Ruxandra Cesereanu, Un singur cer deasupra lor

Cristian Robu-Corcan, Fără ruşine

Moni Stănilă, Trecea un prinţ călare

Veronica D. Niculescu, Simfonia animalieră 

Liliana Corobca, Kinderland

Moni Stănilă

 

Trecea un prinţ călare

A țintit cu grijă în stânca de peste fluviu. Sfoara s-a întins frumos. Se apropie, îmi face semn să mă prind de gâtul lui cu brațele, iar cu picioarele să îi cuprind mijlocul. Mă prind ca un scai, cu ochii strâns închiși. De acum nu mai văd, doar aud. Aud cum își potrivește palmele pe funie. Simt inima mea cum bate cu teamă. O încearcă. Îi simt oasele în mișcare sub straturile de carne. Simt inima lui cum bate cu teamă. Sunt așa de epuizată încât refuz să mă mai gândesc. De piciorul lui stâng a prins mai devreme o funie pe care a legat-o de piciorul meu drept. La o distanță de aproximativ un metru și jumătate. Așa că îmbrățișându-i mijlocul cu picioarele nu mi-e foarte comod.

 

Face o mișcare bruscă și, ca şi cum aerul s-ar transforma într-o fâşie elastică invizibilă, îmi simt ceafa lovindu-se de aer, coborând, revenind, îmi pierd respiraţia, tot aerul îmi rămâne blocat undeva între gât şi plămâni, provocându-mi greaţă. Se aude un fâșâit prelung și bănuiesc balansarea corpurilor de-a lungul funiei. Mișcarea se armonizează și exact când aerul din gât pare să se topească și să accepte interacțiunea dintre trupurile noastre și golul de sub funie, mâinile lui se desprind și mă îmbrățișează. Mi se pare că țip, dar nu mă aud. O pungă de aer rămasă în corpul meu îmi urcă în cap şi rămâne acolo. Căderea în gol, spaima și senzația de coșmar. Deschid ochii larg, îmi înfig cu putere degetele în hainele lui, picioarele mele îi frâng mijlocul, simt cum el se îndoaie în aer ca să mă țină deasupra, toate doar într-o secundă și plesnitura zgomotoasă a impactului. Trupurile noastre lovind apa fluviului. Un vuiet puternic invadându-ne urechile, capul, membrele.

De la urcatul meu în brațele lui, până la apa rece care ne inundă, mișcările mele haotice, mâinile lui, care, cu repeziciune, mă apucă de umeri ca să mă aducă în poziția corectă, s-au scurs maximum 30 de secunde. Deschid ochii. Năucită. Apa se scurge violent în jurul nostru, deasupra noastră. De undeva de sus lumina răzbate neclară şi rece. Văd fața lui îndreptată spre mine, văd mâinile, mișcările lor bruște, toate destabilizate de apa care ne acoperă, de nisipul fin care așează între noi neclaritatea. Eu, în tot mai mare dezordine, încerc să ies la suprafață. Îi pot citi expresia aproape furioasă a chipului, mă prinde de umeri și mă scutură greoi. Rezultatul e un măr scuturat în borcanul cu miere. Mă atenţionează, încă nu, încă nu. Trebuie să rămânem sub apă. Încerc să mă controlez. Obțin inerție. Inerție totală. Și focusare a privirii. Mă uit în ochii lui care se mișcă stânga dreapta cu repeziciune. El merge, în josul cursului. Pe sub apă. Și mă târâie după el. Din când în când mă privește. Pare sigur. Nu pare, e.

Toată viața, ori de câte ori am băgat capul sub apă, am crezut din primele 10 secunde că mă sufoc. M-am disprețuit pe furiș pentru slăbiciunea asta. Mi-aș fi dorit să fiu ca personajele din cărțile cu eroi ale copilăriei, să înot pe sub apă cinci kilometri, fără aer și probleme. Acum, cârpă în două mâini hotărâte, hotărâtoare pentru viața mea, uit să mă uimesc de rezistența de care dau dovadă. Sunt târâtă pe sub apă. Dar eu, deși imobilă ca o mâță moartă, nu cerșesc aer, nu mă-ndop cu apă. Mă las dusă de el şi de curent şi încerc să nu mă gândesc la nimic. Mai ales nu la aer. Îi urmăresc mişcările. Se mişcă bine sub apă. Nu se teme. E în mediul lui. După o vreme, fără să o pot măsura obiectiv, privește în sus. Capul i se mișcă în toate direcțiile, dă încet drumul aerului stopat în plămâni. Gesturile nu le pot descrie altfel, decât ca în apă. Și îmi face semn. Gata, dau din picioare, pasul brotacului, el mă ține în continuare de umeri și cu o mișcare, ce în vis mă ajută să zbor, ne ridicăm. Capurile noastre se întind privind spre cer, până arcuirea gâtului străpunge păturile de apă. Păturile se împrăștie, urechile îmi sunt umplute de zgomotul puternic al valurilor, gura mi se deschide la maxim pentru o inspirare cu fluierături. El zâmbește, mă ține în continuare, râde, într-un mod plăcut.

„Am reușit! Mai e puțin. Te descurci?” Parcă da, parcă am auzit bine, parcă atât a spus. Râd și doar acum simt cum ceea ce unii numesc bucurie, foarte fals și inexact, simt, spuneam, cum sentimentul ăla de victorie totală, plus o doză serioasă de adrenalină, acumulată în ultimele două minute, simt, spun, fericirea cum mă energizează, și, da, simt, abia acum, o durere usturătoare în tot corpul. El se întoarce și începe un înot bărbătesc puternic. Eu, cu femeiasca mea de baltă, la propriu și la figurat, țin, după puteri, ritmul.

Oooo, da, așa mai spun și eu. Uite, astea legături. Astea de la picioare, pe care el acum, așezați în mâlul lipicios de pe partea opusă a fluviului, le desface. 

Mă uit în dreapta cu încântare. Punctul vamal e la câțiva kilometri în susul apei. Mă întorc și îl privesc. El, cu fața în jos, spre nodurile primei noastre legături serioase și adevărate, muncește cu degetele roșii la desfăcutul lor. Acum ridică ochii, râde ușor și mulțumit, privindu-mă, ca pe o entitate clară și asemenea. Nicicum altfel. Nici o altă nuanță. O situație de rahat, poate transforma un străin, un corp, într-o prezență clară și asemenea. Iată omul care nu m-a lăsat să mor și care de acum nu mai poate trăi. Din cauza mea. Îi zâmbesc cu buzele, cu sprâncenele, cu ochii. Ca unui asemenea. 

Desface cu repezeală nodurile, în timp ce eu încerc să-mi definesc senzaţia asta, de entitate clară şi asemenea. Şi distinctă în acelaşi timp. Îmi amintesc de visele în care apare un câine din copilărie. Nimic nu individualizează mai puternic un câine decât apariţia aia de câteva secunde din vis. Poți să îți iubești oricât patrupedul, îl vei considera special și al tău, dar va rămâne un punct comun între el și ceilalți câini. Măcar pentru simplul fapt că se ling reciproc sub coadă. Câinele mort, apărut în vis, are o cu totul altă importanță și prezență. Între el și restul câinilor din lume se cască o prăpastie la fel de mare ca moartea lui. El devine, în visul tău, Câinele. Însumează atunci tot ceea ce nu a însumat în timpul vieții, și mult peste tot ce pot însemna ceilalți câini din lume. Pentru mine, omul ăsta a devenit ca un Bambi, câinele meu mort, care îmi apare uneori în vis. O identitate clară fără nici un punct comun cu alţii.

Dacă se întâmplă să visez moartea părinţilor mei, durerea e foarte aproape de neputință. Și neputința nu apare în fața morții, cât în fața nevoii de a plânge din toți rărunchii. Dar e un vis şi nu poţi plânge cum ţi-ai dori. Urli, dar nu îţi simţi urletul. Asta te copleșește. Visele sunt foarte diferite de viață, dar sentimentele din vise pot depăși în intensitate realitatea.

