’n curînd

Editura Tracus Arte vă invită la lansare de carte:

"Portret de grup cu generaţia 80 (Interviuri)"
de Mihail Vakulovski

Prezintă: Bogdan Ghiu, Liviu Ioan Stoiciu, Cosmin Perţa

Knowledge Museum & Other stories, expoziţii de Lia & Dan Perjovschi

Magma Sf. Gheorghe e un spatiu de arta contemporana tip-top (expozitie-discutie-catalog, 11 evenimente pe an) drept in buricul targului, linga teatru, parc si prefectura. E condus de tineri artisti si din cauza asta – spre deosebire de majoritatea muzeelor de arta din Romania – se pot bate cuie in pereti.

Muzeul Cunoasterii pe care Lia Perjovschi il expune de prin 2005 e o schita-plan a unui muzeu real cu 7 departamente, corp, stiinta, pamint, univers, arta, cultura si cunoastere in general. E o metainstalatie care incorporeaza toate colectiile si cercetarile artistei de 20 de ani. Pe linga cronologii, diagrame, mind-maps si obiecte colectionate in magazinele muzeelor din toata lumea, artista adauga obiecte si elemente gasite la locul faptei care in contextul artistic isi reinventeaza continutul, astfel o mingiuca albastra cu pesti in relief, intital un obiect de joaca pentru caini si pisici, devine oceanul planetar, adica un obiect de joaca intelectuala pentru oameni. Un glob de brad integral negru suspendat deasupra unei harti a saraciei in lume devine un semn funerar al esecului societatii umane etc.

De data asta Dan Perjovschi deseneaza pe geamurile galeriei. Desenul critic este in acelasi timp si inauntru si inafara. Galeria de arta nu mai este ceva de ocolit pentru ca nu ne intereseaza, nu ne pricepem sau nu intelegem, ci un spatiu care emite mesaje in oras. Seara luminata dinauntru galeria pare un urias bec ornamental de Craciun. Pe linga desenele obisnuite artistul prezinta si o antologie de tricouri cu desene imprimate. Desi artistul refuza sa faca obiecte de consum din 1995 pina azi din diverse motive (caritative, activiste, colaterale) s-au strins un numar de 30 de modele. Antologia este prezentata in premiera mondiala si introduce pentru prima data culoarea in limbajul strict alb-negru al artistului.

Deschis pina pe 17 ianuarie 2012, proiectul depaseste conditia unei simple expozitii de arta si devine o platforma pentru gindirea si critica contemporana.

De 22 de ani Lia si Dan Perjovschi au dezvoltat cariere internationale importante, expunind in muzee precum Tate Londra, MOMA New York, Centre Pompidou Paris, Vanabemuseum Eindhoven si la bienale de arta precum Venetia, Sydney, Moscova, Lyon.

Nu ratati aceasta super expozitie a artistilor Lia şi Dan Perjovschi, doi dintre cei mai buni şi mai importanţi artişti plastici contemporani din lume.

Magma Sf. Gheorghe

2011.12.07 – 2012.01.13

SE RESPINGE de Radu Jörgensen

În curs de apariţie la editura Cartea Românească

Radu Jörgensen (Radu Georgescu) s-a născut la 12 septembrie 1962, la Iaşi. Este absolvent al Colegiului Mihai Viteazul din Bucureşti şi al Facultăţilor de Inginerie Geologică şi Geofizică la Universitatea din Bucureşti, Ziaristică la Universitatea din Göteborg şi Pedagogie Generală şi Matematică la Universitatea din Växjö, Suedia. În 2004, a obţinut titlul de Master of Science în Matematică la Universitatea din Birmingham, Alabama, S.U.A.. A debutat ca romancier cu volumul Clovnul din lemn de gutui, Editura Nemira 1998, în urma câştigării Premiului Nemira. A publicat în revista 22, săptămânalele Expres, Phoenix, Tinerama şi Observator Cultural ca şi în cotidienele suedeze Göteborgs Posten, IDag, VLT şi Metro. A semnat deasemenea regia şi scenografia spectacolului Priveşte înapoi cu mânie, la Studio Westmannia din Västerås. A tradus din limba suedeză: Roseanna de Sjövall-Wahlöö, Univers 1997, Moartea unui pornograf, de Jacques Werup, Scandic 1998, Cele mai bune intenţii, de Ingmar Bergman, Univers 2000. În prezent este conferenţiar universitar în domeniul matematicii la un colegiu din Maryland, S.U.A., coordonator şi moderator al unui turneu anual de matematică la nivel universitar, corespondent la diferite publicaţii europene şi americane.

