, şi eu fac parte dintr-o societate, trebuie să fac o alegere, în structura social politică şi economică recunosc asta, recunosc aceste forme de comunicare, iar pe plan cultural ar trebui să mă concentrez pe aceste proiecte”. Probabil că ar trebui să mă hotărăsc în acest sens, dar eu încerc mereu să împing acest moment cît mai departe, pentru că înţeleg că imediat după ce voi lua nişte astfel de hotărîri, semnînd pentru o anumită mişcare, atunci va trebui să renunţ la unele concluzii personale, atunci voi înceta să fiu o individualitate şi voi deveni o parte a unei mişcări. Asta ar însemna să-mi corectez propriul subconştient şi acesta e un proces foarte dureros...

 

- Dar un artist poate să nu facă aceste alegeri, să creeze în singurătate şi să trăiască după propriile idei, să facă ce are chef în acel moment, să scrie în ce limbă vrea, să-şi aleagă stilul care i se potriveşte...

- Da, dar am înţeles că nu pot să merg mai departe singură, trebuie să fac o alegere.

 

- Ca lup singur e mai greu...

- E greu, apoi nu mai are sens, pentru că eu creez pentru oameni, nu pentru mine...

 

- Dar în primul rînd e pentru dvs....

- Pentru propria exprimare, da, dar eu creez cu un scop anume, nu pentru mine. Vreau să mă exprim, dar aş vrea să închei cu această singurătate.

 

- Ce înseamnă pentru dvs. folclorul acum, cînd sînteţi cetăţeancă a lumii?

- Acum există şi folclor urban, şi folclorul original, ale cărui rădăcini au rămas la sat. Folclorul contemporan are substrat social şi e legat de mase, de oamenii simpli, fie că e vorba de oraş, fie că e vorba de sat. O formă a culturii simplă, uşor de recunoscut, dar nu e cultură pop, care se ţine pe un şablon internaţional cu o formulă compresată pentru o masă imensă de oameni. Chiar şi cîntecele lui Vîsotski fac parte din folclorul urban, un exemplu strălucit de folclor urban. Cred că în viitor, cînd oraşele vor deveni foarte, foarte mari, tendinţa asta spre simplitate va deveni şi mai puternică. Am ascultat o japoneză care cîntă piese tradiţionale japoneze, cîntece ţărăneşti simple, care sună foarte autentic, deşi Japonia e o ţară urbană sută la sută. Cîntece arhaice susţinute de pianul contemporan, nimic complicat, totul sună foarte simplu. În viitor cred că vor apărea instrumente simple făcute de artist, care pur şi simplu îl vor ajuta să se exprime. Există la Sankt Petersburg o astfel de formaţie, Zga, ei îşi fac instrumente simple care-i ajută să-şi interpreteze piesele. Nu instrumente tradiţionale, ca balalaika, de exemplu, ci instrumente simple, care vor lăsa textul să fie în faţă, acesta e viitorul folclorului.

 

- Spuneaţi că, mai întîi de toate, capitalismul mai întîi de toate exploatează. Cum vă exploatează pe dvs. acest sistem capitalist?

- Întrebare periculoasă (rîde)...