Mă uit la el şi mă simt vinovată. Un om se hotărăște să te ajute pe moment, cu ușurința cu care îi dai o labă în bot unuia pe stradă fiindcă agasează o domnișoară. Ea îți mulțumește frumos, o conduci până la taxi. Ești un cavaler și o ștergi ca unul! Dar alteori viața profită de bunul simț și-ți trage țeapa! Domnișoara e urmărită în continuare, trebuie să mai bați câțiva, te ia poliția, mănânci bătaie, iei amendă, poate stai și la zdup și afli că domnișoara era o curvă și, fără să te lămurească nimeni, te-ai dat la peștele ei.

Sigur, nu e vorba de mine și de el. E pur și simplu o situaţie nasoală în care nimerești fără să îți propui. Ca atunci când ți se face milă de un copil orfan, îl primești la masă și el se îneacă pe neașteptate cu un os și moare. Iar tu, blocat, nu știi ce vei spune la poliție. Nu te vor crede. Câțiva ani pentru crimă. Eventual şi un dosar pentru pedofilie. Basta.

Cam așa e cealaltă legătură dintre noi, nu cea de la picioare, ci aia care ne-a adus în situația asta. La mii de kilometri de casa mea, la mii de a lui, legați de picioare ca să nu ne ia curenţii apei. Și până la urmă poveștile astea sunt atât de multe, atât de comune, de dese, de banale, că nu mă mai chinui să intru în detalii. Nici vorbă de iubiri pasionale. Nu vă imaginați că vă spun o banală poveste de iubire.

Nu, nu e vorba de iubire. E vorba de supraviețuire. Și de legăturile, văzute și nevăzute, cu care doi oameni se pot lega. Iar la nevoie, trei, patru, câteva miliarde. În fața mea, haine uscate. „Schimbă-te, trebuie să fugim, spune.”

Suntem deja la 10 ore depărtare de locul naufragiului nostru planificat. El merge alături de mine, cu rucsacul în spate, detașat, lejer, de parcă am fi pornit în cucerirea Everestului / Chomolungii / Sagarmathei. Merge ușor, cu pașii săltați și egali. Are aerul unui drumeț abia pornit la drum. Dintr-un sat mi-a cumpărat un pachet de țigări, sau mai multe, nu știu, nu mi-a spus. Mi-a întins doar pachetul ăsta, din buzunarul meu, și asta mi-a sporit recunoștința. Mi-aș fi dorit și ceva consistent de mâncare. Dar nu mă plâng, n-are sens. De altfel nici nu prea reușim să comunicăm. Apoi, ce sens să mă plâng? Tot drumul ăsta nesfârșit e cumva din cauza mea. Și din cauza cavalerismului ăla stupid, care, datorită mecanismelor impuse de gândire, l-a determinat, fiind în locul și momentul nepotrivite, să se amestece în ceva ce ne depășește pe amândoi, ca și pe oricare alt om din lume aflat în situația mea.

N-a calculat nimic, a intervenit, mi-a dat o mână și i-am luat tot brațul, tot prezentul și un nedeterminat segment din viitor. 

N-a spus niciodată că îi pare rău. Nu mi-a făcut nici un reproș. Nici măcar atunci când la știri a apărut ca suspect de trafic de persoane. Victima - nedeterminată încă. Eu am regretat că nimeni nu a făcut legătura cu mine. Măcar așa, familia ar fi știut că am reuşit să fug. Că nu sunt noua Elodie a României. 

Acum, pe drumul ăsta, în plină toamnă, într-o țară care nu știe de noi, departe de o poliție care ne caută, ce mai contează cine sunt eu, cine e el, de unde vine, ce s-a întâmplat. Nu se mai pune nimic în calcul. Nici măcar anii, părul sau vârsta. Nu vreau să vorbesc despre asta. Nu vreau să satisfac acele curiozități bolnave ale oamenilor, care, auzind la știri de un accident, așteaptă cu sufletul la gură să afle: cine; tânăr, bogat?

El merge, eu mă târâi. În bocancul drept, chiar în mijlocul tălpii e o inimă deschisă, pe care calc, și la fiecare călcătură o strivesc. Doare îngrozitor și îi simt pulsul. Cu fiecare nouă zvâcnitură crește și temperatura. Acuș va lua foc. Șchiopătez. Dar merg mai departe. Calc spre viitorul meu. Calc pe inima mea din bocancul drept. Calc pe un jăratic din ce în ce mai fierbinte. Și mă țin tare. O oră, două, șase. Oboseala îmi elimină endorfine din creier. Endorfinele mă droghează. E bine. E atât de bine că nici nu îmi dau seama când încep să gem. Concomitent cu mersul lui de cercetaș. Dacă n-aș fi sigură că nu e așa, m-aș putea gândi că e american. Doar ei pot fi supereroi, puternici și sfidători. Mă ia ciuda. Dacă ar ceda, m-aș odihni și eu. Se întoarce, mă privește îngrijorat. „Nu se poate, îmi spune, trebuie să mărșăluim.” Așa îmi trebuie dacă n-am făcut armata. „Să ne oprim, e cazul?” „Mergem, mergem.” Sunt sigură că o să mă descurc. Sau nu. Dacă ar fi american, aș avea un motiv să mă îndreptățesc că îi distrug viața. Am fi chit.

Așa, e bine că mai pot, mai avem de mers. Zile întregi. Of. Mergem. Ne gândim de multe ori: dacă aș vedea un diavol sau o fantomă, n-aș mai putea trăi; dacă ar dispărea un om, n-aș mai avea nimic pentru care să trăiesc; dacă mi s-ar tăia picioarele, aș înnebuni. Toate aceste convingeri ale noastre sunt netestate și ne par îndreptăţite, dar când ajungem în situația respectivă ne descurcăm incredibil. Câţi oameni nu spun: dacă aș fi atât de prost/proastă să îmi înșel soţia/soțul, aș fi măcinat/măcinată de regrete. Până ajungi acolo regretele există, pentru ceva ce nu s-a întâmplat, dar s-ar putea să se întâmple. Când, pac, cazi, o faci, regretele sunt deja consumate și tu te simți bine și îndreptățit. Așa merg eu acum, ore, zile, spun, merg cu o neputință consumată cu mult înainte de a ajunge în situația asta. Iată cum dau din picioare ca un robot pus în priză, bateriile mele sunt nesfârșite ca marea.

Nu mai țin șirul zilelor. Mă îndoapă cu ciocolată. Energizant. Sunt flămândă și de o zi mi-am scos bocancul. El mi-a înfășurat inima sângerândă cu un prosop. A pus niște frunze în crăpătura inimii mele, mi-a luat bocancul în spate și am pornit mai departe. A încetinit mersul și din când în când, dacă urcușul devine complicat, își petrece brațul meu drept în jurul gâtului și mergem în trei picioare. Două ale lui, unul al meu. Al patrulea, cel cu inima, merge înaintea noastră, mai mult pe sus, ca un stindard terfelit. Roșul inimii plânse cu albastrul prosopului. Mă întreb dacă există un drapel roșu-albastru. Acolo mergem. Spre cetăţile de scăpare roş-albastre. Mare minune erau cetăţile de salvare din Vechiul Testament. Dacă ştiai că eşti nevinovat, că ai ucis din greşeală, fugeai într-una din cele şase cetăţi, iar cel cu cuţitul în mână, să îţi ia viaţa pentru viaţă, îşi pierde dreptul.