Website personal: www.wix.com/rausa2004/radu-jorgensen

Acest roman ar trebui să primească drept subtitlu: mic ghid de supravieţuire, în deplină confruntare cu realitatea. Prin ampla dezvoltare epică este solid literar şi invită la lectură. Prin accentele autobiografice este interesant şi ca document, deşi nu îşi propune să fie un volum de memorii. Între romanele care abordează tema emigrării de după 1990, acest volum este cel mai consistent din punct de vedere literar, din câte cunosc eu. Fără o astfel de construcţie literară, am sentimentul că panorama literaturii române contemporane n-ar fi (fost) completă.

Bogdan Suceavă

E un roman… suedez, gândit şi pus pe hârtie în româneşte.

Personajele lui bat falezele Stockholmului şi străzile pietruite ale Uppsalei, cu gândul la haosul Bucureştilor şi tancul parcat pe Academiei, la fasoanele gazetăreşti de pe Calea Victoriei, la sondele de petrol ale Drăgăşanilor, la montările teatrale de la Craiova, la căminele universitare din Cluj şi Studioul studenţesc de radio. Altele visează la praful Algerului, la munţii Kurdistanului sau la nopţile albe ale Leningradului. Aceştia sunt imigranţii. Români, dar nu numai şi nu neapărat. Pentru oficialităţile suedeze ei sunt azilanţi, cazuri, dosare. Pentru Amnesty International sau pentru avocaţi, în schimb, sunt victime. Deşi mulţi nu ţin să aibă statutul ăsta. Pentru omul de rând de la paralela 60 Nord, pentru cei mulţi şi foarte blonzi, imigranţii sunt, mai ales, o mare necunoscută. Ceva exotic, ceva promiţător dar şi ameninţător în acelaşi timp. Romanul meu e povestea acestor oameni. Cutremurătoare, pe alocuri tragică, pe alocuri comică, precum tragi-comică e şi povestea luptei lor pentru a obţine VIZA.

Radu Jörgensen

(fragment)

Una din ultimele discuţii cu Emille o purtasem în seara de după manifestaţia antirasistă, la Uppsala.

Un puşti de culoare, înfiat, fiindcă întîmplător îl chema şi Johansson, fusese, într-o comună din sud, mutilat de doi nazişti de 18 ani, vecini de bloc, care îl prinseseră în casa scării şi îi zgîriaseră cu un briceag pe frunte o zvastică. Şi în podul palmei drepte îi desenaseră una, aşa, ca amintire.

Iar noi, Exilul din Ö, strînsesem două mii de coroane şi închiriasem un autobuz care să ne ducă la Uppsala. Să protestăm. Ca şi cum numai de protestele noastre nu mai puteau acei poliţişti şi acel procuror care vreme de trei zile încheiate nu-şi găsiseră timp să facă formele de reţinere a celor doi cioplitori în carne vie, scrijelitori în piele de copil. Două zile aşteptaseră ăia acasă să vină cineva să-i ridice, în a treia se plictisiseră şi o întinseseră. După care, domnilor, ce mai vînătoare se pornise! Zeci de poliţişti, cîini, cai, razii pe şosele şi, vorba lui Emille, alte astfel de nimicuri.

— Deportation?

— No!!!

— Asylum ?

— Yes!!!

— Deportation?

— No!!!

— Asylum?...