            Eu sînt din Tuva, ţară care a sărit în scurt timp de la feudalism la socialism şi acum la capitalism. Tuvienii sînt nomazi, ei nu sînt materialişti, iar eu acum locuiesc într-o ţară capitalistă şi trebuie să mă obişnuiesc cum să reacţionez la prezenţa sau lipsa banilor. În Tuva, în patrie, în ziua în care oamenii primesc salariul e un chef colectiv, toată lumea bea şi se distrează, apoi trăiesc în aşteptarea următorului salariu. Astfel nu poţi să trăieşti într-o ţară capitalistă. Capitalismul cere calcul, eu acum nu pot să mă căsătoresc fiindcă nu am bani. Există şi excepţii, cînd oamenii se căsătoresc din dragoste, gata să trăiască şi într-o cocioabă. Dar de obicei partenerii se aleg după starea lor materială, banii la bani trag. O fată bogată trebuie să se mărite cu un bărbat bogat – asta e o regulă în capitalism. Familia capitalistă e planificată sută la sută, de la serviciu şi salariu la copii, totul e raţional. Unicul capital adunat de mine sînt albumele şi cărţile mele. Dar piesele mele vor fi difuzate la radio şi televiziune mulţi ani de aici încolo şi-n ele va fi mereu cîte ceva de descoperit, oamenii vor descoperi şi după moartea mea cîte ceva din ce am făcut eu acolo. Aceste discuri vor rămîne ca moştenire nepoţilor mei. Misiunea mea constă în faptul că trebuie să arhivez toate acestea într-o ordine corectă, să ştiu ce şi unde e, să le înregistrez la locul potrivit, încît să fie respectate şi drepturile de autor. Acesta e capitalismul. În sens material, eu rămîn încă fără zestre. Dar spiritual şi intelectual sînt, probabil, mult prea bogată ca să găsesc un bărbat egal cu mine, care să înţeleagă că va trăi cu o femeie care-l depăşeşte pe undeva şi să se împace cu asta. Dar acum familia e astfel construită încît bărbatul trebuie să fie mai deştept, mai puternic, mai talentat şi mai genial decît femeia. Asta e cea mai mare problemă.

 

- Dar asta e ca-n comunism...

- Eu cred că în comunism egalitatea între oameni taman că se respecta cu mare exactitate. Oamenii trăiau din dragoste, nu conta starea lor materială, erau ambii altruişti, fireşte, şi – ce e şi mai important – femeia avea dreptul la muncă, avea dreptul să aibă exact atîta cît putea să aibă şi bărbatul. În societatea austriacă inegalitatea în drepturi e foarte acută. Am să dau un exemplu urît, dar care arată cum e situaţia familială în Austria. Sora unei prietene a trăit toată viaţa cu soţul ei, care avea serviciu, iar ea creştea copiii, fiind casnică. Copiii au crescut, ei au ajuns la 55 de ani. Bărbatul hotărăşte că vrea să divorţeze, pentru că el are dreptul, nici religia nu-i interzice, nici statul, statul îl încurajează să aibă altă soţie, dacă vrea el. El divorţează, soţia rămîne singură, copiii au crescut, au viaţa lor, iar ea a rămas în stradă, fără pensie, fără locuinţă, fără nici un ban, asta se numeşte miterzieher. Dacă soţia e asigurată cu soţul şi a trăit toată viaţa crescînd copii, făcînd curăţenie, întreţinînd casa şi familia, societatea nu ia în seamă asta, ceva îngrozitor... Sora prietenei mele n-a rezistat şi s-a sinucis. Asta e realitatea, realitatea goală şi brută. A educat copiii, a îmbătrînit: cîş! Îngrozitor. Am 52 de ani. Am fost la agenţie şi am întrebat care e situaţia mea. Mi-au spus că nu voi avea pensie, pentru că am fost miterzieher cu soţul. N-am ştiut asta. Mi-au spus că eu, ca artist, trebuie să mai lucrez 12 ani ca să primesc acea pensioară micuuuuuţă cînd voi deveni bătrînă. Dar eu sper să cînt şi la bătrîneţe. Sper asta, dar vreau să înţeleg în ce sistem trăiesc. Asta pentru mine a fost descifrarea întrebării ce e capitalismul. Groaznic, dar viaţa e o chestie interesantă. Să trăieşti şi să lupţi e interesant. Dar cînd descopăr astfel de fapte... Pentru poet orice e pîine, înţelegeţi? Eu trebuie să cînt şi eu nu cînt doar pentru mine, de aceea mereu descopăr cîte ceva nou pentru mine. Nu pot să cînd doar despre viaţa mea, pentru că eu cînt pentru oameni şi oamenii trebuie să se recunoască cumva în piesele mele. Nu e destul să spună: vai, ce frumoasă e şi ce bine cîntă. Nu, ei trebuie să găsească în piesele mele ceva înrudit cu ei, ceva care să le atingă sensibilitatea. Iar înrudirea sufletească vine de la înţelegerea a ceva trăit împreună. Cînd interpretez piesa „Inutila”, am o asemenea piesă, „Inutila”, atunci îmi amintesc de acea femeie, care a fost aruncată pur şi simplu din viaţă şi a rămas fără nimic. O femeie care a fost foarte frumoasă şi care i-a dat soţului totul, soţului şi copiilor, le-a făcut de mîncare şi curăţenie, o asemenea femeie, frumoasă şi sinceră a devenit deodată... nimeni.

