Alexandru Vakulovski

 157 de trepte spre iad

Salvaţi-mă la Roşia Montană

(fragment de roman)

 

Te plimbi prin liniştea din galeriile din Roşia Montană. Eşti doar tu, piatra şi apa care te înconjoară. Încerci să eviţi noroiul de pe jos, pentru că ştii că dacă te atinge nu-l vei mai putea scoate din haine. Dar degeaba, pentru că noroiul e plin, culmea, de aur, argint, fier, cupru, zinc, arsenic şi nu e doar la picioare, dar şi sus, deasupra capului, de unde îţi curge în cap ca nisipul dintr-o clepsidră.

E o linişte dubioasă, pentru că poţi distinge mii de voci de copii, femei şi bătrâni care vor să-ţi spună ceva, îţi şoptesc la ureche încontinuu, ţipă, le auzi, dar nu le poţi înţelege şi te gândeşti că poate cândva vei putea descifra măcar o singură propoziţie din rumoarea liniştii. Simţi mirosul transpiraţiei morţilor, dacă atingi pereţii le simţi ultimele zvâcniri ale vieţii. Le simţi grijile, disperarea, visele oarbe şi speranţele.

 Sunt prea multe aici, aşa că singurătatea nu e o problemă în mine. Din contra, dacă încerci să te protejezi de voci şi de la ce vor să-ţi transmită, oboseşti, de parcă ai fi într-o mulţime gălăgioasă, în care fiecare vrea să spună ceva.

 Apoi ca dintr-un uter ieşi afară prin vaginul celor 157 de trepte. Vezi că în tot acest timp deasupra ta au fost pietrele funebre romane, pietrele tale, cioplite cu mult, mult înaintea naşterii tale. Te miri cum de ai reuşit să ieşi, dacă deja aveai mai multe pietre funerare deasupra capului.

 Mai sus, şi mai sus, acum vrei să fii deasupra Roşiei. Dar drumul e foarte greu, pentru că pereţii caselor în paragină te apasă, parcă vor să se răzbune înainte de-a fi băgate înapoi în pământ - înmormântare legitimată de plăcuţe albastre bătute în cuie pe pereţi. Oamenii sunt ciudaţi, când te văd se opresc şi te conduc cu privirea, se uită lung, de parcă ar vedea pentru prima dată un om. E ceva obişnuit aici în Roşia. Fiecare om e studiat atunci când apare, gâturile se sucesc de parcă ar vedea o fantomă. Aşa fac şi şoferii, scad din viteză şi te urmăresc chiar şi atunci când deja te-au depăşit.

Treci pe lângă bisericile părăsite: greco-catolice, ortodoxe, unitariene, reformate, romano-catolice… - care încă au altfel de plăcuţe, de monumente istorice, dar oricum, fiind în hora celorlalte case cu plăcuţe albastre, ele cedează, vezi şi auzi cum plesnesc, cum sunt atacate de păianjenii mai vii şi mai activi ca oricând altă dată. Crucile de pe biserici, acolo unde încă au mai rezistat, scârţâie apropiindu-se în fiecare moment de pământ. Golurile din biserici sunt mai apăsătoare decât golurile de sub picioare. Pentru că mergând prin Roşia ai impresia că mergi pe o bulă de săpun, căci sunt peste tot mine. Nu ştii când te poţi prăbuşi.

Mersul prin cimitire e ca o pauză de respiraţie, ca o eliberare. Dar eliberarea scade în loc să crească, pentru că cimitirele din Roşia nu sunt crescătoare, cum ar fi normal, ci descrescătoare, în fiecare zi fiind eliberate de cel puţin un mort-doi…

 Tăurile te urmăresc ca nişte ochi atunci când treci pe lângă ele. Din când în când câte un şarpe se opreşte pe oglinda apei şi îţi aruncă priviri scurte. Dacă vei intra în apă te vei simţi ca într-un corp străin care în orice moment te poate înghiţi.

 Urmează pădurea. Te bucuri că aici nu vei întâlni oameni, sau - foarte puţini. La rădăcinile brazilor şi pinilor vei vedea pălăriile gălbeneilor şi crăiţelor. Cu cât vei înainta mai mult cu atât vei vedea mai multe mure, pe care le vei strânge între buze, iar seva lor roşie îţi va curge pe barbă şi pe gât.

 Sus te vei simţi în largul tău. Căci trebuie să fii ghinionist dacă şi acolo vei da de oameni. În schimb vei fi înconjurat de miliarde de afine. Vei fi la mijloc şi asta îţi va da un sentiment răcoros al libertăţii. Dar sus, cel mai sus, te vei mira când vei simţi un miros pestilenţial şi mii de muşte te vor înconjura. Dar nu tu eşti ţinta, ci alte ciuperci, care atrag prin mirosul sevei pe care o emană roiurile de muşte.

 Sunt nişte ciuperci - Phallus impudicus sau buretele pucios - un condiment nelipsit pentru farmecele de dragoste şi nu numai. Denumirea ciupercii spune tot, ciupercile puturoase şi gelatinoase au forma pulelor şi se ridică neobosite, până toamna târziu, când se fleşcăiesc – spre cer.

 De sus cobori printre afine şi Phallus impudicus până la punctul zero al Roşiei Montane, centrul comunei. Ca o copertă a unei cărţi, piaţa, dar şi întreaga comună, e încoronată cu peretele unei case ruinate. Da, doar un perete. Nu există nici un fotograf care a trecut prin Roşia Montană şi să nu fi pozat acest perete. Te aşezi pe fereastra peretelui şi nu ştii încotro s-o iei. Spre comună sau înapoi, acolo unde cândva era casa întreagă.