Ce avea de-a face maltratarea unui copil, un copil suedez în ciuda culorii pielii sale, cu strigătele noastre, ale unor străini doritori de azil, pe bulevardele Uppsalei? Radesh ne minţise! Crezusem că e o manifestaţie strict antirasistă şi ne trezisem cerîndu-ne dreptul la azil. Şi chiar strigam, acolo, în stradă, făcînd să se înalţe din gurile noastre un abur gros spre reclamele fosforescente ale magazinelor şi firmelor printre care treceam. Strigam şi eu şi Emille, trei rînduri mai în faţă în coloană, cuprinşi de un entuziasm imbecil, convinşi brusc că urletele noastre, răspunsuri la urletele prin portavoce ale activistului Radesh, ne vor aduce pacea şi liniştea. Pe marginile străzii, oamenii ne făceau semne prietenoase, mişcîndu-şi mîinile în care ţineau cîrnaţi aburinzi şi ceşti de cafea. Strigam şi, în coloană, dădeam ocol centrului. Despre puştiul pe fruntea şi palma căruia fasciştii exersaseră cu briceagul, nici vorbă.

Asylum-Yes! Deportation-No! Iar la al nu ştiu cîtelea rond, deodată: tonul la „Internaţionala”! M-am oprit, provocînd în urmă o mică busculadă. Am ieşit din rînd. Ce avea a face „Internaţionala”? Un steag roşu îmi mai lipsea! Mie, domnilor, roşul nu-mi prieşte. Coloana se depărta. M-am întors pe călcîie şi m-am îndreptat contrariat spre biblioteca universitară Carolina.

Unde peste o vreme a intrat, val-vîrtej, Emille.

O cafea era nouă coroane, dar merita s-o bei în compania lui Emille. Fără grabă, mai ales că el îmi propuse să înnoptăm gratis într-o cameră studenţească, acolo, la Uppsala. Şi o seară cu un spectacol de dansuri africane intrase în plan. Numai că discuţia noastră s-a lungit şi Dorotea, barmaniţa, ne-a făcut cinste de atîtea ori cu cafea, încît acolo n-am mai ajuns, la acel spectacol.

— ...În fond, de ce să ne antrenăm într-o discuţie despre ceva ce nici nu există? Rasismul nu e un fenomen aici, n-are în Suedia trecut şi nici prezent, de ce ar avea viitor?

Cînd m-a auzit, s-a ridicat tremurînd şi a dispărut în camera cataloagelor. După trei minute s-a întors anunţîndu-mă că a comandat mai multe volume pe care pot să le iau cu mine să le citesc. Aş face bine să le citesc.

— De ce ţii tu să rămîi în ţara asta dacă n-o cunoşti?

— La tine ăsta e un laitmotiv, Emille. Ce avantaj ai tu faţă de mine dacă vrei să rămîi şi o cunoşti ca fiind o lume a diavolului? Iar despre cărţile alea pe care le-ai comandat, poţi să-mi povesteşti tu. Prea puţin timp am eu pentru ele, iartă-mă... Auzi, a fost ţara asta neutră? A fost! Dacă ar fi existat grupări de orientare rasistă, xenofobă, şovină, antisemită de tradiţie, ele ar fi contaminat Suedia în ’30, cînd naţional-socialismul era în plină glorie, nu? Şi n-a fost aşa.

— Tradiţie? Păi mişcări antisemite în ţara asta au avut loc încă în secolul nouăsprezece. Şi încă ce tradiţie! De atunci au fost active peste două sute de organizaţii şi partide care şi-au trecut ura de rasă sau şovinismul în program. Ai auzit de Uniunea Suedeză Antisemită? Şi altele, multe. Hermann Göring însuşi e membru al organizaţiilor antisemite suedeze din anii 20. Naţional-socialiştii suedezi au mai tîrziu, prin el, contacte în toată lumea. În ’30 se pune baza Partidului Naţional-Socialist Suedez, furugårdzii, ai auzit de ei? Apoi Blocul Naţional-Socialist şi Partidul Muncii Naţional-Socialist.