 

- Iată un exemplu care nu s-ar fi putut întîmpla în URSS...

- În URSS multe nu s-ar fi putut întîmpla. Dar URSS s-a prăbuşit pentru că umanitatea încă nu e pregătită pentru o astfel de egalitate în drepturi. Omul are în interiorul său dorinţa de a avea mai mult, dorinţa materială de putere, asta zace aproape în fiecare om. Foarte rar poţi întîlni un om care să fie mulţumit de ce are, care să spună că el are o locuinţă mică unde să stea, are cărţile sale preferate, are ce să mănînce, are cana lui de ceai, grădina lui, gata, nu mai am nevoie de mai mult, acum mă dezvolt sufleteşte. Sînt mult prea puţini astfel de oameni, dar dacă astfel de oameni vor deveni tot mai mulţi cred că va veni momentul cînd sistemul capitalist îşi va trăi traiul şi se va sfîrşi monopolizarea... Şi URSS a fost un monopol, nici despre asta n-ar trebui să uităm, dar era alt fel de monopol... Va veni un moment cînd fiecare om va hotărî pentru sine dacă îi e suficient sau nu ce are. Dar probabil că atunci vom putea să zburăm cu avioanele nu din New York la Berlin, de exemplu, ci vom putea lua avionul pînă la Alfa Centaur, să te duci liniştit la aeroport şi să zbori pe altă planetă. Poate că vor veni astfel de vremuri, dar pentru a ajunge la asta va trebui să învăţăm să avem o stare interioară sigură, să nu fim orgolioşi, să nu vrem să avem control material asupra altor oameni. Doar atunci ni se va permite să trecem peste limite, să apărem în faţa universului. Dar deocamdată pentru ei sîntem semianimale care se bat, vor mereu ceva mai mult... Eu cred în mai bine, cred în ce e mai bun din fiecare om, chiar şi în cei mai limitaţi, care ţin de ce e doar al lor etc., cred că chiar şi aceşti oameni pot deveni mai buni.

 

- Aveţi multe albume, care vă e mai drag şi de ce?

- Pentru mine toate albumele sînt scumpe, fără excepţie. Pentru mine albumele mele sînt ca şi copiii, se nasc, fiecare album e ca o naştere, pentru fiecare ai emoţii, îl creezi, îl porţi cu tine ca pe un copil, apoi ai emoţii pentru el cînd iese la lumină, pentru că vrei ca fiecare album să fie înţeles. Dacă e să vorbeşti despre ce copil ţi-e, totuşi, mai drag, cred că-s albumele pentru care ai depus mai multă muncă. Ţin mult la albumul Lost Rivers, doar voce, editat în 2003 la Berlin. Preţuiesc mult albumul care aproape că nu mai există, AURA se numeşte, un album triplu cu trei compact discuri în interior, pentru care ar trebui să găsesc o casă de discuri, asta e o problemă urgentă şi stringentă, dintre albumele de cîntece albumul la care ţin cel mai mult e „Oraşul mamă”, iar dintre ultimele albume mi-s foarte, foarte dragi albumele „In Trance” şi „Portretul idealistului”. „In Trance” e ca un copil neprogramat care a ieşit pur şi simplu. Mi se pare un album foarte stilizat, frumos şi foarte compact, doar cu voce şi tobă, un album mistic şi fără limite. Iar „Portretul idealistului” abia a apărut şi încă am emoţii pentru el, aici e munca unui colectiv întreg, nu doar a mea. E un album foarte important, nu pentru că am muncit eu pentru el, ci pentru că e adevărat, tot ce spun acolo e adevărat, iar de adevăr n-ai unde să fugi.

