Ruxandra CESEREANU

Anti-chimbal 19. the end of the affair

 

Voi croșeta acum binișor din textul lui Julian Barnes, ca un adio punctual și definitiv la serialul pe care l-am întreținut la jar, fie asmuțind haita suprainterpretărilor, fie inculcând răzmerița subinterpretărilor, în funcție de chiar modulațiile textului. Scriitorul britanic și-a avut tertipurile sale, așa încât nu am făcut altceva decât să îl imit, până la un punct, și, mai apoi, să mă joc eu însămi până la a-l face să sughițe de cât și cum a fost hermeneutizat. Așa încât, ceea ce voi transcrie mai jos, va fi un colaj bruiat mesmeic, dar care, totuși, oferă, poate, un climax al discursului mai întâi anti-, apoi pro-amoros al autorului julianic. Voila:

Dragostea și adevărul, iată legătura vitală, dragostea și adevărul. Ați spus vreodată mai multe adevăruri ca atunci când v-ați îndrăgostit pentru prima oară? Ați mai văzut vreodată lumea atât de limpede? Dragostea ne face să vedem adevărul și ne impune rostirea lui ca pe o datorie. Stând în pat; fiți atenți la avertismentul implicit al acestor cuvinte. Stând în pat, spunem adevărul: seamănă cu un paradox de genul celor din cursurile de introducere în filosofie. Dar e mai mult (și totodată mai puțin) decât o descriere a datoriei morale. [...]

Ce mai poate face dragostea? Dacă o vindem, e bine să arătăm că este un punct de plecare pentru virtutea civică. Nu poți iubi pe cineva fără înțelegere imaginativă, fără a începe să vezi lumea și din alt unghi.

Trebuie să fim exacți cu privire la dragoste. Să nu îmi spuneți că vreți o descriere. [...] Nu, a fi exacți cu privire la dragoste înseamnă a avea grijă de inimă, de pulsul, certitudinile, adevărul, puterea și – ei, bine, da – imperfecțiunile de care dă dovadă. [...]

Dragostea este antimecanică și antimaterialistă; iată de ce până și dragostea nereușită e în ultimă analiză bună. Chiar dacă ne face să fim nefericiți, ea insistă să demonstreze că nici latura mecanică, nici cea materială nu e stăpână pe situație. [...]

Dar nu spun că dragostea vă va face fericiți – asta în niciun caz. Ba chiar aș fi înclinat să cred că veți fi nefericiți: fie imediat, fiindcă suferiți din cauza nepotrivirii, fie mai târziu, după ce ani în șir carii vor fi ronțăit lemnul, iar tronul episcopal se va fi prăbușit. Însă crezând un asemenea lucru, tot puteți să insistați că dragostea e singura noastră speranță.

E singura speranță chiar dacă ne trădează, în vreme ce ne trădează, tocmai fiindcă ne trădează. Îmi pierd cumva precizia? Lucrul pe care-l caut e comparația cea mai nimerită. Dragostea și adevărul, da, asta e prima legătură. Știm cu toții că adevărul obiectiv nu poate fi obținut, că atunci când vor surveni diverse întâmplări vom avea o multitudine de adevăruri subiective pe care le vom analiza și apoi le vom transpune prin fabulație în istorie, într-o versiune divină a ceea ce s-a petrecut “cu adevărat”. [...]

La fel se întâmplă și cu dragostea. Trebuie să credem în ea, altminteri suntem pierduți. E posibil să nu ajungem la ea sau să o cucerim și să ne dăm seama pe urmă că ne face nefericiți, însă tot trebuie să credem în ea. Dacă nu, capitulăm în fața istoriei lumii și a adevărului altcuiva. [...]

