Ruxandra Cesereanu

 

Un singur cer deasupra lor

 

La Editura Polirom va apărea în primăvara-vara lui 2013 romanul Ruxandrei Cesereanu despre perioada comunistă din România, numit Un singur cer deasupra lor. Este prima carte realistă de proză a autoarei. Prezentăm mai jos două capitole din acest roman care va fi lansat la Bookfest.

 

 

Pantiuşa

 

Îşi luase numele Gheorghe Pintilie, fiindcă trebuia să sune româneşte, dar toţi cei din jur îi spuneau Pantiuşa. Îl alintau astfel de la Pantelimon, un sfânt despre care nu prea avea habar, dar despre care aflase că făcuse oarecari minuni, cel puţin aşa îi spusese maică-sa odinioară. Maică-sa, bisericoasa, care îi dăduse să mănânce mult terci de hrișcă, fiindcă hrișca era sănătoasă la ficat, așa se zicea. Şi ce folos că maică-sa fusese bisericoasă! Mai mari minuni ca Sovietele nu existau. Mutat în țară străină, Pantiușa trebuia să îi facă pe cei de aici să priceapă ce şi cum despre împărtășania comunistă. Îi plăcea numele lui adevărat de Bodnarenco, dar ca să fie acceptat de băştinaşi trebuise să se lepede de el, să-și trimită numele la naiba. Bodnarenco suna ca un tractor nou-nouţ ori, şi mai bine, ca un buldozer. Așa că renunţase la Bodnarenco și totodată la Pantelimon.

Grișa cel Nou, fost Pantiușa, făcuse el şi altele în viaţă: îşi aducea aminte cum îi dăduse cu ranga în cap lui Foriş, deşi individul cu pricina era şef comunist, cum îi simţise între degete carnea moale ca de femeie parcă, nu de bărbat, cum se înfuriase că Foriş încercase să reziste la ranga lui şi atunci îl hăcuise, îl terminase ca pe o oaie. Apoi cum o învineţise pe bătrâna lui Foriş, îi legase un bolovan de picioare bătrânei şi o aruncase în apă să se înece naibii, tot o oaie şi ea, să nu-i mai vadă mutra umflată de la bătaie. Nici pomeneală de vreun oftat ori regret, nu făcuse altceva decât ce îi ceruse Partidul. Să faci moarte de om nu era aşa o catastrofă: în viaţă trebuie să faci şi moarte de om. Iar el nu simţise nimic atunci: nu simţise că omoară pe cineva cu ranga ori cu bolovanul, ci doar că face un lucru necesar și adevărat împotriva acelei cărni care era moale şi scârboasă. Fiul și maică-sa, niște cărnuri moi și blege. Aşa că nu avea vise urâte, nici remuşcări.

Pantiușa zis acum Grișa cel Nou trăia bine şi considera că i se cuvine să trăiască altfel până la adânci bătrâneţi, doar servise Partidul, ca un ostaș pe viață, ca un salahor. Se simţea puternic şi admirat, ba chiar invidiat și îi plăcea să se simtă aşa. Îşi umfla pieptul, mirosind gelozia celorlalţi şi frica lor. Iar acum, în dimineaţa asta glorioasă, se pregătea să le vorbească tovarăşilor: să fii în Securitate era o onoare și o diplomă, ba chiar o coroniță. Trebuiau să muncească disciplinat, cu râvnă, şi să se folosească vulpeşte de toate instrumentele. Iar el, Pantiuşa, voia să le vorbească tocmai despre instrumente. Ce fel de unelte? Oameni, fireşte, materie omenească, doar nu dumnezeiască. Numai și numai carne, precum aceea pe care o hăcuise. Nu-i folosea la nimic scârba de sfânt Pantelimon! Oameni, gândaci, viermi, şobolani, doar oameni.

