Liviu Ioan Stoiciu

 

Amintiri amuzante cu scriitori

 

De când mă știu, sunt un tip enervant de timid, motiv să mă comport în public sobru, încruntat atunci când sunt preocupat-gânditor (cel mai adesea) și surâzător numai când am motive serioase. Rar, la bancurile „bune” auzite (pe care nu le țin niciodată minte) râd cu poftă, altfel mă rușinez să-mi arăt dantura. În particular, liber să mă manifest onorabil, învățat cu mine însumi (și sătul de hazul meu), am umor, nu mă autocenzurez și-mi permit să fiu și caraghios… Cam la atât mă reduc, până una, alta, ca identitate: fără pretenții, sperând tot timpul să rămân, cât de cât, „un om normal la cap”.

Dinspre întâmplările cu haz legate de scriitori, îmi pare rău – nu am. M-am tot ferit de scriitori (mai ales de cei mari, să nu-i cunosc de aproape „ca oameni”, să fiu dezamăgit, e o chestiune de opțiune subiectivă, prost înțeleasă, probabil; îmi ajungea admirația pe care o aveam pentru opera lor). Inclusiv după Revoluție (vă reamintesc, până la Revoluție am locuit la Focșani, din 1975, și, deși am publicat patru cărți, n-am fost primit în Uniunea Scriitorilor din România-USR, având dosar operativ de urmărire informativă la Securitate), după ce am intrat, angajat al USR, în redacții, am stat în banca mea, ignorând găștile și cârciumile la care se adunau scriitori. Am fost reținut, am evitat pe cât am putut orice apropiere sufletească de scriitori, să fiu sigur că nu voi fi pedepsit (am avut o tentativă de apropiere sufletească de membrii Grupului de la Durău și am fost pedepsit). Rămân un singuratic.

Memoria mea, extrem de selectivă, n-a reținut nici un episod care să atragă atenția pe o temă impusă public de Angela Baciu din Galați, cu amintiri amuzante, de neuitat, cu scriitori. Mi-am întrebat „consoarta” (prozatoare, Doina Popa; suntem împreună din 1974!) dacă eu mă pot lăuda cu o povestire în acest sens – și m-am mirat, ea a găsit „pe loc” nu una, ci trei povestiri! Le voi sublinia aici ca trei episoade mai curioase întâmplate mie (le propun la derută, de curiozitate). Le iau pe rând.

– Primul episod. Eram în perioada mea de boemă (1968-1975), când pe primul plan erau aventura, „femeile, băutura și tutunul” (după ce m-am căsătorit în 1975 și după ce s-a născut un fiu, am abandonat pentru totdeauna și fumatul și alcoolul; cu femeile am mai avut niște încurcături după Revoluție, dar le-am pus și lor punct). La un moment dat, nu-mi mai amintesc exact anul (să fi fost în 1974?), un poet din cenaclul studențesc pe care l-am condus din 1972 (intitulat „3,14”, la București, la Casa de cultură din str. Mântuleasa), poetul Victor Pencu m-a chemat la nunta lui, în satul natal, Gâștești (azi, Pădureni; nu știu de ce i-au schimbat numele satului), comuna Buturugeni, județul Giurgiu. Las la o parte faptul că Victor Pencu și-a adus mireasa de la Năsăud, pe care a cunoscut-o când eu fusesem cărat de el până la Năsăud să uit de mine, în noiembrie 1973 (an în care am avut șapte tentative de sinucidere – vă rog să surâdeți, aveam cu mine o sticlă cu Verde de Paris și el mi-a aruncat-o la Năsăud, în secret, devenind… salvatorul meu). Reîntâlnit anul acesta, Victor Pencu s-a amuzat iar pe seama nunții lui, la care eu i-am îmbătat… păsările din curte (găini, rațe, gâște), dându-le pâine înmuiată în țuică sau în vin. Natural, a urmat o pagină de proză: păsările de curte îmbătate i-au făcut să râdă cu gura până la urechi pe cei invitați la nuntă, care știau de isprava mea (păsările de curte cârâiau, se învârteau în loc și cădeau rând pe rând în cioc bete-moarte). Dar i-au speriat pe miri, care au crezut că au murit instantaneu toate păsările din curte și le-au aruncat peste noapte la gunoi, pe claia de paie, în grădină, iar a doua zi… le-au găsit pe toate vii, bine mersi, întoarse pe două cărări în ogradă însetate, mai gălăgioase… Dacă așa s-o fi scriind pagina de proză. Poetul Victor Pencu a preferat să se bucure de viață la țară (e și dascăl, cântăreț oficial la biserica din sat), crește tot felul de păsări și animale în ogradă, în continuare, cultivă grâu și porumb, are o grădină plină de legume și pomi fructiferi. Altfel, a publicat doar două cărți de versuri, și anul acesta și-a însurat unul dintre fii – cum eu nu merg de regulă la nunți, nu m-am dus nici la nunta fiului lui, motiv să fie supărat pe mine!