Am mozaicat ca la raliu, astfel încât să nu capoteze nimeni în fața avalanșei de cuvinte comise de britanicul causeur. La urma urmei, Julian Barnes ne-a păcălit ritualic, ca să ne aducă la ceva ce știam sau presimțeam. La ceva ce apostolul Pavel rostește de foarte multă vreme cu aplomb, chiar dacă miza lui e strict creștină. Lecția lui J. B. și peripatetica sa țin de felul în care o demonstrație este mai spectaculoasă dacă o începi prin negarea (și chestionarea sceptică ori cinică a) obiectului, ca să ajungi la apoteoza lui, la triumful lui. Întrucât ceea ce se pricepe finalmente din lungul discurs (eseistic) al lui Barnes este faptul că dragostea merită oricum: și dacă e vorba de fericire, și dacă e vorba de nefericire; și dacă este împlinire, și dacă este dezastru. Oricum și oricând. Ceea ce contează este doar faptul că ea există sau ar putea exista. Doar cine o neagă ori nu o recunoaște este cu adevărat nefericit, în sensul de nebinecuvântat existențial. Pentru că, spune Mr. Barnes, ajunge și doar să crezi în ea. Ciudat, nu-i așa, cum ne găsim acum la final aproape de o mistică a iubirii: credem și nu cercetăm! Eu, însă, spun să credem (întotdeauna să credem) și de aceea să și cercetăm.

(pictura din imagine este de Sara Umemoto)

Ski spune:
“dragostea şi adevărul” îmi aminteşte de Manolescu, care spunea la un curs, la doctorat, că oricît de mare ar fi minciuna îndrăgostitului care spune “Te voi iubi pînă la moarte” (sau aşa ceva), el spune adevărul, pentru că în acel moment el chiar crede ce spune!…

nu ştiu dacă şi “în iubirie” (eu cred că da, da’ na, fiecare cu iubirea lui), dar în viaţă e mult, mult mai simplu să nu minţi

mesmeea cuttita spune:
ciudat si interesant (interesant in sens chiar interesant, nu evaziv)! :)

Duca spune:
Pentru că veni vorba de Sfântul Pavel, doresc o împărtăşire personală :)

Corintul nu era un simplu oraş, era un simbol de hedonism, de cunoaştere şi dorinţă. Comerţul activa toate canalele civilizaţiei, cu bune şi cu rele, cu bani şi cu cinism, cu hetaire şi filosofi.
Dacă ajungeţi în Agora din centrul sit-ului arheologic şi vă îndreptaţi privirea spre înălţimile Acrocorintului, veţi avea în faţă platforma Rostrum-ului roman, Bema cum spun localnicii. Aici se zice că a fost judecat Sfântul Pavel, în anul 51-52 d.H. de către proconsulul roman Gallius. Sfântul Pavel a fost adus tot de iudei în faţa judecăţii şi parcă ştiind lecţia, proconsulul roman nu a mai reflectat prea mult la cererile lor.

“14. Pavel voia să înceapă vorba, când
Galion a zis Iudeilor:
“Dacă ar fi vorba de vreo faptă
rea sau de vreo blestămăţie,
v-aş asculta după cuviinţă, Iudeilor!
15. Dar dacă este vorba de neînţelegeri
asupra unui cuvânt, asupra unor
nume şi asupra Legii voastre, treaba
voastră: eu nu vreau să fiu judecător
peste aceste lucruri.”
16. Şi i-a alungat dela scaunul de
judecată.” 1.)

Dar, să nu uităm că suntem în acel an în Grecia şi nu în Iudeea, în Corint şi nu în Ierusalim. Sus acolo pe Acrocorint erau urmele unui mare templu al Afroditei.

Sfântul Pavel oricum a fost dezgustat de Corint; scăpase cu viaţă, dar apostolatul nu dădea roade. Într-o formă primitivă a creştinismului în conştiinţa sa, Sfântul Pavel nu putea să înţeleagă democraţia reală. Ceea ce se arăta în Corint, era prea mult, şi venind dintr-un orient cuprins de radicalism monoteist, apostolul nu a zăbovit prea mult.

1) Noul Testament, Faptele Apostolilor, 17.14-16

mesmeea cuttita spune:
got it!

mesmeeacuttita spune:
p.s.
desi chiar de o predica nu avea nevoie blogul mesmeic!

