Moni Stănilă

Colonia fabricii

(fragment)

Mi-e groază să cobor în Tomeşti. Dar ea stă des la geam şi priveşte spre drumul ce vine dinspre Luncani. Fetele ei mă aşteaptă ţopăind în holul îngust al blocului. Gălăgioase şi mici, se îngrămădesc în jurul meu. Abia atunci ea îşi reia munca, se apleacă peste vană, lăsând uşile deschise ca să mă audă, ca să ridice capul din când în când să mă privească şi spală bluziţe, rochiţe, pantalonaşi, cămăşi, pijamale, pături. Îmi povesteşte câteodată, dar până la colţul canapelei pe care stau aşezat doar cuvântul greu străbate. În rest, ţipete de vrăbiuţe din trei părţi diferite, pocnituri şi râsete în urechi, 15 kilograme de fată pe un umăr, 20 pe celălalt: tata Iooon, tata Iooon, tata Iooon.

Mă bucur şi rabd, fiindcă mi-e atât de groază să cobor în Tomeşti, unde fata mea slabă şi astmatică, cu trei fete atârnate de marginile capotului, lasă ochii în pământ ruşinată şi spune: te-au căutat, tată, ăia de la miliţie.

Şi plec înciudat, dar nu ştiu cum, ori de câte ori o iau spre Liman, ca mai apoi să trec Runcu spre Padeş, apare şeful de post în faţa mea: adu, măi Ioane, puştile alea, că o să dai de dracu! Şi eu: nu am puşti. Şi el: nu ai pe dracu!

Fata priveşte înapoia mea cum privesc spovediţii spre preot când iese pe solee: cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi. Mă uit şi mă rog. Şi spun: fii sănătoasă.

Mă duc şi scot din scorburi două puşti ca să îmi văd fata. Dar la post şeful mă priveşte cu ciudă simpatică. Adu-le pe toate, îmi spune. Şi spun: pe cuvânt că sunt toate. Toate pe dracu. 

Ultima n-o dau. Nimănui nu-i vine să moară fără o puşcă la cap.

Uneori îmi trimit vorbă: îţi vine fata azi şi atunci cobor din vârful meu. 

Şi iarăşi mi se încarcă hainele şi umerii de fetiţe ţopăitoare care nu tac niciodată şi se urcă pe mine ca într-un păr cu crengile aplecate. Fata îmi spune lucruri, în timp ce Dan îmi toarnă o ţuică, şoptit din glasul ei: e greu. Mă întind cu braţele desfăcute în patul înalt ca un catafalc. Un cap mic cu ochi frumoşi se iţeşte deasupra mea. Vorbeşte şi nu-l spune pe r şi mă scutură de umăr să mă ridice şi îi susur încet să nu audă maică-sa că moare tata ion şi ea se opreşte un pic, clipeşte des şi ţipă printre râsete: nuuuu moaaaale taataa ioooon.

Dar tata Ion moare, nu minte. Două săptămâni mai târziu. Şi la parastasul de 40 de zile un cap mic cu ochi frumoşi se iţeşte peste mormântul proaspăt şi ţipă şi plânge şi mă cheamă afară.