Pantiuşa făcu o gargară sănătoasă, ca să evite orice răguşeală în timpul discursului. Trebuia să-i lase cu gura căscată. Voia să fie aplaudat şi admirat, voia să fie puternic, să-i dea gata. Bodnarenco buldozerul şi tractorul. Bodnarenco forţosul, boxerul, mână-grea. Nevasta îi pusese pe scaun o cravată cu panseluţe şi o cămaşă cu dungi. Precum și costumul său simplu de comunist, apoi servieta burduhănoasă, cu discursul şi alte documente de mare şef. Maşina şi şoferul îl aşteptau în faţa casei. Nimeni nu știa că Grișa cel Nou se simțea apărat de cravata lui cu panseluțe. Tavarişu' Pintilie, îi spuse şoferul, care era şi el rusnac, arată trăznet, tavarișu' va rupe gura adunării. Pantiuşa zâmbi atotștiutor.

În amfiteatru, cadrele de conducere ale Securităţii se strânseseră ca ciupercile după ploaie, cu mutrele grave şi gânditoare, chiar dacă rânjete şi ghionturi tot se mai zăreau pe ici, pe colo, doar de-abia se sculaseră tavarişii din paturile calduțe de acasă. Tavarişii, ăştia erau tavarişii. Cărnuri și ei, deși Grișa ar fi vrut să fie doar creiere. Printre ei şi ministrul Teohari. Gângania gângăniilor pe lângă Pantiuşa. Davai, Pantiuşa, dă-i gata, pune-i cu botul pe labe. Davai. Să te ţină minte. Tu eşti Şefu', degeaba stă băţos Teohari cu medalia pe piept. Nici Dej barosanul nu are ce să-ţi facă, nu are cum să-ți reziste cu toată funcţia lui de mahăr. Tu eşti cel mai strașnic din ţara asta nenorocită. Haraşo.

Când îşi auzi numele strigat, Grișa o porni cu pieptul bombat spre podium şi îşi potrivi microfonul la înălţimea gurii sale. Cravata lui cu panseluțe îi ajunsese în dreptul burții și se mișcase ca o limbă de ceas. Haraşo. Tavarişi, de ce să n-o spunem pe şleau, Securitatea este organul care izbeşte, drept care trebuie să lovim fără milă, fiindcă noi dacă avem legea, trebuie să dăm lovituri, să nu ne oprim. Aici Pantiuşa îşi aduse aminte de ranga cu care îl căsăpise pe Foriş și simți, ca şi atunci, satisfacţie în fața acelei moliciuni măcelărite. Aparatul nostru a fost la început tânăr, dar acum a crescut şi a devenit un instrument tare în mâna Partidului, plin de mânie împotriva duşmanului şi devotat clasei muncitoare. Fără ură de clasă nu s-ar fi putut munci la crearea unui astfel de aparat sănătos. Pantiuşa îşi bombă pieptul ca un scut, iar cravata cu panseluțe se mișcă voioasă. De aceea, trebuie să ne întărim, să putem da lovituri duşmanului, poate chiar întreit, pentru că nu putem spune că s-a terminat lupta, dacă am vorbit de lovituri puternice date duşmanului, pentru că duşmanul abia acum este turbat. Încă mai avem o serie de slăbiciuni de care trebuie să ne debarasăm, pe care trebuie să le scoatem cu fierul roşu din organismul nostru. Aici, Pantiuşa respiră adânc şi privi spre sală: tovarişii stăteau ca nişte saci de cartofi în beci. Teohari îl urmărea şi îşi nota ceva din când în când, ca un şarpe de stepă. Dej, barosanul, avea faţa uscată, seacă. Haraşo, să ia aminte tavarişul ministru şi tavarişul conducător. Davai.