 (…)

 Se spune că beţivii au un Dumnezeu al lor. De fapt n-au nici un Dumnezeu. Îl au pe Omul de Gumă. Sau cel puţin pentru roşieni e rezervat Omul de Gumă. De Omul de Gumă sunt legate poate cele mai amuzante istorii din Roşia Montană. Amuzante, dar nu pentru beţivi, ci pentru restul.

 Eu îl ştiu de mică pe Omul de Gumă. Nu pentru că m-aş fi apucat de băut de mică, nu, asta s-a întâmplat mult mai târziu... L-am cunoscut cam după ce i-am întâlnit pe pitici şi pe Cavaler.

 De fiecare dată când bunicul nu mai apărea acasă şi se făcea târziu, bunica şi mama mă trimiteau La Popice să-l aduc. De multe ori nu era acolo şi eu rămâneam printre beţivi să-l aştept. Cel mai adesea el era la vreo soţie de beţivan care chiar în acel moment era La Popice. Bunicul uneori apărea, alteori nu. De fapt nici nu prea conta pentru mine. Din start ştiam că voi lua bătaie. Ori de la bunica, ori de la el.

 Cât aşteptam, beţivii n-aveau nici o treabă cu mine. Mi se părea un pic ciudat şi chiar îmi plăcea printre ei, spre deosebire de soţiile lor care nu-şi lăsau copiii să se joace cu mine. Beţivanii îmi dădeau să beau bere, dar mie nu-mi plăcea. Câteodată îmi luau câte-un suc şi îmi dădeau gumele şi bomboanele pe care le primeau rest.

 Între timp eu îi buzunăream. Pentru că oricum ştiam că-şi vor pierde banii ori jucând cărţi, ori la popice, ori pe băutură, ori pe drum. Aşa că mai bine îi luam eu direct. Le luam şi brichetele şi ţigările. Nu ştiu de ce, pentru că nu fumam, dar mi se păreau frumoase, ca nişte jucării...

 Într-o seară când deja mă gândeam că o să trebuiască să mă întorc acasă fără bunic, deci că voi lua bătaie de la bunica, după ce îmi primisem guma şi le furasem destul beţivanilor, l-am văzut în sfârşit apărând şi pe bunicu’. Avea ochii tulburi, semn că primise palincă de la femeia de la care venea...

 S-a aşezat lângă mine. În sat el nu mă bătea, nu ştiu de ce. Bătaia îmi era rezervată întotdeauna acasă. Poate că îi plăcea atât de mult să mă bată că îşi lăsa această plăcere doar pentru el, nu vroia s-o împartă cu nimeni.

 A cerut palincă şi a început să discute cu beţivanii despre aur, despre fostul şi viitorul primar, despre soţiile beţivanilor care nu erau de faţă. La un moment dat bunicul nu mai putea vorbi. S-a ridicat brusc de la masă şi a ieşit val-vârtej din bar. Eu l-am urmat. Deşi era bine printre beţivani, nu vroiam să rămân şi să primesc bătaie de la ambii bunici...

 Bunicul mergea mârâind dintr-o parte în alta a drumului. Nu prea mai ştia să articuleze. Atunci mi s-a părut că aud nişte sunete ciudate. Ca o minge plină cu nisip pe care o trânteşti jos şi ea doar încearcă să se ridice înapoi, dar degeaba. M-am uitat în spate. De noi se apropia ceva ce părea că seamănă cu un copil, doar că se mişca de parcă ar fi adult. Ne-a ajuns din urmă. Când era lângă mine, fiinţa mi-a arătat toţi dinţii imenşi de aur.

 Chiar şi beat, bunicul era destul de sprinten, aşa că nimeni nu îşi încerca norocul. Câţiva l-au prins pe bunic în pat cu femeile lor, dar şi în curul gol el reuşea să fie mai tare ca ei. Unii dintre soţii înşelaţi s-au ales cu maxilarele rupte, alţii pur şi simplu trântiţi la podea cu bunicul pe ei dându-le palme în cap. Cel mai bine au ieşit cei care aşteptau să iasă din casă. Apoi ei puteau să facă orice cu nevestele lor. Pentru că erau ale lor.

 Omul de Gumă a sărit direct pe bunic şi el s-a lovit de un gard. Fără să-i dea prea mult de gândit, Omul de Gumă l-a trântit rapid de vreo patru ori pe bunic în noroiul roşiatic. Bunicul a reuşit să smulgă o scândură din gard şi l-a nimerit pe Omul de Gumă în cap. Omul de Gumă nu s-a ferit. Scândura a sărit înapoi din capul lui direct în capul bunicului, care a picat jos ca împuşcat.

 După asta Omul de Gumă ne-a condus acasă. De mine nu s-a atins, doar din când în când mă privea. În schimb pe bunicul îl arunca din gard în gard. A intrat şi în curte şi l-a trântit direct pe scările din faţa uşii.

 Eu am intrat în casă, m-am băgat sub plapumă, am închis ochii şi am început să-i aştept cu nerăbdare pe pitici şi pe Cavaler.

 De atunci am tot auzit de Omul de Gumă. Din când în când mă şi întâlneam cu el când eram în preajma vreunui beţiv. Omul de Gumă îngrozea chefliii din Roşia Montană. Îi vedeai a doua zi vineţi, zgâriaţi. Şi povesteau despre Omul de Gumă. Mulţi râdeau de ei.

- Mai puţin să bei, beţivanule, şi nu te întâlneşti cu nici un Om de Gumă, dacă ştii drumul spre casă...

 Iar bunicul după câteva întâlniri cu Omul de Gumă s-a lăsat de băut. Nu că nu ar bea deloc, cum să nu se bucure de palinca de 60 de grade din Roşia? Dar a lăsat-o mai moale cu beţiile şi s-a dedicat în totalitate nevestelor din comună.