– Al doilea episod. Pe 2 septembrie 2010 scriam pe blogul meu (liviuioanstoiciu,ro, blog oprit pe 21 august 2012, în semn de protest că președintele țării Traian Băsescu nu și-a dat demisia, demn, după ce 7,4 milioane de români au votat să plece de la Palatul Cotroceni): Am primit un telefon care a pus capac la toate. Alo, domnu’ Stoiciu, e Carbarău la telefon, nu mi-aţi trimis articolul pentru Sud şi aşteaptă tehnoredactarea. Mi-a telefonat Constantin Carbarău, redactorul-şef al revistei Sud (care apare lunar de 11 ani). Îmi pare rău, i-am răspuns, vă rog să publicaţi acest număr din revista Sud fără mine, până nu ne vedem, nu mai mişc un deget. Ce s-a întâmplat? De la începutul acestui an, 2010, cum nu s-a mai întâmplat (în anii din urmă, mulţi ani, imediat ce apărea articolul meu în Sud, Constantin Carbarău venea la redacţia Viaţa Românească şi-mi lăsa numărul de revistă în care am apărut şi 50 de lei drepturi de autor), Constantin Carbarău m-a evitat... Îmi dădea mereu telefon că ne vedem săptămâna viitoare, vă aduc revista şi dreptul de autor, dumneavoastră trimiteţi pe e-mail articolul la tehnoredactare. Bineînţeles, „săptămâna viitoare” nu venea, reapărea la telefon tot în ziua în care îmi cerea textul pentru rubrică şi se scuza că-l doare un genunchi, că are soţia bolnavă... L-am întrebat de fiecare dată dacă nu cumva are probleme financiare cu Primăria din Bolintin Vale (care o editează cu o generozitate nemaiîntâlnită la alte primării), nu am nici o problemă, am bani, totul e normal... De la începutul anului au apărut patru numere (două din ele fiind duble), acum are la tehnoredactare numărul 7-8. M-a dus aşa cu vorba până în luna august, când am hotărât să-mi încetez colaborarea la revista Sud. Nu e nici o pagubă. Nu l-am mai crezut pe cuvânt. Mi se părea totuşi culmea că de la începutul anului apar în revista Sud şi eu nu văd nici măcar numerele de revistă în care am apărut. I-am spus că punem cruce colaborării, dacă nu vrea să avem o discuţie cordială, să înţeleg exact ce se întâmplă... Acum urmează telefonul de care pomeneam la început, după ce i-am spus că nu-i trimit nici un text până nu ne lămurim şi nu-mi aduce cele patru numerele de revistă (aţi reţinut, două fiind duble) în care am apărut în acest an. Bine, mi-a răspuns Constantin Carbarău, vin să ne vedem la redacţia Viaţa Românească (unde mai am eu biroul de serviciu, cât o mai fi), stabilim ora 16, aici venea el de regulă. Atenţie la evoluţia „fenomenului X”! Ieri a fost 1 septembrie şi m-am întors la locul de muncă din concediul de odihnă... Serios, înainte de ora 16 eram ieri în apropiere de redacţia Viaţa Românească (ea e într-o clădire cu Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, în spatele fostului magazin Eva, pe strada Nicolae Golescu, numărul 15), ieşit din metrou, la Romană, să fiu prezent la întâlnirea cu Constantin Carbarău. Şi de aici înainte începe paranormalul... Primesc telefon acum alarmant de la Constantin Carbarău: ce se întâmplă cu dumneavoastră, aţi fost desfiinţaţi! Am fost la sediul redacţiei Viaţa Românească şi au dat jos şi firma redacţiei, a continuat el. Vă daţi seama, am amuţit. Până aici să se fi ajuns, cât am lipsit (fiind la o redacţie care nu mai are nici un editor sigur, după ce s-a desfiinţat editorul bugetar; toată redacţia Viaţa Românească a fost în luna august în concediu de odihnă, de altfel), nu puteam să cred: să se fi dat jos şi firma redacţiei? Ne aşteptăm în fiecare zi să fim trimişi la plimbare, dar chiar aşa, să ni se şteargă şi urmele peste noapte? Dumneavoastră glumiţi, domnule Carbarău? Nu glumesc deloc, nu mai e nici o firmă. Nu se poate! Vă rog reveniţi la redacţie, ajung şi eu în cinci minute maximum acolo (mă oprisem să cumpăr pâine, făcusem un ocol). Bine, îmi spune Constantin Carbarău, acum sunt pe bulevardul Ana Ipătescu. E în regulă, ne revedem la redacţie... Ţineţi-vă bine. Ajuns la redacţie, nu văd nici o schimbare nici pe dinafară, nici pe dinlăuntru! Firma cu „Viaţa Românească” e la locul ei pe peretele exterior, mai mare decât cea a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, doar că sălciile din curtea imobilului sunt mai stufoase, m-am gândit că redactorul-şef al revistei Sud a băut o bere în plus şi n-a văzut firma din cauza