Trebuie să scoatem tot ce este străin de organele noastre, fiindcă organele are sarcini mari, drept care trebuie să scoatem tot ce este putregai. Să scoatem tot ce e putregai chiar şi din noi. Aici simţi oarecare murmur și șopoteală în sală, tavarişii stăteau ca pe ace. Ai naibii cartofi, oamenii ăştia! Cărnuri blege. Nu urmăresc să facem Securitate în Securitate, îi lămuri Pantiuşa, dar e nevoie de mai multă disciplină. Partidul a hotărât să facem colonii de muncă şi detaşamente pentru duşmanii poporului, pentru că aşa este just, noi pe cineva trebuie să băgăm, n-o să rămână goale coloniile astea! Pantiuşa se opri puţin şi respiră cu sârg. Îşi închipui mutrele deţinuţilor ca pe nişte viermi albi, cărători de roabe pline ochi cu pământ.

De-abia acum urma partea cea mai vie din discurs, la care toată ziulica și noaptea să gândise. Tavarişi, ştim cu toţii că fiecare meseriaş, fiecare doctor, orice om are o sculă şi de scula lui se îngrijeşte. Însă la Securitate care este scula noastră? Lui Pantiuşa i se păru că aude nişte râsete ori icnituri și pe dată se posomorî, dar apoi privi câteva din panseluțele de pe cravata care îl încuraja ca o soacră grijulie și își veni în fire. Atunci glasul lui căpătă sonoritate de bariton. Am spus că avem şi noi o sculă. Dacă frizerul are brici, dacă strungarul are strung, am spus că ce avem noi sunt informatorii, să ştim cum să muncim, să vedem cu cine avem de-a face. Aşa cum muncitorul are grijă de scula lui, aşa avem şi noi de informatori, şi noi trebuie să avem grijă de scula noastră mult mai mult. La frizer este sculă moartă, la strungar la fel, la noi este sculă vie, trebuie să-i dăm mai multă atenţie. Privi în sală: oamenii-cartofi erau cu gura până la urechi, deşi nu se auzea nici un hohot. Râdeau pe muţeşte. Idioţii! Carne omenească, doar carne. Râdeau fără zgomot, cu gurile parcă tăiate cu briceagul. Totuşi, mutrele lor erau cât se poate de atente. De ce nu le plăcea chestia cu scula? Haraşo, lasă că le vine Pantiuşa de hac. Lasă că-i seacă Pantiuşa, îi pune cu botul pe labe şi pe ăştia.

Noi, Securitatea, trecu iar la atac vorbitorul, suntem organ viu. Tot organul nostru este creier curat, nu avem niciun os, nimic. Noi suntem creier şi aşa trebuie gândit. Noi suntem creier de sus până jos. Pantiuşa respiră uşurat când rosti ultimele cuvinte, dar privi puțin încurcat în sală, așteptând ceva. Cravata cu panseluțe îl salvă din nou, ca o soacră desăvârșită. Cravata se mișcă voioasă, presimțind triumful. Sala era deja în picioare şi aplauda. Cartofii scandau bravo, ura. Cartofii umani din beci. Teohari aplauda şi el cu foc. Dej îl privea fix, dar admirativ. Securitatea-creier, asta convenea tuturor. Era de parcă ar fi fost ridicaţi la rangul de viceregi ai Partidului. Creier curat, fără os. Pantiuşa îşi închipui un creier uriaş plutind deasupra patriei, indiferent care patrie. Dar un creier muncitoresc, robust, nu un creier de intelectual. Ghenial, tavarişul Pintilie, îi spuse Teohari. Mai-marele Dej își arătă dinţii laţi, aprobator, şi îi trase mulţumit cu ochiul. Maladeţ. Pantiuşa îşi spuse că e timpul să îşi reia discursul.