Duca spune:
Aşa s-a recitit a doua zi, nu-i bai, împărtăşire nu-i împărtăşanie. Dragostea lui sf. Pavel nu este ca a lui Julian Barnes, dar amândoi privesc dragostea ca ceva unic, neoplatonic, cam chiuie speranţa divină la cel contemporan. De aici confuzia dată de anti-chimbal.
Corintul îi papă pe amândoi, cele peste două mii de hetaire aflate pe înălţimile Acrocorintului, slujitoare pioase Afroditei strânse de la marginea orientului, din cornul Africii, din jurul stâncilor lui Hercule, de peste tot ce însemna Europa atunci; le-ar da de lucru tuturor poeţilor şi scriitorilor din zilele de azi un an de zile.

Din ceea ce am reţinut şi m-a fermecat cu adevărat este Sara Umemoto, mulţumesc.
Nu sunt preot şi nici profesor, îmi cer scuze pentru predică.
Cred că cineva v-a dat un sfat remarcabil.

mesmeea cuttita spune:
acesta din urma este chiar un comentariu, nu o predica, asa incat este in regula :)
(intru totul de acord ca pictura sarei umemoto este cea esentiala)

Ruxandra CESEREANU

Anti-chimbal 17. fotografii

Răsfoim un album de familie încropit de Julian Barnes. Autorul introduce în măsurarea dragostei diagnosticul normalitate/anormalitate, completând acuza de odinioară a dragostei ca boală. Mr. Barnes vorbește mult, ca de obicei, dar nu este neapărat plictisitor sau oțios. Urmărește ceva. Iar eu nu știu exact ce urmărește (sau mă prefac că nu știu). Sunt îndoită. Drept care mă uit împreună cu el la figurile din album și văd următoarele:

Starea aceasta căreia-i spunem dragoste e normală sau anormală? Statistic, bineînțeles că este anormală. Într-o fotografie de nuntă, chipurile interesante nu sunt ale miresei și al mirelui, ci ale invitaților care-i înconjoară: sora mai mică a miresei (o să mi se întâmple și mie chestia asta extraordinară?), fratele mai mare al mirelui (o să-l lase cu ochii-n soare cum a făcut cățeaua aia cu mine?), mama miresei (când mă gândesc, parcă a fost ieri), tatăl mirelui (dacă ar ști băiatul ăsta ce știu eu – dacă aș fi știut eu însumi ce știu acum), preotul (ciudat, aceste legăminte vechi de când lumea dezleagă până și limbile taciturnilor), adolescentul îmbufnat (ce le-o fi trebuind să se căsătorească?) și așa mai departe. Perechea centrală trăiește o stare profund anormală, dar numai să încerce cineva să spună acest lucru. Din punctul lor de vedere, condiția aceasta e mai normală ca niciodată. Abia asta e ceva normal, își spun unul altuia, tot ce s-a întâmplat până acum n-a fost deloc normal, chiar dacă ni s-a părut c-ar fi fost.

Iar această convingere a normalității, această certitudine că esența lor a fost dospită din dragoste și fixată de ea, le conferă o aroganță înduioșătoare. [...] Mai uitați-vă o dată la fotografie; studiați, dincolo de dentiția dezvelită în surâsuri fericite, automulțumirea serioasă a momentului. Cum să nu fiți mișcați? Perechile care își clamează zgomotos dragostea (căci nimeni n-a mai iubit până la ele, nu-i așa, sau în orice caz nu așa cum se cuvine) pot să irite, însă n-au voie să fie ironizate. Chiar și atunci când există ceva menit să-l facă pe conformistul emoțional să zâmbească afectat – o flagrantă nepotrivire de vârstă, de înfățișare, de educație, de dorințe – perechea are în ea ceva inatacabil, ca un smalț ce nu poate fi distrus. Iar chicotelile șugubețe n-au încotro și trebuie să înceteze.

Julian B. pare brusc să nu mai chicotească nici el. Privește pișicher fotografia mirilor și a rubedeniilor lor, dar nu mai ironizează gratuit, nu mai boscorodește decât în surdină. Oare de ce? (Am comentat puțin, întrucât sunt răgușită.)