sălciilor... Întors din concediu, am luat cârpa şi am şters praful în biroul meu (la noi la redacţie n-a mai intrat o femeie de serviciu de nu mai ţin minte de când; ultima oară am plătit din banii mei o asemenea doamnă, care făcea oficiile la editorul nostru, să măture; între timp m-am resemnat, îmi fac singur curat), am făcut cafea la fierbător, una pentru cel pe care-l aşteptam. Numai că domnul Constantin Carbarău nu mai apărea. Am ieşit afară în câteva rânduri... nimic! Îmi dă într-un sfârşit telefonul cel aşteptat: nu găsesc, domnule, redacţia, îmi spune. Cum adică n-o găsiţi? Nu e nicăieri, o caut de jumătate de oră casă cu casă şi nu e... Domnule Carbarău, ce e cu dumneavoastră? Cu mine nu e nimic – şi să ştiţi că nu sunt băut (a bănuit că asta vreau să sugerez), mi-a subliniat Constantin Carbarău. Dar unde anume sunteţi dumneavoastră acum? Unde să fiu, sunt pe bulevardul Ana Ipătescu, v-a desfiinţat redacţia, nu mai e... Nu puteam să cred. Constantin Carbarău căuta redacţia Viaţa Românească pe bulevardul Ana Ipătescu! (Acolo a fost o clădire superbă a revistelor, a mai multor redacţii ale Uniunii Scriitorilor, celebră, în anii ’60, dar a fost transformată în ambasadă). Ce e toată comedia asta? Nu e nici o comedie, nu mai existaţi... Redactorul-şef al revistei Sud nu glumea. L-am luat cu binişorul la telefon, speriat: domnule Carbarău, redacţia Viaţa Românescă s-a mutat de 40-50 de ani de acolo, e pe strada Nicolae Golescu numărul 15, în spatele fostului magazin Eva, unde vă aştept. Da? Bine, mi-a răspuns ezitând un minut (l-am întrebat dacă mai e la telefon), vin acolo la ora 18 – am înţeles după vocile ridicate tărăgănate de beţivi auzite că, între timp, după atâta căutare a redacţiei Viaţa Românească pe bulevardul Ana Ipătescu (azi are şi bulevardul altă denumire), domnul Constantin Carbarău s-a aşezat obosit la o cârciumă. Îmi părea nespus de rău că n-am de unde să iau telefonul fiului lui din Bucureşti, să-mi spună ce se întâmplă, de fapt, cu tatăl lui şi să-l caute, că s-a rătăcit... Ce-o mai fi şi asta? Te pomeneşti că de aceea nu a mai trecut tot anul pe la mine pe la Viaţa Românească, fiindcă mă căuta la sediul vechi al redacţiei! Doamne-Dumnezeule! E posibil să-ţi ia minţile berea în asemenea hal, să nu mai poţi să identifici adresele? Sau la mijloc sunt semnele unei boli degenerative, bat în lemn, de care el nu e conştient, de tip Alzheimer? Dar dacă e o glumă la mijloc? Am rămas crucit o vreme, m-am gândit că poate-i fac un bine dacă mă interesez de soarta lui, îi dau eu telefon: ce faceţi? Bine, îmi răspunde, să ştiţi că n-a auzit nimeni de strada Nicolae Golescu, unde ziceţi că e redacţia Viaţa Românească, probabil că aţi vrut să spuneţi strada Dinicu Golescu, vin acolo la ora 18. Numai nu m-am închinat, probabil că a întrebat beţivii de la masa la care se aşezase (sau la care râdea de mine împreună cu cine ştie ce scriitori, punând la cale o farsă) de strada Nicolae Golescu. Domnu Carbarău, strada Dinicu Golescu e spre Gara de Nord, n-aveţi că căuta acolo, vă repet, veniţi la Piaţa Romană, de acolo veniţi la fostul magazin Eva, în spatele lui e strada Nicolae Golescu... cel mai bine, mă aşteptaţi în spatele fostului magazin Eva (acum Diverta), îmi daţi telefon că aţi sosit şi vin să vă iau. Bine, la ora 18 vin acolo... Vă aștept. Oftez. A trecut ușor timpul, am avut vizitatori de seamă la redacție, la mine în birou, care mi-au distras atenția... Când i-am condus până afară, în stradă, de necrezut, l-am văzut pe însuşi domnul Carbarău uitându-se în gol în faţa clădirii în care e şi redacţia Viaţa Românească, dincolo de stradă – probabil că o cunoştea de undeva. Se ţinea de genunchiul piciorului drept. L-am adus în biroul meu, surâdea fericit, era foarte interesat să afle ce mai fac eu... Degeaba am tot încercat să-l întreb ce mai face el şi ce a fost toată povestea cu căutarea redacţiei Viaţa Românească la sediul ei de acum 40-50 de ani… Aceasta a fost povestea. Între timp, în martie 2012, Constantin Carbarău (care organiza Festivalul literar „Dimitrie Bolintineanu”, cu concurs de debut, de Sf. Dumitru, în fiecare an la Bolintin Vale, în afara faptului că el era fondatorul revistei „Sud”; era scriitor, a publicat mai multe cărți de memorialistică, eseu și traduceri) a murit.