Trebuie să facem mai bine şi mai repede, adică să punem ordine, nu ştim nici azi cine a fost arestat, cine a rămas nearestat, care este situaţia, fiindcă la început s-a lucrat fără metodă. Să ducem o acţiune ofensivă, nu să stăm cu mâinile încrucişate. Să prevedem, fără greşeli, acolo unde va încerca să acţioneze duşmanul. A început să ne mănânce rugina birocratismului. Aparatul nostru nu poate fi mâncat. Obiectivul nostru principal este lichidarea duşmanului sub toate formele şi aspectele lui. Pantiuşa se gândi la precizia acestui cuvânt inspirat: a lichida în loc de a suprima, a ucide, a omorî. A lichida: vedea multe soiuri de lichide şiroind la picioarele lui şi se simţea hrănit de aceste lichide felurite, mai ales că era vorba de un sânge omenesc care își pierduse culoarea obișnuită și se îngălbenise ori chiar se învinețise, dacă nu cumva se înverzise. Ţin să reamintesc tavarişilor, a intra în Securitate, a fi investit cu puterea de a urmări, a ancheta, de a trimite în judecată oameni, de a aresta sunt lucruri strașnice. Cine ne încredinţează acest drept? Partidul nostru ni l-a dat. Pentru ce? Pentru ca să ne îndreptăm împotriva duşmanului de clasă. Lucrul acesta cere multă gândire și adâncire. În acea clipă a discursului, creierul uriaş pluti iar deasupra patriei, în mintea lui Pantiuşa, dar el știa deja că panseluțele de pe cravată erau de acord cu el și îl sprijineau înzecit.

Partidul ne-a încredințat un drept pe care trebuie să ştim să-l mânuim cu abilitate. Este ca un ascuţiş, cu acest drept jucăm ca pe un vârf de ascuţiş. Care cere hotărâre în execuţie, fără şovăială. Lovituri crâncene împotriva duşmanului, fără milă. Să-l lovim aşa ca să nu se mai ridice în viaţa lui. Ranga pentru capul lui Foriş fusese perfectă. Simplă şi perfectă. Noi n-am venit singuri, pe noi ne-a trimis Partidul şi când ne-a trimis ne-a verificat. Îşi aduse brusc aminte de mâinile lui în carnea lui Foriş, strângând şi afundându-se. Avusese atunci o senzaţie plăcută de taur puternic. Acum, gata, obosise puţintel, îl strângea întrucâtva cureaua peste burtă, dar îşi încheiase cum trebuia discursul. Uralele căzuseră din nou asupră-i ca un batic de-al maică-sii, bisericoasa și credincioasa în pârdalnicul de Sfânt Pantelimon, ptiu! Noul Grișa era foarte mulţumit: privi încă o dată spre Teohari şi spre Dej, amândoi îi zâmbeau cu subînțeles. Maladeţ. Era cel mai tare, el, Pantiuşa Buldozerul. Cât despre oamenii-cartofi, important era să ştie să se folosească de scule. Și atunci lui Grișa cel nou, fost Pantelimon, i se făcu brusc poftă de un terci de hrișcă. Sănătate curată la ficat. Cravata cu panseluţe i se udase emoționată pe piept, de transpiraţie. Dar gargara de dimineaţă îi prinsese tare bine lui Pantiuşa. Maladeţ.

 

 

 

Leontin

 

 

Leontin se culcă devreme, ştiind că a doua zi avea mult de lucru la hârțogărie. Încă de acum câteva zile, organele, mai exact tovarăşul prim secretar al judeţului, îl chemase la el şi îi spusese bătându-l pe umăr: Leontin dragă, eşti tânăr şi ai vigoare, sunt ani grei pentru patrie cu atâţia duşmani interni cocoloşiţi te miri unde. Concentrează-ţi energia pentru că vreau să contribui decisiv la înfierarea duşmanilor poporului, mă bazez pe nervul tău de ziarist şi pe verbul tău activ. Partidul aşteaptă multe de la tine, ca de la un cadru vigilent. Pentru că viitorul e în tine şi în cei ca tine. Noi, bătrânii, ne pregătim deja urmaşii combativi, iar tu eşti unul dintre aceştia.