 

fumurescu spune:

…puteai sa-mi spui ca vii pe-aici…

mesmeea cuttita spune:
pe unde pe-aici? pe la julian barnes?

sauribalic spune:
domnul Barnes e tot răsturnat. despre dragoste chicoteşte, iar în cazul acestei poze se cuminţeşte. de ce, de ce? noi, sauribalicii, am fi vrut tocmai pe dos. poate dacă-l citim de la coadă la cap da-vom peste alte înţelesuri

mesmeea cuttita spune:
la cititul de la cap la coada nu m-am gandit, dar poate propune ceva mai limpede sauribalic!? deci?
(oricum, toti antiamorosii devin pro-amorosi pana la urma, cam asa stau lucrurile dintotdeauna – chiar daca exceptii vor exista mereu de samantza)

sauribalic spune:
limpede nu, limpede nicidecum asta pentru că e vorba despre destin. în funcţie de cum descifrează fiecare răstcititul sau doscititul, poate afla câte pagini mai are de trăit. el sau autorul, nici aici nu e limpede
(oricum, rămâne să mă mai gândesc la tema asta).

mesmeea cuttita spune:
imi place ideea de doscitit

Ovidiu MIrcean spune:
M-am tot intrebat de-a lungul lunilor astora daca Julian Barnes chiar merita atata atentie. Probabil, de gustibus, insa pe mine nu m-a convins niciodata prea mult. In the end, Screw Him! (he’s a writer) si apropo de asta:

http://terribleminds.com/ramble/2010/10/12/beware-of-writer/

mesmeea cuttita spune:
ca sa fiu in tonul imaginii propuse de link – serparie e peste tot, unde vezi cu ochii!

terrrrrrrrible minds!

mesmeea cuttita spune:
p.s.

si, in paranteza fie spus, ca sa pastram balanta critica, la fel de bine s-ar putea spune – screw the poor (only the poor) reader!

Ovidiu Mircean spune:
well, let’s hope the poor reader is not a masochistic bitch.

mesmeea cuttita spune:
or a sadistic asshole!
(wow, sinonime sunt destule)

Ruxandra CESEREANU

Anti-chimbal 18. la tropice

 

Spre uimirea multora, poate (sau poate nu), Julian Barnes se mută de la polul nord la tropice: tot discursul său disecant și frustrant despre iubire se preschimbă într-un răvaș concentrat despre rostul și unicitatea iubirii. Parcă s-ar scuza camuflat pentru păcăleala pe care ne-a tras-o până acum (ca un trickster șugubăț), dar demonstrația care urmează i se pare pregnantă doar fiindcă mai întâi a negat iubirea și sensul acesteia, considerând-o maladie și neajuns. Tehnica răspărului l-a ajutat cu prisosință. Plus multiplele strategii tentaculare. Iată-l acum surâzând oarecum parșiv (J. B. este un soi de Aghiuță british, în felul său), dar satisfăcut de triumful explicativ izbutit prin învăluiri succesive. Să-l ascultăm, așa cum l-am ascultat și până acum, când era sau părea contra ideii de iubire.

Să nu mă înțelegeți greșit. Nu recomand o formă de dragoste în detrimentul alteia. Nu știu dacă dragostea prudentă e mai bună decât cea nechibzuită, dacă dragostea care are sprijinul banilor e mai sigură decât cea consumată în sărăcie, dacă dragostea heterosexuală e mai sexy decât cea homosexuală, dacă dragostea consfințită prin căsătorie e mai puternică decât cea dintre persoane necăsătorite. S-ar putea să mă încerce tentația moralismului, dar asta nu e o pagină de sfaturi practice dintr-o revistă. Nu pot să vă spun dacă v-ați îndrăgostit sau nu. Dacă aveți nevoie să întrebați, probabil că nu v-ați îndrăgostit, asta e singura mea sugestie (deși chiar și ea ar putea fi greșită). N-am cum să vă spun pe cine să iubiți sau cum: dacă am ține cursuri pe această temă, ele s-ar ocupa în egală măsură de “cum să nu” și “cum să”[ ...]. Însă vă pot spune de ce să iubiți. Fiindcă istoria lumii, care se oprește în dreptul jumătății de casă a dragostei doar ca s-o distrugă cu buldozerul și s-o prefacă în moloz, e ridicolă fără ea. Istoria lumii dobândește o suficiență brutală în absența dragostei. Mutația noastră fortuită este esențială fiindcă e inutilă. Dragostea nu va schimba istoria lumii [...], însă va înfăptui ceva mult mai important: ne va învăța cum să înfruntăm istoria și cum să-i ignorăm mersul țanțoș și bărbia ridicată cu trufie.