– Al treilea episod. Anul trecut, Corneliu Antoniu, președintele Filialei USR Sud Est (Galați-Brăila), directorul revistei literare Antares și al revistei de critică Antares. Axis Libri, venit la Adjud, unde eu eram în vizită la casa nouă a fratelui meu Marian (pe teritoriul casei părintești, casă gata să se prăbușească), m-a urcat în mașina lui (alături de Brândușa și Doina) și mi-a zis că sunt invitat la o preumblare pe la Slănic Moldova (la Târgu Ocna el a avut vilă și familie; ne-am oprit la întoarcere la un fost prieten, aici, care ne-a așezat într-un chioșc și ne-a servit cu de toate, ospitalier, eu am mâncat struguri din grădina lui). Am trecut întâi pe la mormântul părinților lui Corneliu Antoniu din Bacău, după care ne-am oprit, după ce am traversat Dealul Măgurii, spre Onești, în vale, era vară încă, și am trăit momente de paranormal: cu motorul oprit, mașina lui, în care eram, a început să urce dealul cu spatele! E un fenomen inexplicabil, pe care Corneliu Antoniu a vrut să-l vedem la fața locului… Ajunși la Slănic Moldova, am trecut pe la cele 15 izvoare de ape minerale și sulfuroase, recomandate pentru toate bolile posibile, pentru cură interioară și exterioară, fiecare izvor avea recomandările lui impresionante – ce-o fi fost atunci în capul meu, nu știu, dar m-am apucat și am băut din toate cele 15 izvoare, în speranța deșartă că așa îmi vor trece toate bolile, avute și neavute, prezente sau care vor veni. Practic, am amestecat băuturile minerale! Urmarea? La întoarcerea la Adjud m-am trezit că m-am îmbătat criță cu apele minerale băute la Slănic Moldova! Efectiv, la coborârea din mașina lui Corneliu Antoniu a trebuit să mă țin de gard, apoi de pereți, să nu mă prăbușesc! Întins în pat, acasă la fratele Marian, patul se răsturna cu mine – numai în prima tinerețe am mai avut parte de asemenea beții crunte (cu minerii, la Bălan)! Nu înțelegeam nimic, mi s-au dat pastile (pentru bilă și rinichi sau ficat; am refuzat să fiu dus la un spital), degeaba, ore la rând s-a învârtit casa cu mine, nu e greu de înțeles că abia după ce am mers la baie… Asemenea unui bețiv de profesie, cu getele în gât! Râdeau toți de mine, că m-am îmbătat „pe bune” cu apă minerală, iar eu credeam că-mi dau curajos duhul…