Apoi tovul prim secretar îi dădu un dosar de vreo câteva zeci de pagini, pe care scria N. Mărgineanu, profesor de psihologie, spion american, extrem de periculos. Ocupă-te de individul ăsta, îi mai zise, a fost profesor la Cluj şi e judecat acum într-un proces de răsunet, cu alți mahări din regimul trecut. Ocupă-te de el şi termină-l, taie-i capul ştii tu cum, cu verbul tău incisiv, fiindcă individul ăsta face mult rău Partidului şi asta numai pentru că mai are suflare. Dar, îndrăzni să spună Leontin, noi nu suntem la Cluj, trăim în altă parte a ţării, de ce nu fac cei de la Cluj ceea ce e de făcut? Daţi-mi să scriu împotriva unui duşman de aici, din zonă, nu despre un străin! Leontin dragă, îi spuse tovul prim secretar ceva mai ascuţit, tocmai asta-i buba: ar fi bine ca viermii ăştia să fie croiţi cu biciul şi de la distanţă, de prin alte părţi, nu doar de prin locurile lor de baştină. Haide, mă bazez pe tine, nu stăm la discuţii, Mărgineanu trebuie ras, am primit poruncă de sus, de la cadrele superioare.

Leontin nu mai zise nimic, luă dosarul acasă şi îl cercetă câteva zile, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt. Mărgineanu ăsta fusese profesor de psihologie şi studiase inclusiv în America. Era limpede că nu făcuse mare brânză împotriva patriei şi nu era infractor, aşa cum îl înfăţişau organele. Era un pârlit de profesor universitar, dar, care, ce-i drept, putea influenţa masele. Fiindcă Mărgineanu ăsta avea charismă. Leontin nu era naiv, pricepuse imediat ce trebuia să facă: o înfierare pe cinste la adresa profului ăstuia, nenorocitul. Fireşte că avea să facă o înfierare în toată regula, Leontin nu ținea la scrupule. Slujba era slujbă, iar Leontin nu avea chef să păţească vreun pocinog.

Ai lui erau ţărani, dar taică-su nu fusese chiabur, ci ţăran sărac, aşa că nu o luase pe cocoaşă. Leontin avea origini sănătoase. Facultate nu făcuse, deşi învăţase carte pe rupte: învăţătorul din sat îi convinsese pe ai lui să facă eforturi să îl trimită pe băiat la oraş, la internat, la liceu. Aşa că avea doişpe clase făcute brici, ca veşnic premiant, şi citise la viaţa lui binișor prin biblioteci, toate cărțile care îi căzuseră prin mâini. Îşi cumpărase chiar el destule cărţi, unele interzise astăzi.

Deci Mărgineanu era profesor universitar. Şi praf avea să se aleagă de el. În procesul în care era judecat era singura figură odioasă de intelectual care trebuia să o încaseze. Deja în ziarul Scânteia apăruse un articol scris de pionul de serviciu al cotidianului, care îi belise pe cei arestaţi şi judecaţi, făcându-i ploşniţe şi hiene în slujba imperialismului, apoi sabotori, complotişti, bandiţi. Desigur, indivizii mai fuseseră catalogaţi lachei şi slugoi, apoi epave, pleavă, putregai. Aşa se vorbea în vremurile de-acum, aşa era moda. Leontin ştia, însă, că de la el Partidul aştepta ceva mai mult: adică un spectacol. O înfierare unică. Scotoci, deci, pe îndelete în dosarul profesorului Mărgineanu. De cărţile lui nu avea cum să se lege, asta era clar. Nici de familie, fiindcă şi Mărgineanu era fiu de ţărani. Frate-su fusese, ce-i drept, împuşcat ca bandit în munţi, dar asta nu îi folosea lui Leontin la mare lucru. El trebuia să se concentreze strict pe figura profesorului.

Era ceva ciudat şi murdar la mijloc: pe de o parte Leontin simţea că i-ar fi plăcut ca Mărgineanu ăsta să-i fi fost şi lui profesor, dacă ar fi făcut facultatea, pe de altă parte îl cuprinsese o furie împotriva profesorului care stârnise aşa, tam-nisam, ura Partidului împotrivă-i. De ce naiba nu stătuse în banca lui? Ce dracu făcuse? Dar nu mai era vreme de vorbe în van, aşa că Leontin se puse la lucru.