Cu siguranță, unora dintre noi le va fi fiind mai simpatic fostul Mr. Barnes, pe vremea când era mucalit și nihilist. Fiindcă volubilitatea sa de acum are ceva academic și ațos, de parcă ar preda dialectica dragostei dintr-un amvon cu ghirlande și confetti. Va să zică așa, nicicum nu este bine: dacă Julian B neagă dragostea – strâmbăm din nas și fluturăm evantaiul cu mânie; iar dacă Julian B se străduiește să afirme rostul dragostei, strâmbăm din nas și îl acuzăm de retorică goală, zornăind din brățări.

(pictura din imagine este de Sara Umemoto)

 

sauribalic spune:

se pare că am scris un comenatriu invizibil. dacă vreau să-l repostez, primesc un mesaj cum că mă repet, dar eu nu-l văd nicăieri. poate am eu un alt văz astăzi :)

mesmeea cuttita spune:

in schimb eu vad ce este scris acum, aici, mai sus. adica vad noncomentariul pe spatele comentariului… poate ca sauribalicului i s-a intamplat ceea ce i s-a intamplat si lui julian barnes – a trecut de la o extrema la alta :)
(vazurile sunt multe si nevazute)

Marius Conkan spune:

ma gandesc, totusi, ca in locul textuletzelor despre amor, mesmeea ar trebui sa le dea peste nas unora.

Ovidiu Mircean spune:

Mirror, mirror, on the wall! :)))))

mesmeea cuttita spune:

poate ca acesti unii isi dau singuri peste nas, pana le merg fulgii de nasosi ce sunt. candva o sa le gasim nasul zburatacit in cosul cu daruri de craciun :)sau in punga goala de hartie, care se sparge, dupa ce se umfla pana la refuz.

Marius Conkan spune:

Sau poate o să se umfle ca mătușa Marge a lui Harry Potter și o să explodeze de atâta răutate, că de înălțat la cer în mod sigur nu se vor înălța :) )

mesmeea cuttita spune:

yap, e valabila si varianta potteriana, la o adica!

iata de ce cred ca este intru totul potrivit sa postez textuletele despre dragoste ale lui julian barnes (si nu despre amor – care e altceva), precum si comentariile mele semi-mucalite/semi-indignate :)

FID DeScribor spune:

Incet, incet, din blogul mesmeic se naste un alt gen (poetic, vreau sa spun), exact sub forma in care erau iluminate la un moment dat manuscrisele. Nu stiu cum se face, ca observatiile si comentariile simpatiblogggerilor nu par deloc vorbarie pe marginea textelor, ci (in)exact un fel de miniaturi de care autorul nu are decat sa se bucure sau sa se simta intepat (subcutanat, intramuscular, mental, sufleteste sau „duh-eshte”sau altcumva, cum vrea el :)). Therefore, anti-chimbal-ul imi apare ca un fel de obiectualitate textuala (alas, pentru betia terminhologica…). Sau peri-textuala?
Dragostea nu stiu ce e, dar teribil ce merita sa traiesti pentru asta!

mesmeea cuttita spune:

sa fie asa cum spui!
(dixit) – :)

coramica spune:

Sincer, blogul acesta e ca o lectie, adica daca nu esti oarecum pregatit, nu ai ce sa spui. Mi-e drag tocmai pt ca ma face sa gandesc

mesmeea cuttita spune:

…:)

Ruxandra CESEREANU

Anti-chimbal 16. interogații

Julian Barnes pare să fie încă tot cuminte, tot mielușel, și totuși întrebările ascuțite puse de el încep să înainteze în text ca niște buzdugane moi deocamdată, care vor deveni tancuri cândva sau măcar săgeți. În cele ce urmează, el laudă mai întâi starea de îndrăgosteală, apoi o chestionează și reclamă verificarea ei. Să vedem.