 

- În Braşov s-au vîndut imediat toate albumele, ăsta e un semn bun pentru dvs.

- Nu m-am aşteptat la aşa ceva, a fost o surpriză foarte plăcută pentru mine şi-mi pare rău pentru cei care au rămas fără album, au dispărut toate pe loc, dar am lăsat albume pentru bibliotecă şi voi trimite şi cărţi.

 

- Sînteţi pentru prima oară în România, abia aţi aterizat de cîteva ore, care-s primele impresii?

- Într-un fel, România îmi aminteşte de Uniunea Sovietică, se simte încă o influenţă a vechiului sistem. Apoi, am observat caracterele deschise, sensibilitatea şi un fel de durere interioară. Această durere sufletească, de parcă rănile încă se cicatrizează, asta am simţit. Nu ştiu ce-a fost aici înainte de revoluţie...

 

- Un socialism second hand...

- Aha. Mi-e greu să-mi imaginez, dar simt asta pe oameni. Doi ani de UE înseamnă ceva, dar simt trecutul în oameni, simt că ei încă parcă se trezesc. Viaţa bate cu cheia, „tiuk-tiuk”, ca-n bancul rusesc. „Ce mai faci? – Bine, totul e bine, viaţa bate cu cheia şi totdeauna în cap”. Glumă brută, dar cînd mergeam pe stradă aveam sentimentul că oamenii poartă cu ei urmările rănilor dintr-un trecut dureros şi abia încep să se trezească, să conştientizeze noile perspective. Cred că în viitor acest proces va fi şi mai dureros, majoritatea populaţiei e foarte săracă. Ţara nu şi-a făcut un capital stabil care să asigure populaţiei siguranţa unor drepturi minime, încă nu se vede aşa ceva. Cînd mergeam în tren am văzut case distruse în care locuiau oameni. Asta înseamnă că sistemul social încă nu e în stare să asigure spaţiu locativ pentru acea parte a populaţiei, acel minim necesar. Probabil că ar trebui să se ia nişte hotărîri radicale, poate să le dea o porţiune de pămînt pe care oamenii să poată creşte 2 ha de cartofi, castraveţi, roşii, un loc unde oamenii să-şi poată construi singuri o mică locuinţă. Dar simt că la asta încă nu s-a ajuns şi asta se simte. Dar şi naturaleţea interioară se simte şi asta e foarte interesant. Văd după stăpînii casei unde stau că mai există credinţa în iubirea ca sentiment, nu ca o hotărîre raţională. Preţuiesc asta, pentru că fac parte dintre oamenii care apreciază valorile sufleteşti, nu materiale. Acesta e un moment foarte important pentru mine. Văd multă iubire în oameni, poate că asta ţine de temperamentul poporului, dar cred că e şi o reacţie subconştientă de apărare.

 

- La concertul-porformance de alaltăieri în sală au fost şi muzicieni, care mi-au spus că aţi cîntat în acelaşi timp pe mai multe voci în mai multe registre. E o tehnică populară din Tuva?

- Nu. Acesta e rezultatul dezvoltării vocii, doar cînt de peste 15 ani. La început aveam o voce de ceva mai mult de 2 octave, apoi am dezvoltat-o pînă la 4 octave, iar acum am 4 octave şi jumătate, asta e foarte mult, dar italienii zic că am 7 octave cînd folosesc „cîntatul din gît”, numărînd şi sunetele înalte, şuierătoare, şi vocea joasă, ca a monahilor tibetani. Dar acesta e rezultatul muncii.