Primul text pe care îl redactă suna pompos şi îl nemulţumi. Leontin se inspirase din articolele de ziar care spumegau împotriva lui Iuliu Maniu și a clanului Brătianu, a țărăniștilor și liberalilor decretați dușmani supremi ai neamului. Moarte trădătorilor! Cei ce sug sângele şi vlaga poporului nostru încă nu au fost daţi cu toţii în vileag. Există încă gangsteri şi borfaşi, potlogari şi canalii, lepădături şi şnapani aciuiţi prin colţuri ori chiar prin universităţi. Aşa-zişi profesori universitari care tâlhăresc minţile tinere, care jecmănesc suflete curate, mercenari plecaţi ai reacţiunii, argaţi zeloşi ai Vestului, farisei ai democraţiei şi gheşeftari istorici, misiţi fără patrie. În lături cu atâta netrebnicie! Satrapi camuflaţi, fiare ale omenirii care rânjesc atunci când sunt încolţite şi care băltesc într-o cloacă murdară, infectând patria noastră ca otrăvitori ai studenţimii. Buruieni veninoase şi lături care sunt dispuse să facă orice pentru un blid de linte sau un sac de aur. Autorii morali ai dezastrelor patriei, dirijate cu voluptate neroniană şi cu tenacitate diabolică. În jurul lor fâlfâie crime şi dâre de sânge, fiindcă aceste făpturi nu mai sunt omeneşti, ci s-au descompus ca puroaie faţă de care poporul simte nemărginită scârbă şi dezgust. Paiaţe şi cioclii, zbârcituri pe care nu mai există urmele gândirii şi nici credinţa în idei, aceştia sunt nişte foşti oameni care nu mai au ce căuta printre noi. Ei sunt expresia carnală a dezagregării materiei vii. Cuvintele lor sunt pârâituri şi pocnitori, găunoşenia lor este cameleonică. Jos labele de pe patrie! Vipere turbate ale scrisului românesc, năpârci şi limbrici dolofani, cu baston şi lornion, oamenii muncii voiesc să fiţi striviţi pe vecie!

Leontin reciti textul: nu era chiar rău, dar nici grozav nu era. Grandilocvent, prea grandilocvent. Apocaliptic. Îşi notă pe o fiţuică separată verbele agresive pe care le putea folosi împotriva duşmanilor poporului, era o chestie pe care orice ziarist care se respectă o avea la îndemână. Deci: a demasca, a încolţi, a înfiera, a izgoni, a deratiza, a lovi, a izbi, a smulge (colţi şi gheare), a stârpi, a sfărâma, a zdrobi, a strivi, a curma, a anihila, a nimici, a lichida. Niciodată, ştia asta, nu trebuiau folosite verbele a ucide şi a extermina. Era bine şcolit Leontin. Cândva ar putea ajunge prozator. Când tovii îl vor lăsa în pace, când nu va mai fi în solda Partidului. Dar încă era cu vârf şi îndesat. Nu avea încotro. Iar acum trebuia să-l termine pe profesorul ăsta. Şi încă nici nu îi pomenise numele în text, fir-ar să fie.

