Alexei VAKULOVSKI

Din Buhenvald în gura foametei

(Arsenie Banaru, 1926)

 

Înainte de foamete eu am trecut printr-o urgie mai mare, mai groaznică. În 1944, pe când aveam 18 ani, am fost luat la război. I-am simţit gustul pe malul Odorului. Am luptat şi-n Königsberg. Cercetaş eram. Am fost rănit în ambele picioare, mi-am pierdut cunoştinţa şi m-am trezit apoi înconjurat de inamici. Nu era nimeni de-al nostru lângă mine, iar eu, neputând suporta durerea, am început să mă târâi pe brânci. M-au lovit cu pistolul-automat în cap, mi-au rupt mâna stângă, m-au aruncat într-un bordei. Sângele îmi curgea din ciubote, gemeam. Dar mi-am revenit. Eram tânăr. Puternic. Sănătos. Ne-au încărcat în vagoane şi ne-au dus în lagărul Mauthauzen, numit şi Scara morţii. Din 300 de prizonieri mai rămăsesem vii vreo sută… Nu prea mult timp am stat acolo, căci ne-au dus în Buhenvald. Loc de suferinţă, de groază. La intrare era scris în mai multe limbi că ieşirea din lagăr e prin hogeag. Eram aruncaţi într-un buncăr, apoi într-o cameră cimentată. Turnau peste noi apă fierbinte până cădeam fără simţire, apoi ne trezeau cu apă ca gheaţa. Locul cel mai straşnic al lagărului era crematoriul cu cuptoare din piatră neagră; acolo focul topea trupurile oamenilor. Mai era acolo o remorcă grea, la care erau înhămaţi prizonierii şi impuşi să cânte când o trăgeau. Cei care refuzau să cânte erau străpunşi cu baionetele, rupţi în bucăţi de câinii SS-oviştilor. Se deosebea prin cruzime un călău – Martin Summer. El îi dezbrăca pe oameni în pielea goală şi-i arunca într-un cazan cu apă clocotindă, făcea din craniile lor spălătoare şi le agăţa prin barăci.

            Nu voi uita o zi groaznică de atunci. Dintr-o baracă, fasciştii au scos mai mult de o sută de copii (se spunea că-s din Polonia şi din Belorusia) şi le-au permis să se joace pe stadion. Era prin aprilie. Bucuroşi, copiii au început să culeagă flori. Atunci fiarele de hitlerişti au dat drumul la câini. Câinii au început să-i sfâşie. Iar mamele copiilor erau scoase la marginea stadionului, să privească. Ele se aruncau peste câini, înnebunite, se târau neputincioase peste trupurile micuţilor. Iarba era roşie de sânge…

            Eram şi eu sortit pieirii, dar am fost eliberat de Armata Sovietică. Am stat într-un spital din Magdeburg, apoi în unul din Leningrad. M-am întors acasă. Nu-mi venea să cred că eu îs eu… Eram cel mai fericit om din lume. Nu ştiam că Dumnezeu îmi mai pregătise o încercare: foametea. De la bun început vă spun că toată familia noastră a ieşit din foamete. Dar nu ne-a fost uşor. Nici pe departe nu ne-a fost uşor. În 1946, vara, mama avea puţină pâine: nişte grâu, nişte porumb, dar ne-au cărat-o Stribocii, alde Ionică Dulău, Maftei Paţuc, Saşa Tişlac, erau şi alţii. Venea unul de la raion, îi aduna şi porneau prin sat ca dihorii. Luau tot ce găseau. Măturau podurile. Mama a ascuns pâinea în hornul sobei. Eu am făcut o groapă în sarai, am turnat acolo grâul şi am pus deasupra un poloboc, dar au căutat, au dărâmat, am împuns cu vergi de fier şi au găsit. Aşa că am intrat în iarnă fără firimitură de pâine în casă. Dar aveam lemne pentru foc. Mama ducea lemne la brutăria din sat şi lua în schimbul lor ciocălăie. Le râşneam şi le mâncam. Aveam cu ce amăgi stomacul. Din balta Nistrului aduceam papură, scoici. Din papură făceam făină, iar din scoici chiftele. Amestecam făina de papură cu cea de ciocălăi şi schimbam şi gustul mâncării. Ieşeau nişte turte… bune de mâncat. Când s-a desprimăvărat, ne duceam pe deal şi aduceam pir, pur… Da, aveam şi o vacă. Dădea câte o ţâră de lapte şi noi ne bucuram. Nici nu-mi pot închipui cum n-a murit ea în vara ceea. Că mulţi oameni au rămas fără vaci atunci: le-au tăiat; le-au mâncat ori s-au pierdut şi ele din pricina foamei. A noastră a scăpat cu zile, sărmana.