 

- Acum sînteţi bunică, nepotul dvs. tot şaman e? Cît de des îl vedeţi? Pentru fiica dvs. aţi scris o poveste, pe el ce-l învăţaţi?

- Pentru nepotul meu am compus un cîntec, pe care i l-am dăruit. Speram că va învăţa melodia la flaut, dar fiică-mea nu găseşte niciodată timp să-l înveţe cîntecul, iar eu sînt mai mult în turnee. Dar el are compilaţiile lui, albume, formaţii preferate. Oricît de ciudat ar fi, fiică-mea nu prea are idee de ce fac eu. Cînd văd în public oameni tineri, în special fete, încerc să înţeleg care e deosebirea între ei/ele şi fiica mea. Nu pot spune că ei îi e neinteresant ce fac eu, ea pur şi simplu nu înţelege ce fac, fie că e vorba de album muzical sau de avangardă. Eu pentru ea sînt mama şi atît. Mama care are ca profesie să călătorească şi să aibă concerte peste tot. Ştie că înregistrez şi editez multe albume, dar ea apreciază cu totul altfel albumele mele în comparaţie cu publicul meu, adică ea nu face parte din publicul meu. Are valorile ei, îi place să deseneze, îi place hip hop-ul, muzica de dans, care face parte din cultura pop, poate că asta e normal, cînd generaţia următoare respinge generaţia dinainte. Nepotul meu are şi el gusturile lui, adună albume copilăreşti, are texte îndrăgite, pe care le învaţă. Pentru el ceea ce interpretez eu e ceva foarte ciudat. În realitate, aş vrea să-i văd o dată în sală şi să înţeleg reacţia lor. Deocamdată n-am avut ocazia să văd aşa ceva, deocamdată sînt pentru ei pur şi simplu mama şi bunica, poate o mamă şi o bunică neobişnuită, altfel decît în alte familii, dar ei s-au împăcat deja cu situaţia asta. Nepotu-meu zice că: „Da, bunica mea e cîntăreaţă şi ea trebuie să-şi păstreze profesionalismul şi de aceea e atît de neobişnuită”. Copilul deja şi-a lămurit situaţia asta pentru el. El vede că mă îmbrac extravagant, arăt altfel decît bunicile austriece obişnuite ş.a.m.d. Se mîndreşte cu mine, vede că plac, că oamenii mă simpatizează. Stă lîngă mine şi simte ce se întîmplă, în acele momente simt bărbatul din el, e încîntat de mine, îşi zice ce bunică frumoasă are, dar el nu se bucură de mine ca personalitate artistică, ci vede că bunică-sa e simpatică, frumoasă şi că se deosebeşte de restul, da, asta observă.

 

- Dar el e încă foarte mic...  

- Da, e foarte mic, încă nu poate să înţeleagă totul, dar cînd se întîlneşte cu mine încearcă să-mi ofere cît mai multă atenţie şi dragoste. E foarte bucuros cînd sîntem împreună. Ştie că toţi se uită, intră în vorbă, ne acordă atenţie, roiesc tineri în jurul nostru, pentru el cînd e cu bunică-sa e ca o sărbătoare. Uneori e gelos, încearcă să le arate tuturor cine e el: „Sînt cel mai important bărbat din viaţa ei”, fără cuvinte, dar asta vrea să transmită. În realitate asta e tare adevărat, pentru mine nu există nici un bărbat mai important decît el. Haios, dar asta aşa e. Încearcă să arate tuturor că îi sînt bunică, ca să vadă cum toţi se minunează că nu îi sînt mamă, ci bunică: „Asta nu e mama, e bunica, atît de tînără!”. Cînd călătoresc mă gîndesc adeseori la el, ce gentleman creşte! Ce plăcut!