— Ia opreşte-te şi nu mai înşira toate numele astea. Ce putere politică au avut? Un partid, în condiţii democratice, n-are nevoie de multe aprobări ca să ia fiinţă. Dacă două sute de nebuni, cît grupul nostru de manifestanţi astă seară, semnează pe o hîrtie, istoria e gata să ne consemneze. Şi apropo, cît de uşor pot fi oamenii păcăliţi, ai văzut? Ce am eu cu „Internaţionala” lui Radesh? Eh? Dacă mîine el pune bazele unui partid, bietul Radesh, apar eu pe prima pagină în Uppsala Nya Tidning în compania lui, mărşăluind? Cîţi stîngişti număra cu adevărat demonstraţia noastră? Cîntau oamenii, încolonaţi, „Internaţionala”, ca să nu cînte, ştiu şi eu, „Marşul Yankeilor”, de, căutase şi Radesh o melodie pe care s-o ştie toţi, s-o fi auzit toţi, şi dă-i bătaie!... Dar nu mi-ai răspuns, ce putere au avut naţional-socialiştii? Cîte mandate în parlament au avut, asta să-mi spui, şi mai ales dacă au intrat în parlament, cu tot titlul de membru onorific dat lui Göring?

— Nu, în parlament n-au intrat, dar...

— În cazul ăsta, domnule..., restul e pierdere de vreme!

— Între ’34 şi ’38 au avut peste 100 de mandate locale, e puţin? Compară cu ţara ta!

— Compar, tocmai asta e, tu care de toate ai auzit, ştii ceva de Garda de Fier? Aia a fost în ţara mea!

— Suedezii au dat refugiaţi baltici înapoi ruşilor, au permis nemţilor să tranziteze, şi tu... tu îţi faci complexe cu Garda de Fier? Tu nu vrei să crezi că antisemiţii şi rasiştii au fost puternici în Suedia, fiindcă ştii că nu au cucerit mandate în Riksdag. Asta nu spune nimic. Aici a existat întotdeauna o ruptură între ceea ce gîndesc oamenii şi modul cum îşi manifestă opţiunea politică. Oamenii simpli îşi cunosc limitele şi repetă gesturile pe care politicienii îi învaţă să le facă, slavă Domnului, cînd e vorba de decizie, de vot. Dar 30 000 de oameni mai mult sau mai puţin simpli au fost membri mai mult sau mai puţin deschişi ai diferitelor grupări antisemite, naţionaliste şi naţional-socialiste, la mijlocul anilor treizeci. La stîngismul xenofob, adună aici extremiştii de dreapta, încă şi mai numeroşi. Raportează cifrele astea însumate la populaţia de atunci a Suediei, şase milioane, şi ai să vezi care e orientarea fiecărui al o sutălea suedez. În ’38—’39, studenţii au cerut din băncile lor de amfiteatru să nu mai fie primiţi imigranţi! Nota bene, studenţii! De aici de la Uppsala şi de la Lund, din Stockholm. Nu nişte sărmani cu duhul care puteau fi prostiţi cu vorbe, şomaj, una-alta, ci studenţii. „Opreşte-l pe Moise la poartă!”, aşa se salutau. Iar cei din Riksdag nu sînt chiar aşa de nevinovaţi cum îi crezi tu; mai mulţi agrarieni l-au susţinut pe Lindholm, care conducea Adunarea Socialistă Suedeză, partid politic de tip nazist. Medicii, cu Gunnar Biörck, preşedintele sindicatului lor, în frunte, au luat de asemenea oficial poziţie împotriva străinilor; medicii, dragul meu, deşi se ştia de ce nenorociri fug străinii care veneau să ceară ajutor atunci. Nici pe evreii din ţările vecine n-au vrut să-i primească. Pe cei danezi îi descriau în foile antisemite ca tipuri specifice de ghettou, agasanţi, neruşinaţi cu femeile suedeze. Şi afacerişti fără scrupule. Şi asta în ’43. Pe evreii norvegieni refugiaţi au cerut să îi deporteze întru sănătatea neamului suedez. Apropo de sănătate, tu ştii cîţi oameni au fost sterilizaţi în Suedia şi cam cînd a fost abrogată legea sterilizării forţate?