De ceva vreme șerpuim în sus pe lângă un râu de munte. Cu mici cascade. În jurul nostru o pădure puternică şi seculară îşi desfăşoară marginile. Din când în când pomii sunt mai rari. În alte locuri sunt deşi, înconjuraţi de arbuşti şi ne îngreunează urcuşul. La fiecare oprire mă așează cu spatele pe un copac. Ca să mă sprijin. Desface prosopul, îmi analizează cu atenție rana umflată și, cred, deja mirositoare. Se duce la apă, spală prosopul, aduce apă într-o sticlă, caută în rucsac după o sticlă cu rom. Îmi dă un pahar. Eu cunosc ritualul. Îl beau dintr-o sorbitură. Pe stomacul gol. Mă privește zâmbind ca un sfânt. Cu răbdare și înțelegere. Așteaptă până îmi fumez țigara. Apoi: bucuria. Cu prosopul rece începe să îmi curețe rana. De aici nu mai contează lacrimi, durere, înjurături. Eu cred în continuare că am o inimă în talpă. Fiindcă tot corpul zvâcnește și se rupe în două când prosopul intră în deschizătură. Senzația rămâne: cineva îmi șterge inima pe interior cu o cârpă. O nouă doză de rom se duce direct în inima aia. După rom, acolo intră o frunză strivită. Apoi prosopul se răsucește dulce și rece, jur-împrejur, se încolăcește până la gleznă. Legătura asta el o face și o desface cam de patru ori pe zi. 

În ciuda eforturilor, piciorul meu e tot mai negru și mai umflat. Abia după ce el e legat, primesc eu de mâncare, câte un flecușteț și, evident, ciocolată. După masă, la drum! Soarele stă să apună.

Cu fiecare oră, urcușul e tot mai greu și mersul în trei picioare tot mai complicat. În schimb eu sunt tot mai nefericită, fiindcă, treptat, atenția acordată mie e tot mai multă pe metru pătrat. Și atenția e ca un drog, o doză mică cere o doză mai mare, una mare cere supradoza. Autocompătimirea ajunge la cote maxime, ca și urcușul nostru, de altfel. Deja pot spune că suntem pe creste. Sus, tot mai sus. Semnele civilizației au dispărut, deși e clar că el știe ce face. Dacă până să ajungem la râul ăsta, s-a mai uitat ba după soare, ba la busolă, acum, de când cu apa, o ține tot așa. Pe curs în sus. Nu știu până când și nici nu întreb. Cu cât mai tare te îngrozește un lucru, cu atât mai mult nu vrei să afli detalii. Cât trăiește un păianjen, care e otrăvitor, cum mușcă, nu sunt temele preferate ale unui arahnofob. Tot așa nu vreau să întreb cât mai mergem de frică să nu mi se răspundă: mai vreo două luni. Asta în contextul în care pădurea și muntele, în plină toamnă, nu reprezintă nici un fel de confort. Sunt înfrigurată. Și nefericită. Parcă sunt tot eu. Doar că fără familie, fără serviciu, fără acte, fără portofel. Aș spune aproape fără identitate, dacă nu aș fi conștientă că identitatea nu e legată de poziția în societate, pe care noi, ambii, am pierdut-o. Deocamdată. Și deocamdată e unul din puținele lucruri comune dintre noi. Autoexilul. Sau exilul. Autoexilul totuși, deși e clar, din punct de vedere infracțional suntem fugari, stabiliți ilegal într-o țară în care un european nu ar veni nici pe salariu.

O situație de cinci minute ne-a transformat în doi oameni cu același drum. Din punct de vedere al relaționării interumane și al diferitelor nivele de comunicare, eu și el suntem doi străini. Ne cunoaștem vârsta, naționalitatea. Dar suntem doi străini. Cu deplină încredere unul în celălalt. Zilnic, unul dintre noi își pune viața în mâinile celuilalt. Situațiile limită ne apropie la fel de mult ca o legătură de sânge sau ca starea civilă. Și ne conduc la o situație firească. Adică modelată exact după firea cea dintâi a omului. Cel din fața ta nu mai e un altul, cum ar spune Rudolf Otto, ci devine Celălalt, cel cu totul altul. Deodată poți bea cu el din aceeași cană, fără să te jenezi sau să strâmbi din nas. Celălalt e absolut de încredere și absolut necesar. Așa cum un soţ sau o soţie devine doar după câțiva ani de conviețuire. În asta se transformă omul care trece printr-un pericol de moarte cu tine, fiind de aceeași parte a baricadei. El devine cel căruia îi lași pușca în pază când tu dormi. Cel pe care îl asculți orbește când strigă: sari! În gol, dacă e nevoie.

M-a oprit. Răbdarea lui e sporită. În fața noastră e un bolovan mare, aproape rotund, aşezat între tulpina unui stejar şi malul stâng al râului. Pe el e un semn din vopsea roșie. Probabil făcut de salvamonți sau pădurari. Mă ajută să urc sus. Direct pe bolovan. Mă cam mir, dar nu spun nimic. Când sunt sus, înțeleg. E încălzit de la soare. Mă întind și zâmbesc, el se apleacă și îmi șoptește în ureche: „Nu mai avem mult!” Zâmbesc cu ochii închiși. Mă bucur în sinea mea că nu am cerut detalii despre capătul drumului. Așa e mai bine. Am câștigat la loterie. Drumul de luni de zile pe care mi-l închipuiam a devenit scurt ca o cărare de la un vecin la altul. 

Îl simt aproape, întins, cu ochii închiși și zâmbind. În scurt timp, știu, se va ridica, și va începe să lucreze intens, atent, la inima mea. Din picior. Dar nu. Dau greș. După respirație cred că a adormit. Mă apropii de el, îmi pun brațul sub cap și adorm și eu. În vârful unui bolovan, mare și rotund. E o chestie bizară, pe care o trăiește orice om. Când ți-e greu sau frică, nu vrei neapărat să vorbească cineva cu tine, dar vrei să ai conștiința unui om viu alături. Întinzi mâna, îl simți cum respiră şi te liniștești. Și mă liniștesc. Adorm. Profund.

Aproape de noi zgomot de pași, de respirație, de tuse. Deschid ochii. Inima bate cu bubuituri. Cea din piept. Și cea din picior! Îl scutur ușor. „E cineva!” Când te trezești din somn, încă pe jumătate adormit, orice senzație e mult mai puternică. Și frica, și bucuria. Se dilată. Cred că e sporită de la speranța că visezi contrazisă de convingerea că nu visezi. El sare în picioare, se uită în jur, flutură din mână fericit, strigă și vorbește în limba lui. Mă înalț și eu în capul oaselor. Un bătrân.

Liliana Corobca

 

KINDERLAND

 

Sigur, copiii nu trebuie bătuţi. Dar aşa îmi vine să-i fac uneori una cu pământul! Numai eu fac curăţenie în casa asta, mătur, spăl podelele în patru labe, lucrez până scot limba, în loc să mă joc şi eu, să mă uit la televizor ori să citesc ceva recomandabil pentru oamenii de 12 ani! Şi intră Marcel, murdar ca un porc, cu un braţ de scânduri pline de pământ şi de iarbă şi se plimbă cu beţele lui prin toată casa, ca apoi să le trântească în cea mai curată cameră! Unde tocmai am măturat şi era curat de lingeai mac! Şi nici de jucat nu se joacă, le lasă acolo, că-i vine o altă idee în cap, un alt joc ori nu mai ştiu ce! Am început să ţip la el, am luat mătura şi m-am repezit să-l bat. Iar el, când a văzut măturoiul lung deasupra lui, şi-a pus mânuţele pe cap şi s-a ghemuit în aşteptarea loviturii. Mi s-a părut atât de neajutorat. Nici măcar n-a înţeles de ce ţip şi de ce vreau să-l bat, nici n-a încercat să se apere, nu are pe nimeni cui să se plângă, mamă ori tată. Eu, ca soră mai mare, îl bat şi el doar pe mine mă are, şi pe Dan, care îl bate la orice pas, chiar dacă după aceea îl pupă. Şi m-am oprit cu mătura în aer şi nu l-am bătut deloc, niciun pic. Am încercat să-i explic, vezi Marceluş, eu am măturat un ceas, în timp ce tu te jucai afară, uite ce curat am făcut, iar tu cu beţele tale, cu care puteai să te joci în curte, nu să le împrăştii prin toată casa, ai făcut uite ce mizerie.