 

- Arătaţi forte bine, aveţi un secret al tinereţii şi frumuseţii?

- Ştiţi, cînd m-am întîlnit cu formaţia Huun-Huur-Tu, ca să înregistrăm un album, m-am gîndit şi eu la asta, că băieţii arată foarte tineri. Ei sînt profesionişti, lucrează pe scenă deja de 30 de ani. Pe liderul formaţiei, Kaigal-ool Khovalyg, l-am întîlnit cînd avea 17 ani. Acum are 45-46-47 de ani, el arată aproape la fel, nu s-a schimbat deloc. Cînd faci artă, călătoreşti mult, eşti mult pe scenă, în faţa oamenilor, eşti obligat să-ţi păstrezi tonusul interior, asta în primul rînd. Apoi fac zilnic nişte exerciţii, nu multe, dar le fac zilnic, asta e foarte important, să te păstrezi, să ai grijă de tine. Dar nu există mari secrete. Poate că secretul e acesta: cînd m-am născut părinţii mei probabil că erau foarte, foarte, foarte îndrăgostiţi.

 

- Sînteţi primul copil?

- Primul copil, da, la noi aşa se spune: Dumnezeu era foarte îndrăgostit de ce făcea. Apoi, dacă nu mă aşteaptă nici o pensie, după legile statului austriac, atunci trebuie să nu mă las şi să trăiesc mai departe...

 

- Şi să fiţi mereu tînără...

- Da, de ce nu, vreau să cînt şi la 80 de ani.

 

- Asta e posibil...

- Asta e posibil, am văzut multe exemple. Nu demult am fost la Moscova, a venit o bătrînă dintr-un sătuc din Ucraina, Goruny, care avea 80 de ani, a cîntat şi ţopăit pe scenă o oră întreagă. Publicul o admira cu gura căscată. Erau şi bătrîni în sală, şi copii foarte mici, era o atmosferă de veselie şi bucurie generală. Aşa de bine cînta şi dansa, şi ştia un număr atît de mare de piese, să ţii minte atîtea texte, ceva extraordinar. Am fost şi la concertul Cesariei Evora, care nu pare prea sportivă, dar rezistă minunat pe scenă. Bătrîna ucraineancă se vede că e sănătoasă, zdravănă, se vede pe ea că munceşte de dimineaţă pînă seara. M-am gîndit că se poate, mai ales dacă nu exagerezi acum, dacă nu scoţi totul din tine. Trebuie să te uiţi mai simplu la viaţă, să nu scoţi din tine răutăţi, ci să ierţi, să înţelegi că viaţa nu e chiar perfectă, să-ţi trăieşti viaţa cu o uşurinţă înţeleaptă. Să poţi să fii bun, probabil că acesta e secretul sănătăţii. Apoi să preţuieşti darul pe care ţi l-a dat natura, Dumnezeu, părinţii şi în acelaşi timp să fii optimist şi să creezi mereu, probabil.

 

- Portretul idealistului...

 - Da (rîde), da. Cea mai bună reţetă a tinereţii îndelungate e să crezi în mai bine. Aşa e în tinereţe, ai încredere că va fi mai bine, apoi se întîmplă ceva cu acest mecanism, pe care nu trebuie să-l neglijăm, dar să fim puţin ironici cu el, să ne păstrăm umorul şi acel sentiment de uşurinţă. Oricum o să murim, de ce să cărăm cu noi pe lumea cealaltă răutatea? Oricum nu putem să luăm în partea cealaltă nimic în afară de trăirile noastre sufleteşti. Fireşte că viaţa cere uneori şiretenie, dar trebuie să fim atenţi la asta, să înţelegem că energia sufletească e cea care contează, care rămîne.

 

- Mulţumesc, mersi fain.

- Să rîzi tot e bine, da (zîmbeşte), şi asta face bine.

 

(28 februarie, Braşov)