Am tăcut şi m-am încruntat. Cîteva secunde s-a auzit doar instalaţia de aer condiţionat şi pendula din cafenea. Apoi tropot de picioare. I-am zîmbit forţat Doroteei, care mi-a făcut semn că vine cu cafeaua filtru îndată; să scape doar de cei trei clienţi care se hotărau greu, rîzînd şi scuturîndu-şi, în faţa rafturilor cu tarte, zăpada de pe haine. Afară începuse pesemne să ningă. L-am privit pe Emille. Dar el se uita în jos spre bocanci. Mă prinsese, dar nu jubila pentru asta. Erau lucruri cu care nu se putea glumi. Iar eu, iată, nu le ştiam.

— Hai, spune...

— „Igiena de rasă”, „biologia rasistă”, multe, Societatea Suedeză pentru Igiena de Rasă, Institutul de Biologie Rasistă, da, Det Svenska Rasbiologiska Institutet, chiar aici, în Uppsala, o inspiraţie chiar şi pentru ideologii lui Hitler...

— Cîţi sterilizaţi? Şi pînă cînd? Hai, nu mă menaja!

— 60 000, din ’35 pînă prin ’75.

— Pînă cînd?!

— Uite, ţi-a venit cafeaua. Admiră-i fetei picioarele şi bucură-te că mama ei n-a fost şi ea obiectul „cercetărilor medicale”.

— Ce-i cu institutul ăla?

— Un institutul de stat pentru biologia pe baze rasiale, n-auzi, care primea bani de la chiar Riksdagul de tine apărat, pentru a-şi adînci cercetările. În ’34, cînd legea sterilizării forţate a luat fiinţă, ea se referea doar la nevoile de curăţare a rasei de elementele impure, în ’41 au lărgit-o şi la elementele considerate oficial asociale, la alcoolici, la criminali. Astăzi se uită cu toţii la „Procesul de la Nurnberg” şi îi plîng de milă nebunului castrat, dar legea lor a mers pînă în ’75-’76, iar filmul lui Kramer a fost făcut cu zece ani înainte.

— Cu cincisprezece ani înainte!

— Cu atît mai grav. Înţelegi făţărnicia? Şi mai e ceva, tu foloseşti ca argument că liderii lor politici şi intelectualii lor n-au îmbrăţişat ideile astea, dar au făcut-o. Ai auzit ceva de soţii Myrdal? Ei, care au trăit visînd la o patrie ideală! Igiena de rasă, nu le era deloc străină. Parlamentarul Otto Wallen, la începutul războiului, un mare antisemit, ăsta nu încăpea de asiatici, şi aşa mai departe. Şi mai e ceva: grav e că ceilalţi nu luau poziţie! La tot colaboraţionismul lor, suedezii nu pot găsi astăzi, oricît se chinuiesc, cîţiva oameni care să fi făcut totuşi rezistenţă. Un ziarist, Torgny Segerstedt, şi alte cîteva nume, atât, foarte puţin. Marile partide din Riksdag au tăcut chitic cînd în ţară erau, cum ţi-am spus, zeci de mii de extremişti declaraţi. Au ţinut pumnii strînşi şi au sperat ca Hitler să piardă războiul, ceea ce din fericire s-a şi întîmplat

— Totul e trecut. Generaţiile acelea astăzi mai trăiesc prin aziluri de bătrîni. Dacă mai trăiesc.

— Zici? Åberg, cel care prin activitatea sa de propagandă antisemită a atras asupra guvernului suedez sute de piîngeri din partea mai tuturor statelor din lume, a trăit pînă în ’70. El e unul din primii care, pe plan internaţional, au neruşinarea să declare că exterminarea evreilor e inventată. Generaţiile care l-au ascultat conferenţiind în ’70 sînt bine-mersi, în putere, iar urmaşul său Felderer, a continuat ani de zile pînă prin ’82 – cînd l-au condamnat în sfîrşit la zece luni, pentru instigare la ura de rasă - răspîndind material propagandistic antisemit în întreaga Europă de Vest.