            Ce? Nu. Familia noastră în Polonia n-a fost. În Polonia s-a dus tatăl lui Dumitru Coreţchi, fostul primar, şi nimeni nu l-a mai văzut. Se duceau oamenii o dată, de două ori şi li se pierdea urma. Şi al lui Fedot tată s-a dus şi n-a mai venit. Mulţi s-au pierdut acolo. Aşteptau trenul prin păduri, aruncau căngile şi dau jos ce le cădea: fie om, fie saci cu cartofi, cu fasole…

            Mâncam atunci şi geandră. Geandra, măi băiete, aşa se face: arunci un pumn-doi de tărâţe ori făină de papură şi ciocălăie într-o căldare cu apă, o pui la foc să fiarbă şi poftă bună!

            Nu, atunci nu umblau oamenii prin vizite. Dacă intra un om străin în casă şi te vedea că pui ceva în gură, nu-ţi mai zicea bună ziua, ci se repezea la masă şi înghiţea ca lupul. Nu-l mai puteai opri. Murea lumea pe-un cap.

            Da, se făcea şi târg atunci la noi în sat. Schimbau oamenii ce aveau pe mâncare. Veneau târgoveţi de nevoie şi din alte sate. Era unul Filip. A dus un scaun la târg şi a făcut barter pe o chiftea. A mâncat-o, s-a pornit spre casă, a ajuns până-n vale şi a murit.

            Se umflau oamenii de foame şi mureau. Moş Ivanaş Spataru punea cadavrele în căruţă şi le ducea într-o groapă mare din cimitir.

            Femeia lui Toderică Spătaru leşinase, nu murise. Când au pus-o în groapă, ea încă da din mâini şi din picioare. Nu murise încă. Au pus alte trupuri peste dânsa şi au dat ţărână deasupra lor. Mai târziu groparii şi-au dat seama că ea fusese îngropată de vie. Iar a doua zi i-au îngropat şi pe cei doi copii ai ei. De fapt, copiii mureau mai des. Ce? Sigur că în timpul foametei au murit mai mulţi oameni la noi în sat decât în timpul războiului. Da, mai mulţi au murit…

            Dar ştii că eu în timpul foametei m-am însurat? Am făcut chiar şi nunta atunci. Am făcut nunta cu mâncare din scoici şi două oale de plachie, un fel de caşă. Şi vreo câteva pâini din făină de papură şi ciocleji au fost în capul mesei. O masă împărătească! Am câştigat la nunta mea, a noastră, două furculiţe, o lingură şi 75 de ruble. Starostele a făcut o listă cu darurile pe care urmau să mi le dea mesenii-nuntaşi… când vor putea. Îmi promiteau pâini, găini, păpuşoi… Nu mi-a mai dat nimeni nimic. Bine e că am rămas în viaţă şi-mi pot vedea nepoţii şi strănepoţii.

            Ce zici? Nu. Lagărul mi-a părut cu mult mai groaznic decât foametea. Cu mult mai groaznic. În lagăr nu aveam nici o scăpare. Nici o nădejde. Nici una. Iar foametea ne lăsa o nădejde. Ştiam că, dacă ajungem până în primăvară, sîntem trăitori. Şi când am văzut că iese verdeaţa din pământ, am răsuflat uşuraţi.