Am încercat să-i explic că n-a făcut bine, oricum beţele nu dispăreau dacă îl băteam. Aşa trebuie să procedezi cu copiii, să le vorbeşti cu blândeţe. Ei sunt mici, vor să se joace. Marcel a înţeles că pericolul a trecut, mătura nu mai plutea ameninţător deasupra lui, a promis solemn tot ce l-am rugat, chiar a cules trei paie de pe jos, chipurile strânge şi el. A zis că vrea să construiască un oraş. Şi de ce în casă, cum să construieşti un oraş în casă? Oraşele se construiesc afară. Ca să nu-l ploaie şi ca să nu-l calce cineva din neatenţie. L-am asigurat că nici eu şi nici Dan n-o să-i călcăm oraşul şi că afară poate construi o fântână, iar în casă nu poate, că nu are cum săpa groapa. Iar noi o să-l ajutăm. A venit şi Dan şi am dus beţele afară, iar după asta a trebuit să mai mătur o dată. Dar eram mândră de mine: nu l-am bătut. Am procedat corect şi pedagogic – l-am educat. Când voi avea copii, îi voi educa în duhul blândeţii.

 

*

 

Ca să pară amândoi cât mai bărbaţi, înjură foarte urât. Odată eram în casă, cu fereastra deschisă şi auzeam tot ce vorbesc ei. Venise la noi şi un băiat cu tată, de la care aveau ce auzi, trăgea acela câte o înjurătură şi imediat o repetau şi ceilalţi. Iar despre vreo fată, chiar dacă aceea era la grădiniţă, spuneau „curva ceea de Lenuţă”. Nu le plăcea, chipurile nicio fată, una că are părul prea scurt ori prea negru, alta că plânge ca o vacă la orice pas, că e alintată ori grasă ori că umblă din mână în mână. Dacă n-ai fi ştiut ce mici sunt, ai putea crede că sunt nişte moşnegi trecuţi prin ciur şi prin dârmoi. Aşa vorbesc ei de fete, dar e destul să se uite o mucoasă mai lung la ei, că se topesc imediat şi devin sclavii stricatelor, îşi dau şi cămaşa de pe ei. Mai n-am bătut-o pe una că l-a pus pe Dan să-i care căldările cu apă, două deodată. Eu car abia una. Pe ea o pusese maică-sa să ude roşiile din grădină şi de ce să care ea apa, hai să găsească nişte proşti de bărbaţi. Şi cum căra Dan cu limba scoasă, aşa căra. Că-i bărbat, că-i puternic, că are muşchi. Eu, dacă-l rog, nici nu mişcă din deget, că-i copil mic, încă nu învaţă la şcoală şi nu ştie nici a scrie. Dar curva ceea de Lenuţă sau Viorică, cu un cap mai înaltă decât Dan, slabă şi plină de limbrici şi poate şi de păduchi, ştie să-l învârtească pe degete şi să-l facă robul ei. Nici nu ştiam cum să-l aduc acasă, ca să nu se supere, el, cavalerul. A trebuit să-i zic că-l aşteaptă mama la telefon. A lăsat căldările în mijlocul drumului, era roşu şi respira ca o locomotivă. După ce Dan a plecat, i-am zis acelei Lenuţe că dacă o mai prind o dată că se leagă de fratele meu, praf o fac şi coafură afro pe gratis! Să-şi care singură căldările, că n-o să mănânce Dan roşiile ei, ca să-l pună la cărat apă. Acasă i-am ţinut morală lui Dan, care mi-a promis că nu va mai căra apă pentru ea...

 

*

Mama lui Grigoraş nu i-a trimis mult timp niciun ban. Vara, Grigoraş fura din grădinile oamenilor. Dacă îl prindeau, îl certau, îl urecheau, mai un picior în fund, mai un bici pe spinare. Unul cu căruţa l-a prins şi l-a bătut cu un bici care ustură foarte tare, dar nimeni nu s-a gândit că de viaţă bună n-ar fura Grigoraş, ci de foame. Şi nu moare nimeni fără două trei legume. Şi noi am furat porumb pe care l-am fiert. Numai de două ori, de foarte mare poftă. La oraş cumperi tot ce-ţi pofteşte inima. Dar la sat cine stă să vândă porumb crud?

Aşa că ne-am dus, chipurile, la vie, să mai aducem nişte iarbă la păsări, să vedem dacă s-au copt strugurii. Pe Marcel l-am lăsat în drum să pândească şi, când vede pe cineva, să sufle în fluierul luat special pentru asemenea ocazii. Să fluiere şi să fugă în via noastră. Dan mă ajuta la rupt ştiuleţii. Când sunt înfăşuraţi cu pănuşe, nu-ţi dai seama dacă sunt buni de fiert sau nu, de aceea trebuie rupţi mai mulţi şi, care nu-i bun pentru noi, e bun pentru găini sau porc. Am fiert câte trei pentru fiecare şi i-am sărat un pic şi ce-am mai mâncat... Ce bunătate! Şi noi avem lanul nostru de porumb şi, dacă n-ar fi fost atât de departe, am fi rupt de la noi. Tata a dat pământul nostru unor oameni care ne aduc şi nouă nişte grăunţe, o parte din roadă, dar nu prea mult, că munca şi seminţele costă mai mult decât roada şi nu merită să investeşti. Uneori e şi seceta atât de mare, că nici nu iese din pământ ce ai pus şi ieşi în pierdere. Înainte, spre via noastră, erau pe ambele părţi ale drumului numai ogoare, lanuri îngrijite, acum vezi doar pârloagă. N-ai de la cine fura un ştiulete de porumb. Şi via noastră e plină de pirău şi susăiţă. Şi maci portocalii am cules din vie. Am găsit şi un mac roşu, dar nu l-am rupt. L-am lăsat de sămânţă.

 

Nici Ştefănel nu are părinţii lângă el, de câţiva ani, îl creşte bunica. Acum e nebun, îl vizitează câinele. El îi dă oase, dar câinele nu vrea, că fantomelor nu le este foame. Ştefănel îl roagă frumos, plânge prin somn noaptea şi ziua, când e treaz, îi zice câinelui pe care îl vede doar el: „Ia osul!” Cu toate că l-a iertat, câinele nu ia osul. Ştefănel a înnebunit de propria răutate. Nu lăsa pe nimeni să se apropie de câinele lui. Nici bunica nu avea voie să-i dea de mâncare. Zicea că-l hrăneşte numai el. Apoi chema copiii şi le arăta concert cu câine. Ce se întâmpla acolo, nu ştiu sigur. Dan a fost o dată şi, când s-a întors acasă, s-a pus pe bocit. Când l-am întrebat de ce plânge, a zis că-i este milă de câinele lui Ştefănel. Îl chinuieşte cu osul. Îl ţine flămând, adună mai multe oase sau un singur os mare şi bun şi îl plimbă câinelui flămând pe la nas. Sfârşitul concertului ştiu cum este: câinele pierde speranţa că va primi osul, intră în cuşcă şi plânge ca un om. Dar Ştefănel tot nu se îndură şi nu-i dă nimic şi nu lasă niciun copil să-i dea de mâncare. Copiilor le era milă şi aruncau seara peste gard oase sau bucăţi de pâine. Dar, de cele mai multe ori, mâncarea nu nimerea lângă câine şi acesta mai mult se chinuia să o ajungă. Dacă surprindea bunica dându-i câinelui de mâncare, Ştefănel lua totul înapoi, cât mai era, vărsa apa şi ţipa la bunică. Cică el dresează, educă, antrenează câinele şi nimeni să nu se amestece. Şi la urmă, când „concertul s-a terminat”, el zicea: bine, vino şi ia-ţi osul, na osul, Rex! Şi în ochii câinelui se trezea un fel de speranţă sau recunoştinţă, câinele se gândea să iasă din cuşcă şi, dacă ieşea, timid, atent, Ştefănel totuna îl mai bătea o dată, cu picioarele, cu nuiaua, iar Rex abia reuşea să intre înapoi. În acest moment, copiii mai miloşi izbucneau în plâns şi plecau acasă, iar Ştefănel le striga din urmă: Mucea! Muiere! Pişoarcă! Şi dacă nu ieşea din cuşcă, câinele era bătut cu nuiaua chiar în cuşcă, până ieşea, ca să-l poată bate mai bine.