— Trecut.

— Cu cinci ani în urmă... Ascultă! Cu cinci ani în urmă au început „Procesele de la Göteborg”, nu te mai minţi! Partidul Nordic foloseşte ameninţări, tracasează şi chiar atacă deschis largi categorii sociale. Au primit prin poştă pachete cu bombe artizanale comuniştii, homosexualii, antirasiştii declaraţi, mulţi străini. Procesele s-au încheiat acum trei ani. E tot istorie? Anul trecut, skinheadsii au atacat toată primăvara cu sticle de benzină campusurile. Odată m-am nimerit într-un campus la doar trei zile de la ultimul atac. Am văzut două apartamente distruse, arse, am văzut un copil de patru ani care nu contenise în acele trei zile să se zbată şi să plîngă, tăcea doar două-trei ore, cînd îl adormeau cu injecţii. O sticlă cu benzină explodase în camera unde dormea...

Dintr-un teanc de cărţi, am ales doar un volum de poezii de Paul Celan. Am plecat luîndu-l pe Emille de după umeri. Am tăcut tot drumul spre cămin. Ningea cu fulgi de porumbel.

Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti (FILB)

Săptămîna aceasta, are loc cea de a patra ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti (FILB), un proiect independent, iniţiat în 2008 de Oana Boca, Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu.
Iubitorii de literatură au ocazia, şi în acest an, să participe, timp de trei zile, la Clubul Ţăranului din cadrul MŢR la lecturi publice şi dezbateri cu scriitori importanţi şi manageri culturali din Marea Britanie, Irlanda, Franţa, Croaţia, Bulgaria şi România.

A patra ediţie a FILB debutează miercuri, 7 decembrie, la ora 18.00, şi se încheie vineri, 9 decembrie, cu un cocktail oferit de Centrul de Carte Germană.
Ţara mea adoptivă, tema ediţiei din acest an, îi aduce la Bucureşti pe Paul Bailey (Marea Britanie), Jean Mattern (Franţa), Roman Simić (Croaţia), Declan Meade (Irlanda) şi Georgi Gospodinov (Bulgaria). Alături de ei, scriitorii români Mircea Cărtărescu, Adina Rosetti, Lavinia Branişte şi Mihail Vakulovski.

Prima zi a festivalului prilejuieşte publicului întîlnirea cu scriitorii Mircea Cărtărescu şi Paul Bailey (Marea Britanie) – reintrat în atenţia cititorilor autohtoni datorită ediţiei în limba română a cărţii Unchiul Rudolf (Humanitas, 2010) –, într-un dialog moderat de Marius Chivu.

Cea de-a doua zi, dedicată prozei scurte, îi are ca invitaţi pe Roman Simić (Croaţia) – scriitor şi director de programe al renumitului festival european „Short Story in Zagreb“, pe Declan Meade (Irlanda) – editor al revistei The Stinging Fly, fondator al editurii cu acelaşi nume, şi pe scriitoarea Lavinia Branişte. Moderatorul serii este Matei Martin.

Jean Mattern (Franţa) – scriitor tradus în limba română de Editura Polirom (romanele Baile Kiraly şi Lapte şi miere) şi editor de succes la Gallimard – şi Gheorghi Gospodinov (Bulgaria) – unul dintre cei mai importanţi scriitori ai momentului, dar şi un dramaturg şi un scenarist de succes, căruia Editura Cartier i-a tradus cea mai cunoscută carte, Un roman natural – sînt invitaţii din străinătate ai celei de-a treia seri a Festivalului. Lor li se alătură Adina Rosetti şi Mihail Vakulovski. Discuţiile vor fi moderate de Ana Chiriţoiu.