Leontin mai încercă o dată. Patria noastră riscă să fie dezonorată de creaturi decadente care încă bântuie prin universităţi. Cine sunt aceste ciuperci slinoase şi odioase? Viruşi retrograzi care cultivă descompunerea formelor artistice, becisnici cu viermăraie pe dinăuntru, bălăciţi în sordid şi hidos, şacali ai imperialismului şi cotoi călugăriţi peste noapte care colcăie în beznă, prin cotloane. Mulţi dintre aceştia sunt nişte parveniţi ai condeiului, care au abdicat de la cuvintele revoluţionare, înveşmântându-se în balele unor jivine monstruoase. Învăţătura lor e bordel pestilenţial şi leprozerie care produce o nedorită contagiune. De aceea, ei trebuie eradicaţi şi stârpiţi! Fiindcă sunt vânduţi ai fărădelegii încă din pântecele mamei lor, sunt nonvalori, rebuturi, scursuri, trompete ale anarhiei, camarilă interlopă, creieri scăldaţi de declasare, sforari dubioşi, salbă de infractori bizantini. Fardul parazit este ceea ce i-a ascuns până acum! Dar convulsia lor infecţioasă, enclava de gunoi, au fost date la iveală până la urmă. Să-i veştejim pe aceşti bălăcitori în vorbe care alcătuiesc un muzeu uman arierat, să-i vidanjăm şi mai ales să tăiem capul fiarei setoase de sânge, distrugere, foc şi moarte, al bestiei care şi-a respectat şi de data aceasta legea fiinţei ei: a ieşit în amurgul zilei şi a prădat în noapte. Cuibul turpitudinii şi-a dat arama pe faţă. Să nu ne mai închinăm în faţa acestor cărturari cu frunţile închiriate diavolului, aflaţi sub hlamida unui spirit mefistofelic.

Leontin se opri şi începu să râdă de unul singur. Masele nu aveau să priceapă un asemenea text, de bună seamă. Nici tovul prim secretar. Poate doar profesorul Mărgineanu. Prea multe neologisme. O abundență de neologisme. Şi aceeaşi retorică apocaliptică, fir-ar să fie. Nu era credibil aşa. Sau era? Nu mai ştia nici el. Dar atunci îi veni pe nepusă masă o altă idee, drept care o porni degrabă la uzina de rulmenţi din oraş. Făcuse niscaiva reportaje aici şi se împrietenise cu câţiva muncitori, cu patru din ei, mai exact. Nandra Andron, Vitez Samoilă, Ilca Petru şi Macra Iosif. Îi căută, îi şi găsi şi le ceru ajutorul.

Măi, băieţi, cum aţi zice voi să fie judecat un duşman al poporului, dacă vi s-ar cere părerea? Muncitorii erau tineri, nu ştiau nici să scrie prea bine, dar ştiau de duşmanii poporului de la şedinţele de înfierare care deveniseră o obişnuinţă şi în uzina lor. Cei patru se scărpinară în cap. Adică cum? întrebară ei. Să spunem noi cum să fie pedepsit cineva? Da, preciză Leontin. Dacă aţi fi judecători, ce-aţi zice? Dar duşmanii ăştia trebe omorâţi, mai întrebară fârtaţii? Nu neapărat, preciză iar Leontin, doar în caz de forţă majoră. Păi dacă îs duşmani, atunci să fie chinuiţi, să nu moară oricum. Adică? îi trase de limbă Leontin. Să fie traşi pe roată, să li se scoată ochii, să li se smulgă unghiile, să fie schingiuiţi așa cum trebe. Leontin rămase perplex. Păi de ce? zise el. De ce să fie chinuiţi chiar aşa? Dacă-s duşmanii poporului, apoi cum să nu fie schingiuiţi! Aşa e musai, aşa trebe, răspunse Macra Iosif, aşa era şi în vechime cu răsculaţii.

Leontin îi mai ascultă puţin, apoi plecă obosit, ca din puşcă. Poate că muncitorii ăştia aveau dreptate. Nu de discursuri intelectuale avea nevoie primul secretar, ci de cuvinte simple. Ajuns acasă, Leontin rupse hârtiile scrise pretenţios până atunci şi redactă un text concis, însoţit de aşa-zise telegrame ale oamenilor muncii. În telegrame se cerea tragerea pe roată a lui Mărgineanu, scoaterea ochilor şi smulgerea unghiilor. Telegrama era semnată de patru tineri muncitori: Nandra Andron, Vitez Samoilă, Ilca Petru şi Macra Iosif. Era anul 1948.