 

E destul să te sui pe un acoperiş de sarai, nu atât de înalt ca acela de la casă, ca să îţi dai seama cât de mici sunt copiii, dar şi oamenii maturi, se văd ca nişte animăluţe, mici şi nesemnificative. Ce drept are un copil să chinuiască un câine, ce drept? E şi el mic, o gânganie acolo pe faţa pământului...

 

Câinele era tot mai slab. O fetiţă i-a spus bunicii că o să moară câinele de foame şi că-l omoară în bătăi Ştefănel. Bunica i-a răspuns să aibă grijă de dobitoacele ei şi să nu poarte grija la tot satul. Iar la şcoală se zice că a fost o adunare unde l-au criticat pe Ştefănel că chinuieşte pe prietenii noştri, animalele. Că nu-i frumos, trebuie să ai grijă de ele, să-ţi fie milă, să le dai apă şi mâncare, că ele sunt în lanţ, ne iubesc şi depind de noi. Ştefănel a zis că a văzut la televizor că aşa se dresează câinii ca să ajungă adevăraţi prieteni apărători ai omului, iar câinele lor e foarte rău şi mănâncă oameni, dacă nu-l educi. Şi că sunt oameni care se bat şi se omoară între ei, părinţi care-şi bat copiii mai rău decât el propriul câine şi nimeni nu le face adunare ca să-i critice. L-a învăţat mama lui să spună asta, dar nu este adevărat că e atât de rău câinele lor şi că mănâncă oameni. E chiar foarte cuminte şi te priveşte cu ochi de om chinuit. Apoi Ştefănel a chemat toţi copiii, haideţi, daţi-i oase acum! Copiii i-au întins oasele, dar câinele nu a vrut. Nici nu s-a mişcat din cuşca lui. Ştefănel l-a învăţat să mănânce numai bătându-l, adică vrei mâncare, primeşti bătaie, nu vrei mâncare, nu primeşti nimic. Şi câinele se temea să mănânce. Ştefănel fâlfâia cu nuiaua, hai daţi-i oase, proştilor! Un copil a aruncat cu un os în el şi l-a nimerit drept în cap. Ştefănel a prins băieţelul şi cu aceeşi nuia cu care bătuse câinele, a început să bată copilul. Iar aceluia tocmai îi venise mama acasă, era un copil cu mamă. Ştefănel nu bănuia ce înseamnă asta.  Mama aceluia, ca un balaur care scotea foc pe gură, cu o falcă în cer şi alta în pământ, a venit la vinovat acasă. L-a scuturat de două ori pe Ştefănel şi l-a pus pe fiul ei să-l bată pe Ştefănel cu nuiaua aceea.

Probabil că în clipa când a ridicat nuiaua să-l lovească, câinele a murit şi s-a mutat în stăpânul lui. Ştefănel a început a scânci ca un câine şi privea la copilaşul pe care-l bătuse un pic mai înainte cu ochii jalnici ai lui Rex. Copilul s-a speriat şi a început s-o roage pe maică-sa: Dă drumul la câine! Dă drumul la câine! Bunica striga şi ea să nu-i ucidă nepotul, mama băiatului s-a dus la câine, a tras de lanţ şi l-a scos mort din cuşcă. Ştefănel urla prelung, ca un câine care anunţă moartea cuiva. Mama s-a speriat şi ea, şi-a făcut cruce, şi-a luat copilul  speriat în braţe şi a luat-o la goană, strigând: „Ducă-se pe pustii! Ducă-se pe pustii!” Ea zice că de atunci a rămas băieţelul ei bâlbâit, că înainte nu era. Iar Ştefănel visează câinele cu osul, urlă ca un câine lup, la şcoală nu mai merge, din cauza pornirilor agresive. Poate muşca orice copil. Se pare că bunica lui a rămas tot bunică, nu s-a transformat în căţea bătrână, aşa cum presupuneam noi. Mama lui a venit acasă, după ce a vrut să vorbească la telefon cu fiul ei, iar acesta scheuna ca un căţel. La şcoală se vorbea că devenise un copil subdezvoltat, învăţa slab, subeducat, subnutrit, cu diferite anomalii, asocial, neprietenos, sadist, cu porniri criminale şi nu are ce căuta printre noi. Nimeni să nu se joace cu el, că de la muşcătura lui poţi muri. Bine că-i departe de casa noastră, că mi-aş fi făcut griji pentru fraţii mei. Apoi l-au dus la nu ştiu ce spital, dar nu l-au vindecat. Oamenii au zis că şi animalele se răzbună, că nu-ţi poţi bate joc de fiinţe nevinovate fără pedeapsă. Că el avea în piept inimă de câine rău, în timp ce Rex a suportat totul şi nu a muşcat pe nimeni niciodată. Un înger de câine. Mie şi acum îmi pare rău că nu am reuşit să-l salvăm. Să ne fi dus noaptea, cu Dan, să-l dezlegăm şi să-l luăm la noi. Ştiam doar că-l chinuieşte. Am văzut o dată câinele acela. Ochii aceia de animal neputincios. Nu ne dădeam seama cât de slab este din cauza blănii, prin care nu i se vedeau oasele. Nici nu credeam că va muri atât de repede. În timp ce de câine mi-e milă şi acum, văd privind din cuşcă, ochii lui, trişti şi resemnaţi, de Ştefănel nu mi-e milă deloc. A primit ce a meritat. Le-am zis fraţilor mei să nu chinuiască niciodată animalele, să nu păţească la fel ca Ştefănel. Mama lui zice că e vrajă şi umblă pe la mănăstiri şi pe la babe să scoată câinele din el, dar Ştefănel a înnebunit de tot şi degrabă va muri, a slăbit, nu mai mănâncă nimic, copiii îi arată oase şi el urlă ca un câine. Mama lui a plecat iar după bani lungi, bunica îl îngrijeşte. Nu mi-e milă. Aşa-i trebuie. Răul are şi el limite şi trebuie pedepsit.

*

Dan nu-mi spune dacă iubeşte vreo fată, dar Marcel recunoaşte sincer cine îi place şi cu cine vrea să se însoare când mai creşte un pic. Precis că fata după care moare de drag Marcel, e îndrăgostită, de fapt, de Dan, cu care este în aceeaşi grupă la grădiniţă şi e de aceeaşi vârstă cu el. Marcel a adus-o la noi să-i arate nu ştiu ce jucărie şi fata s-a jucat cu tractoraşele şi maşinuţele noastre, ca un băieţel. Apoi s-au jucat în nisip şi am văzut cum Marcel a tras-o spre el, au căzut amândoi în fund şi el a sărutat-o, n-am văzut bine unde anume, că erau cu spatele la mine. Dar de pupat a pupat-o şi fata a stat cuminte, aşteptând până oboseşte Marcel. Apoi l-a căutat pe Dan cu privirea, eu curăţeam cartofi pe scări şi vedeam totul ca în palmă. Dan, bărbatul casei, nu se juca cu toţi mucoşii în nisip, ci s-a pus pe cărat nişte beţe dintr-un loc în altul, de parcă beţelor nu le stătea bine unde acolo erau. Eu nu i-am făcut observaţie, nu i-am zis că e inutil ce face el, ca să nu-l fac de râs faţă de copii străini, mai ales fete, l-am lăsat în pace. Şi era Dan al nostru atât de serios, încruntat, rece şi indiferent! Fata s-a ridicat din nisip, şi-a aranjat cosiţele, şi-a netezit rochia şi s-a băgat în faţa lui Dan:

– Ai nevoie de ajutor?