Programul celor trei seri:

Miercuri, 7 decembrie
Ora 18.00
Dialog Paul Bailey – Mircea Cărtărescu
Moderator: Marius Chivu
Programul serii:
• Bogdan-Alexandru Stănescu, preşedintele Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti, deschide cea de-a patra ediţie
• Prezentarea programului serii: Marius Chivu
• Cuvînt-înainte al directorului Centrului Naţional al Cărţii din cadrul Institutului Cultural Român: Catrinel Pleşu
• Cuvînt-înainte al reprezentantului British Council: Alis Vasile, Arts Projects Manager
• Lectură, în limba engleză, Paul Bailey – dintr-un roman inedit
• Lectură Mircea Cărtărescu
• Open Talk: discuţii moderate de Marius Chivu

Joi, 8 decembrie
Ora 18.00
Invitaţi din străinătate: Roman Simić (Croaţia – scriitor şi director de programe al renumitului festival european „Short Story in Zagreb”), Declan Meade(Irlanda – editor al revistei The Stinging Fly, fondator al editurii cu acelaşi nume)
Cu participarea scriitoarei Lavinia Branişte
Moderator: Matei Martin
Programul serii:
• Prezentarea programului serii: Matei Martin
• Lectură, în limba croată, Roman Simić – din povestirea Vulpi (traducere din limba croată de Octavia Nedelcu)
• Prezentarea revistei The Stinging Fly şi a editurii cu acelaşi nume, urmată de un dialog între editorul irlandez şi invitatul din Croaţia
• Lectură Lavinia Branişte – din volumul de proză scurtă Cinci minute pe zi (Casa de Pariuri Literare, 2011)
• Invitaţii serii analizează importanţa prozei scurte în economia editorială, cît şi a festivalurilor literare în difuzarea literaturilor emergente
• Open Talk

Vineri, 9 decembrie
Ora 18.00
Invitaţi din străinătate: Georgi Gospodinov (Bulgaria), Jean Mattern (Franţa)
Scriitori din România / Republica Moldova: Adina Rosetti / Mihail Vakulovski
Moderator: Ana Chiriţoiu
Programul serii:
• Prezentarea programului serii: Ana Chiriţoiu
• Lectură, în limba bulgară, Georgi Gospodinov – din cartea Un roman natural (Editura Cartier, 2011, traducere din limba bulgară de Cătălina Puiu)
• Lectură, în limba franceză, Jean Mattern – din romanul Lapte şi miere (Editura Polirom, 2011, traducere din limba franceză de Anca Băicoianu)
• Lectură Adina Rosetti – din romanul Deadline (Curtea Veche Publishing, 2010)
• Lectură Mihail Vakulovski – din romanul Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău. Rockman (Editura Cartea Românească, 2011)
• Open Talk
• Cocktail, oferit de Centrul de Carte Germană

Tema ediţiei – editorial

Ţara mea adoptivă

Emma Bovary. O duduie care locuieşte în sîngele fiecăruia dintre noi, fie că vrem s-o recunoaştem, fie că nu... Mai abitir înrudiţi cu celebra doamnă din Tostes sînt scriitorii, numai că aici ceea ce pare ridicol în cazul „oamenilor de rînd“ se transformă în chiar raţiunea meseriei pe care o practică. Asta pentru că nu poţi proiecta lumi, nu poţi imagina destine, fără a trăi în permanenţă dorinţa de a fi altcineva. De bovarism ţine şi încăpăţînarea cu care organizăm acest Festival, ajuns la a patra ediţie. Dar, ca să ajungem la tema noastră, am vrea să aflăm de la invitaţii noştri care le este ţara adoptivă.

Paul Bailey a adoptat, deja de 20 de ani, o ţărişoară din sud-estul Europei, despre care ni se spunea în manualele şcolare că ar avea forma unui peşte. Personajele sale, deşi împart pîinea amară a exilului, sînt români bîntuiţi de fantomele trecutului, fantome proiectate de spectrul general al unei „ţări de bestii“. De ce o vedetă a operetei îşi simte cariera internaţională ca pe o mare ratare, de ce trecutul izbucneşte cîteodată din ţara bestiilor şi poate distruge viaţa unui om de valoare, dar şi a celor care îi sînt apropiaţi?