Mai țineți minte acel paradox al dragostei, al primelor săptămâni și luni de Dragoste Pătimașă (din capul locului, cuvintele se scriu cu majusculă, ca în rețetă), care e totodată și un paradox al timpului? Ești îndrăgostit și ai ajuns în faza când în tine se dă o luptă între mândrie și teamă. Pe de o parte, ai vrea ca timpul să-și încetinească surgerea fiindcă, ai grijă să ți-o spui, e cea mai bună perioadă din viața ta. M-am îndrăgostit și vreau să savurez acest lucru, să-l studiez și să mă abandonez alături de el unei dulci toropeli; fie ca ziua de azi să nu se termine niciodată. Asta e latura ta poetică. Totuși, există și o latură a prozei, care nu îndeamnă timpul să treacă mai încet, ci dimpotrivă, îi cere să se grăbească. De unde știi că e dragoste? șoptește latura prozei, ca un avocat sceptic. Au trecut doar câteva săptămâni, câteva luni. N-o să-ți dai seama dacă e dragoste adevărată decât dacă atât tu, cât și ea o să simțiți același lucru și peste – cât să zic? – cel puțin un an; e singurul mod de a dovedi că nu trăiești o minciună gogonată și că nu comiți o mare greșeală. Treci prin perioada asta cât poți de repede, indiferent cât de mult îți place. Abia după aceea o să fii în stare să descoperi dacă te-ai îndrăgostit sau nu cu adevărat.

Ce-i drept, sunt de acord cu amestecul de poezie și prozaic în dragoste (și îndrăgosteală), fiindcă la urma urmei dragostea conține în ea mimetismul vieții cotidiene, chiar dacă acesta este filtrat lăuntric printr-o cu totul altă viață. Mr. Barnes cred, însă, că ne pregătește (confecționează) o grenadă de mână și încă nu știu exact cum și când o va arunca…

 

 mesmeeacuttita spune:
septembrie 18, 2010 la 10:35 pm | Răspunde

… sau chimioprozopoezie (strutocamila emotionala) – never knows! :)

ora25 spune:
septembrie 19, 2010 la 8:23 am | Răspunde

off topic : azi m-am întâlnit cu tine într-o carte. erai cu Corin, în vizită la Sabato. a fost simpatic să dau de voi aşam, musafiri. :) (cartea era “Traducerile din poveste”, Luminiţa Voina-Răuţ)

mesmeea cuttita spune:
septembrie 19, 2010 la 9:02 am | Răspunde

… si eu am rasfoit-o acum cateva zile, see the potriveala? :)

ora25 spune:
septembrie 19, 2010 la 9:05 am | Răspunde

:)sunteţi voi ubicui!

mesmeea cuttita spune:
septembrie 19, 2010 la 9:30 am | Răspunde

ubicui am vrea sa fim pe insulele din mediterana :)
(dar vezi ca trebuie sa ne limitam la zona bastinasa)

ora25 spune:
septembrie 19, 2010 la 9:34 am | Răspunde

ce fain e să fii personaj de poveste, totuşi. sunt şi insulele respective pe-aici. vă despart câteva pagini. :)

mesmeea cuttita spune:
septembrie 19, 2010 la 9:44 am | Răspunde

yap! :)

Ski spune:
septembrie 21, 2010 la 9:29 am | Răspunde

poezie şi proză – clar, dar a cam uitat de dramaturgie (şi critică “literară”, “pe text”, ce să mai zicem de teoria literaturii, aia e pentru îndrăgostiţii tîrzii?).

mesmeeacuttita spune:
septembrie 27, 2010 la 4:54 pm | Răspunde

pai e uituc in chestiunea teatralitatii, probabil fiindca j.b. e britanic:)