Dan s-a ferit de ea, cărând beţe mai departe, n-a zis niciun cuvânt, iar pe faţa lui n-a tresărit niciun muşchi. Te pomeneşti că mucea asta de fată vrea ca şi Dan s-o pupe! Era de aceeaşi statură ca Dan, frumuşică şi curăţică. Pentru Marcel parcă e cam devreme atâta pupat. Dar Dan poate fi mai tandru cu fetele, la o adică. Fata nu s-a lăsat intimidată de indiferenţa lui Dan şi s-a pus şi ea pe cărat beţe. Cărau amândoi şi nici nu se priveau. De ce nu l-am pus să măture prin curte? Ce curat ar fi fost acum, cu atâţia voluntari! Marcel stătea ca blegul în nisip, ameţit de atâtea senzaţii tari şi prelungite. Până şi eu cu Lucian nu ne-am pupat cu atât de îndelungată înfocare. Cresc generaţiile astea tinere, care mai întâi se pupă, apoi învaţă a merge. Dan cu frumoasa lui colegă de grădiniţă cărau beţe, dar numai eu am intrat în casă să duc cartofii şi, când mă întorc, nici urmă de Dan, nici urmă de fetiţă. Unde o fi dispărut atât de repede?

Marcel, când l-am întrebat, a strâns filosofic din umeri, ca un moşneag de 80 de ani:

–        Nu-s, mi-a răspuns el, scurt şi gânditor.

Parcă o iubea foarte mult, dar nu era gelos deloc. Crina este iubita mea, repeta el tuturor. Şi acum Crina dispare cu Dan, cu care sigur se joacă deja de-a doctorul prin vreun colţ ascuns al saraiului sau prin pod, iar lui Marcel nici nu-i pasă. Dan avea alte fete cu care se juca, i-am prins dezbrăcaţi, împungându-se cu beţişoare, chipurile s-au îmbolnăvit şi îşi pun injecţii. Lia mi-a spus că şi ea făcea la fel când era mică, când i-am spus că am prins-o pe sor’sa lecuindu-l pe Dan. Şi acum Dan o învaţă pe iubita lui Marcel şi tot aşa, ducând tradiţia mai departe. După părerea Liei, acestea sunt jocuri nevinovate de copii şi să nu mă neliniştesc. Eu mă tem ca fraţii mei să nu ajungă la fel ca verişorul Veronicăi, care s-a înfierbântat de prea tânăr, hărmăsar în călduri şi elev la şcoală şi nu ştie nimeni ce să-i mai facă. Nu poţi să zici că se strică băieţii dacă n-au tată, acela are tată şi ce folos! Tat’su a vrut să-i facă un bine şi l-a lăsat să cunoască femeia, să nu crească băiatul neîmplinit şi să înveţe procedura, ca să nu-l amăgească vreuna. Şi ce a ieşit! Aşa că, dacă ai tată, nu înseamnă că vei creşte un om ca lumea şi, dacă nu ai tată lângă tine, nu înseamnă că vei fi un bandit şi un stricat. Fraţii mei nu vor fi aşa. O prind eu pe Crina ceea şi îi zic să nu mai calce pe la noi. Învârteşte pe degete când un frate, când altul.

Lia a spus că nu-i bine să creşti băieţii fără fete, devin pe urmă timizi, retraşi şi proşti. Fetele sunt mai viclene şi mai mincinoase. E destul să-şi ridice una fusta, că-l şi obligă deja să se însoare. Las’să le mai pipăie puţin, să le dezbrace, că nu rămân gravide de la asta, le place şi lor, altfel n-ar sta ca oile. Dacă-i ţii din strâns, băieţii cresc ca-n pădure şi pe urmă trag ponoasele.

Dar Marcel e mic de tot, eu la vârsta lui...

Ei lasă, când sunt mici le plac fetele şi strigă în gura mare că le iubesc, dar cum cresc un pic, nici să audă de ele, nici să le vadă! Ce, băieţii noştri din clasă se uită la noi?

Se uită, se uită, ştiu eu că Lia are unul, deşi e cu un an mai mic ca ea. Părinţii amândurora ştiu de relaţia lor şi le-au luat bilete la circul din Chişinău. Deşi e destul de mică, Lia poartă ineluş de argint. Şi eu am lănţişor de aur, dar mă tem să-l port, să nu mi-l zmulgă de la gât vreun beţiv. Mie mi l-a cumpărat mama, iar ea a primit inelul de la iubitul ei, care-i duce geanta cu cărţi acasă şi o invită la plimbare, o învaţă să meargă cu bicicleta pe stadionul şcolii. E unul la părinţi, iar părinţii lui sunt foarte harnici şi nu au plecat în străinătate, ci lucrează în sat şi se descurcă, sunt cei mai buni gospodari din sat, au şi un iaz mic cu peşti, le merge bine. Da, eu am prea multe responsabilităţi ca să pierd timpul cu băieţii. Trebuie să am grijă de fraţii mei şi nu mai am timp de dragoste, ca alte fete.

 

*

Acum ştie toată lumea ce înseamnă „Al tău, al meu, al nostru”. Copilul tău dintr-o căsătorie anterioară, copilul meu dintr-o căsătorie anterioară, copilul nostru, din căsătoria noastră, acum. Tot mai mulţi asemenea copii la noi în sat, de pildă, băieţelul lui Costică, făcut cu Zmeoaica, după ce prima lui soţie l-a părăsit. L-a lăsat cu doi copii, doi băieţei, să aibă singur grijă de ei, drept pedeapsă pentru tot ce ea a îndurat cât au trăit împreună.

Rodica era foarte tânără când s-a măritat, nu avusese alt bărbat înaintea lui Costică, nici măcar n-o sărutase altcineva înaintea lui, nu avea deci ce să-i reproşeze. Diferenţa de vârstă  între ei era de zece ani. Era foarte gingaşă, subţirică şi frumoasă. După doar câteva luni de la căsătorie, devenise de nerecunoscut. Umbla cu o broboadă urâtă şi veche pe cap, cu galoşi de cauciuc şi ciorapi groşi în picioare şi purta mereu un fel de halat unisex, cum mai vedeai pe la muncitorii de la brigada de tractoare, pe vremuri, eu nu am văzut, că nu mai avem brigadă acum, dar aşa zice lumea. Arăta ca o babă de 40 de ani, dar nici acelea nu poartă broboadă sau galoşi, arăta mai degrabă ca o străbunică. Îi era foarte ruşine că se îmbracă atât de urât şi mergea repede pe drum, cu capul în pământ, evitând să intre în vorbă cu cineva. În general, nu avea nicio prietenă şi nu vorbea cu nimeni. Bărbatul ei nu-i dădea voie să se îmbrace frumos. Chiar şi până la fântână, dacă se îmbrăca cât de cât obişnuit, cu tricou şi pantaloni, şi o vedea Costică, începea s-o facă în tot felul şi s-o dezbrace încă din drum. Ea ajungea aproape goală în curte, alerga în casă, iar el îi arunca hainele în cuptor, le dădea foc, apoi intra în casă şi o bătea, până o umplea de sânge. Rodicăi îi era ruşine să strige, nu cumva să audă vecinii, să vină şi s-o vadă goală puşcă şi bătută ori să se plângă părinţilor. O soră de-a ei mai mică, colega mea de clasă, ne povestea tot. După ce a născut primul copil, a venit şi al doilea, dar bărbatul ei tot n-o lăsa în pace. S-a aruncat în fântână, zgâriindu-se la un cot şi la cap. Oamenii au scos-o şi s-au supărat foarte tare pe ea c-a spurcat fântâna. Nu mai e bună apa, dacă s-a aruncat acolo o femeie, şi ei trebuie acum să înconjoare jumătate de sat, să care, bătrâni şi bolnavi, două căldări grele de apă de cine ştie unde. A doua oară când a vrut să se arunce, a văzut-o un bărbat şi i-a zis, decât să moară atât de tânără, mai bine să plece în lumea largă. Că există viaţă şi dincolo de curtea ei. Ce a văzut ea la 20 de ani? Pleacă! Şi, cu prima ocazie, Rodica a plecat. Niciodată nu s-a mai întors la noi în sat, de ani de zile, n-a venit să-şi vadă copiii, nici nu le-a trimis bani, n-a dat niciun semn de viaţă. Părinţii ei evită să răspundă la întrebări legate de fiica lor, le este ruşine prin câte a trecut, fără ca ei s-o fi putut ajuta cu ceva. S-au bucurat s-o mărite de tânără şi să scape de ea.