Cel care are norocul de a vorbi cu Mircea Cărtărescu despre literatura americană va observa în ochii săi o lucire pe care doar adevărata pasiune o poate naşte. Este şi aceasta o altă formă de adopţie, credem noi. Eşti adoptat de literatura pe care o iubeşti şi o adopţi, la rîndul tău, atunci cînd începi să scrii. În acelaşi timp, Mircea Cărtărescu este unul dintre scriitorii români care se simt confortabil în orice cultură, un homo universalis, aşa cum manualele ne-au învăţat că nu se mai fabrică în zilele noastre...

A doua seară a Festivalului e dedicată prozei scurte, o adevărată damă de provincie pe care se spune că publicul larg o ocoleşte, dar la care foarte mulţi rîvnesc. Da, pentru că e sofisticată, în ciuda aparenţelor, pentru că ştie cum vine treaba, pentru că, nu-i aşa, a cunoscut bărbatul, deşi nu a fost măritată, după gura tîrgului... Ca apărător al onoarei, avem un tînăr scriitor croat, Roman Simić, care continuă să trăiască în ţara sa (spre deosebire de mulţi alţi conaţionali, care, obligaţi de această Mare Damă numită Istorie, au fost forţaţi să scrie în altă limbă), să creeze şi să coordoneze un festival de literatură dedicat unei specii, la rîndul ei exilate din circuitul marii afaceri editoriale: proza scurtă.

Lui i se alătură un fenomen al pieţei de carte din marea insulă, pe numele său Declan Meade, un om care de ani buni de zile se încăpăţînează să promoveze, atît prin intermediul unei reviste (The Stinging Fly), cît şi prin cel al unei edituri, Cenuşăreasa numită proză scurtă.

Împreună cu ei, Lavinia Branişte, o tînără prozatoare din România, care a debutat în proză anul acesta, în cadrul unei edituri foarte curajoase, şi la fel de tinere, şi care ni se oferă pe post de studiu de caz.

A treia seară, cea mai eterogenă, îl are pe lista invitaţilor pe scriitorul bulgar Georgi Gospodinov, a cărui primă carte în limba română tocmai a fost lansată. Despre literatura bulgară, un critic literar, ca preambul al unei cronici despre Roman natural, spunea că ar fi ultima terra incognita dintre literaturile estului europei. Ea are parte de aceeaşi izolare pe care o cunoştea literatura română acum cîţiva ani. Este, oare, literatura bulgară progenitura unui postcolonialism pe care nu vrem să-l acceptăm?

Alături de el, un scriitor care este deja cunoscut publicului român: romancierul şi editorul francez Jean Mattern – îl provocăm să ne vorbească despre acest adevărat melting pot în care s-au adunat atîtea şi atîtea origini şi din care a rezultat un scriitor de o sensibilitate aparte şi un editor respectat în întreaga lume. Cel mai recent roman al său, Lapte şi miere, este iarăşi o apariţie nouă pe piaţa de carte autohtonă.

Adina Rosetti, autoarea deja celebrului Deadline, ne oferă portretul alienatului în societatea contemporană, a corporaţiilor, a aşa-zisului occidentalism infuzat cu forţa în venele unui popor de, nu-i aşa?, poeţi... Care e ţara ei adoptivă? Am putea spune că propria literatură, însă sîntem convinşi că ne aşteaptă răspunsuri mult mai interesante din partea autoarei.

Ultimul nostru invitat, scriitorul basarabean Mihail Vakulovski, cunoaşte despre literatura română probabil mai multe decît majoritatea colegilor săi din partea asta a Prutului. În cazul lui, tindem să spunem că ţara adoptivă este într-adevăr una literară, o zonă magică unde două teritorii care împart, după unii, aceeaşi limbă, formează acea ţară adoptivă pe care o discutăm.

Cel mai important lucru, însă, este faptul că timp de trei zile, atît publicul, scriitorii invitaţi, cît şi organizatorii şi-au găsit o ţară adoptivă ideală: Muzeul Ţăranului Român.