 

            A stat cât a stat Costică cu cei doi copii ai lui, apoi şi-a dorit o femeie. Dar cine să se uite la un asemenea bărbat? Cum mai momea pe câte una, cea mai pricăjită sau mai urâtă femeie din sat, imediat se adunau la poarta lui o droaie de gospodine, cu mama urâtei în frunte, care ţipau la el: „Dă-mi fata înapoi, banditule! Vrei s-o pui pe foc, în loc de lemne? Ţi s-a făcut frig şi vrei combustibil?”  Erau multe, uneori înarmate cu topoare sau beţe şi Costică nu-şi punea minte cu ele.  În cele din urmă, s-a mutat Zmeoaica la el.

            Zmeoaica este o poreclă, pentru că este o femeie înaltă, puternică, zdravănă, când îndreaptă spre tine o ţâţă de-a ei, te subţiezi automat şi te cuprinde tremuriciul, iar dacă se supără pe Costică ori pe altcineva, scoate foc pe nări şi fum pe urechi. Mai avusese câţiva bărbaţi înainte, pe care îi bătea, când şi unde se nimerea. Se ducea singură acasă, apoi se întorcea după ei, îi aburca pe spate şi-i căra acasă. „Scoală, beţivule, te-am dus toată viaţa în spate, te-am tras după mine, şi din mijlocul drumului tot eu să te car!” Apoi, schimba tonul: „Beţiv şi rău, dar al meu!”

            Costică a adus-o din satul vecin şi a făcut cu ea un copil. Îi ştie de frică şi o respectă, din când în când mai ia bătaie de la ea. Dumnezeu îi mare şi bine faci, bine găseşti, rău faci, rău primeşti. Lumea zice că a primit ce a meritat.

Cică odată s-au dus bărbaţii, câţi mai erau prin sat, la cosit fânul. Îşi luaseră toţi ceva de mâncare, că aveau de muncit ziua întreagă; Costică găsise în frigider o bucată de iepure fiert. Pe la amiază s-au aşezat să mănânce. Dar numai întind ei masa, că apare Zmeoaica tunând şi fulgerând:

            – Ai luat iepurele de la gura copiilor, beţivanule!

            Şi a început a strânge din bucatele oamenilor, nu s-a oprit numai la iepure, a mai luat şi nişte plăcinte, şi ceva caş, să aibă ce mânca vreo trei zile, numai ceapa n-a interesat-o. Printre bărbaţii ceea era şi un armean care trăia de mulţi ani în satul nostru, cu armeanca lui, şi nu accepta ca femeile să-şi bată joc de bărbaţi.

            – Femeie nebună şi rea! s-a răstit el.

Atunci Zmeoaica s-a descălţat de un papuc şi l-a aruncat drept în capul armeanului. S-a descălţat şi de celălalt, oferindu-i-l în acelaşi mod lui Costică, şuierându-i:

            – Fără papucii mei n-ai ce căuta acasă!

Şi a plecat desculţă şi triumfătoare, lăsând bărbaţii flămânzi şi umiliţi în mijlocul câmpului.

 

 

 

 

Fără ruşine

(fragment)

 

M-am aşezat unde stătusem cu ea şi am chemat-o în gând, însă ea nu a venit. Tot ce plutea în jurul meu nu era altceva decât un evantai de cuvinte neînstare să mai numească o ultimă dată culoarea părului ei, o întrecere între roşu-aprins, castaniu, roşu ca sângele, trandafiriu ori ruginiu, şi niciuna dintre aceste culori nu era culoarea ei, roşul părului ei mi se ştergea din memorie de îndată ce nu-l mai vedeam şi totuşi continuam să caut ceva ce ar fi putut-o fixa măcar la nivelul aparenţei, ca şi cum în acest loc al despărţirii ar fi trebuit scris un protocol, ca şi cum s-ar fi făcut o lucrare, officium...

Evident, Cees Nooteboom, Următoarea poveste...

Şi, evident, următoarele lacrimi. Matei Istodor plângea în întuneric gândindu-se că niciodată, în nicio perioadă mai cruntă a vieţii lui nu mai plânsese atât de des şi în felul acesta convulsiv, un fel de a plânge care-l epuiza fizic, cu toate că, paradoxal, în suflet simţea o uşurare, ceva asemănător adierii de vânt pe pielea încinsă. Epuizarea aceasta deschidea căi nebănuite; senzaţia că spaţiul ar putea irumpe instantaneu în infinitul nedefinit, infinitul acela în plină expansiune spre interiorul unui punct suficient de îngust încât să nu însemne nimic; că, dintr-o clipire de ochi, altceva decât privirea ar putea cuprinde tot ceea ce poate fi văzut...

Pe Marta o cunoscuse într-o seară de noiembrie, în faţa Teatrului. Aproape că o smulsese dintr-o busculadă iscată din senin, da, asta era expresia – o smulsese, pentru că îmbrâncelile o aduseseră în centrul evenimentelor şi în orice moment ar fi putut fi lovită. Apoi o apucase de braţul drept şi o târâse, la propriu, până pe prima bancă a bulevardului Cuza, iar ea nu se opusese nicio secundă, doar spunea în răstimpuri, gâfâind: nume blestemat, nume blestemat, nume blestemat... Dar ce s-a întâmplat?, întreba el întruna, iar ea repeta obsesiv cele două cuvinte, nume, blestemat, nume, blestemat, până ce, uşor, fără ca vreunul să bage de seamă, se treziră îmbrăţişaţi, dar fără niciun dubiu, totul era clar în acea îmbrăţişare, nu era nici urmă de dorinţă, ci pur şi simplu un sentiment distrugător, ceva asemănător cu frica însă mult mai puternic, mai subtil, care intra în cele mai ascunse şi bine apărate unghere ale sufletului cu o uşurinţă înspăimântătoare, ca şi cum fiinţa nu şi-ar mai fi aparţinut.

Mă numesc Marta, şoptise ea, apoi tăcerea se făcuse atât de grea încât traseră amândoi de gulerele puloverelor cu două gesturi epuizate.

Marta avea părul roşu ca sângele, care se reflecta aprins când lumina cădea pieziş, devenea castaniu în zonele de umbră şi părea ruginiu când îl priveai cu ochii întredeschişi. Mă cheamă Marta... vorbea încet, cu dinţii încleştaţi, abia mişcându-şi buzele... dar peste tot mă recomand Nicoleta, însă mereu o păţesc ca în seara asta, o tipă m-a recunoscut şi le-a spus tuturor că mă cheamă Marta, nu Nicoleta, că vreau să mă ascund, ce om cinstit şi-ar ascunde numele?, e clar că Marta e un nume pus de îmbuibaţi care n-au muncit niciodată, străini adică, şi care şi acum se ascund, şi care ascund în continuare aur şi altele, în loc să le predea la stat, cum e legea... Iar Matei Istodor nu înţelegea, dar o să înţelegi, replicase ea şi-l privise într-un mod care-l făcu să priceapă totul deodată, absolut totul, nu mai era nevoie de nicio explicaţie, nici s-o primească de la cineva, nici s-o dea cuiva, privirea aceea era atât de plină încât raţiunea devenea neputincioasă: Marta era profund cinstită, într-un fel greu de descris, ce ţinea nu de fapte, ci de o anume aşezare a sufletului.

În noaptea aceea, căci rămaseră îmbrăţişaţi fără să scoată un cuvânt până târziu, spre dimineaţă, Matei Istodor îşi văzu întreaga viaţă alături de Marta. Era, fără îndoială, ceva tot atât de plin ca şi privirea ei. Ceva atât de cinstit, încât nu putea fi explicat. Un fel de cinste care nu avea nevoie de nimic altceva. Ce ar fi putut păta acea cinste şi la ce bun orice alt artificiu care, de regulă, face parte din viaţa unor oameni deloc necinstiţi, dar necinstiţi în felul în care, prin privirea Martei, Matei Istodor înţelesese deodată cinstea?

Apoi s-au sărutat, evident, însă nu ca doi îndrăgostiţi, practic doar şi-au atins buzele fără să fie atenţi şi fără să se privească în ochi, aproape moale, într-o încordare grăbită parcă, iar ea a spus repede, în felul ei, cu dinţii încleştaţi: Iartă-mă, mi-e frică, iartă-mă, tu n-o să mă poţi apăra, iar mie mi-e frică, iartă-mă, te rog, cândva o să-ţi fie şi ţie frică, sau poate n-o să-ţi fie, frica e mai tare ca viaţa, iartă-mă.

În timp ce ea fugea târându-şi pardesiul pe iarba uscată din rigolă, el privea tâmp, neînţelegând nimic şi îngăimând cu o fericire nefirească: Mâine, ne vedem mâine, punem totul la cale...

Evident, nu s-au mai văzut niciodată.

Aproape 15 ani, o dată sau de două ori pe săptămână, Matei Istodor a primit cu regularitate o scrisoare semnată de Marta Inuovici. Toate scrisorile conţineau un singur cuvânt, scris cu o caligrafie veche, pedantă şi oarecum tristă. Iartă-mă! Cu o singură excepţie. Pe un 15 martie dintr-un an pe care nu şi-l amintea, într-un plic verde, găsi, pe lângă durerosul „iartă-mă”, şi un scurt pasaj: În autobuz aproape că nu era lume. Şi mă gândeam: Un autobuz noaptea e ca o insulă pe care locuieşti singur. Poţi să-ţi vezi faţa pe fereastră şi să auzi vorbele încete ale oamenilor ca nişte buline colorate în zumzetul motorului. Lumina galbenă a lămpilor mici face lucrurile mai altfel pe dinăuntru şi pe dinafară şi nichelul zornăie din cauza pietrelor de pe drum. Autobuzul nu opreşte aproape deloc pentru că e aşa de puţină lume şi atunci ţi-l imaginezi cum arată pe dinafară, când goneşte pe dig cu ochii mari în faţă, cu pătratele galbene ale ferestrelor şi cu lumina roşie din spate.

Evident, Nooteboom.

Raiul se află alături.

Şi cumva, momentul legat de fragmentul cu pricina era identificat acum de Matei Istodor cu momentul în care Marta fusese arestată. Oraşul vorbea, Brăila era mică, da, se întâmplase cam la două săptămâni de la apariţia primei lui cărţi...

... Matei Istodor stă în întuneric...

... Matei Istodor plânge în întuneric...

... Matei Istodor bea dintr-o sticlă goală de Fetească neagră...

Toate cuvintele vechi se coagulau în noi frânturi de frază şi sensuri întretăiate, chiar dacă erau aceleaşi cu cele vechi, iluminate când şi când de imagini fulgurante, care apăreau şi dispăreau cu intensitatea fulgerului, încât, privind prin beznă umbrele grele ce apăsau podeaua, Matei Istodor îşi spuse că nu, nu de o istorie e vorba, nu de amintiri, nu de scene din trecut, ci de o realitate, poate singura, care nu mai ţine nici de adevăr, nici de nebunie... e una din fetele lui Inuovici, ăla care ţinea magazinele de bijuterii, pe soră-sa o chemă Frida... o ştii pe Marta Inuovici, aia frumoasă? / ce frumoasă, măi, aia-i frumoasă? / terminaţi amândouă, ceva are, e clar, poate că nu-i frumoasă, dar e interesantă... ce ţoale pe ea, mai are ta-su aur... cică îi saltă pe alde Inuovici, futu-i în cur... Casa Inuovici se ridica impunătoare, iar Matei Istodor, în acea primăvară bătrână, o privea de pe cealaltă parte a bulevardului Carol şi i se părea atât de departe, de parcă ar fi admirat într-un album Barcelona lui Gaudi, Gaudi Vizionarul, şi în tot timpul în care iscodea încordat ferestrele închipuindu-şi că o vede pe Marta nu putea să-şi explice cum de, văzându-i prin sticlă doar chipul, i se părea că are picioarele lungi şi gâtul subţire... gata, sunt săltaţi, toţi, la beci / să mori tu, fată? / da, am văzut cu ochii mei, pe Marta au băgat-o într-un autobuz de IRTA, cu gratii la geamuri... Toate autobuzele de IRTA au fost inspectate de Matei Istodor şi toţi şoferii de autobuz de la IRTA au fost întrebaţi de o anume Marta Inuovici... ce nume mai e şi ăsta, mă băiatule?... O singură imagine rămâne nemodificată: Se auziră, mai întâi, patru izbituri în uşă, apoi o voce groasă, deschide uşa. Marta tresări. Era îmbrăcată, îi aştepta de o săptămână. Aprinse lumina. Alergă până în hol. Trase adânc aer în piept. Deschise uşa, imediat, să-mi iau un pulovăr. Erau trei bărbaţi înalţi, solizi, îmbrăcaţi în haine de piele, nu-ţi iei nimic, în numele Statului eşti arestată, spuse unul, ceilalţi doi o apucară de umeri, legaţi-o la ochi, spuse iarăşi primul, era noapte, frig, întuneric, pustiu, să-mi iau măcar nişte creioane de colorat, se rugă Marta, unul din cei ce o ţineau de umeri o izbi peste gură, curvă, lătră celălalt, se auzeau incredibil de clar câteva acorduri de pian, nu sunt curvă, şopti Marta, îi puseră o glugă pe cap, o izbiră de perete, să mă încalţ măcar, îi rugă iar, curvă, apoi un scuipat, nu sunt curvă, şopti iar Marta, ba eşti, o împinseră pe scări, o scoaseră în curte şi nimeni dintre vecini nu deschise un geam, toţi dormeau. Mergea buimacă, îmbrâncită de la spate, abia reuşea să prindă pământul sub tălpi, cei trei bărbaţi nu mai spuneau nimic. Simţi aerul tare de afară şi liniştea ameninţătoare, o ducem prin spate, spuse unul dintre bărbaţi. Se auzea bârâitul unui motor... Aşa visase Matei Istodor....

 ... i-au dat drumul / să mori tu, lui Marta Inuovici? / da, se mărită cu şeful de Secu / cu cine, cu Tandaşcă? / da, cu ciobanul ăla, dar nu poţi să spui că-i băiat urât: înalt, cu mustaţă, ţâţă de mâţă... mă grec drăgălaş, eschimosul meu african, nu te mai gândi, o să te îmbolnăveşti, mă blegule, ai şi carte acum, ce mai vrei?... Iar din vorbele lui Matei Istodor rămăsese doar atât: Mie nu-mi place lumea!

Da, e aproape evident că o arestaseră la vreo două săptămâni după ce-i apăruse lui cartea. Prima carte.

Apoi în 1993, când Cees Nooteboom primea Premiul European pentru Literatură pentru Următoarea poveste, Matei Istodor se repezi la cartea de telefoane şi căută înfrigurat... Tan-Tanda-Tandas-Tandaş-Tandaşcă... pasajul acela i se înfipsese în cap mai tare ca altele... M-am aşezat unde stătusem cu ea şi am chemat-o în gând... Între timp îi mai apăruseră trei cărţi.

- Alo! Familia Tandaşcă?

- Da, se auzi o voce de bărbat.

- Cu Marta, vă rog, dacă se poate, sunt un fost coleg...

- Nu se poate.

Matei Istodor închise speriat telefonul, dar nu renunţă, formă din nou, trebuia să-i spună Martei că Noteboom luase Premiul European pentru Literatură.

- Alo, tot eu sunt, aş dori cu Marta, s-a întrerupt legătura şi e ceva important...

- Nu se poate.

- De ce? îndrăzni Matei Istodor.

- Pentru că a murit acum trei ani.

- Ce vreţi să spuneţi cu...

- Ce auzi. Asta vreau să spun.

- Adică...

Şi închise.

Şi poate de aceea, mai târziu, în a patra carte, în romanul intitulat „Visul”, Matei Istodor notase la sfârşitul prologului celui de-al doilea capitol: Ce altceva este visul dacă nu presimţirea morţii?