Cristian Robu-Corcan, „Fără ruşine”

Editura Herg Benet, Bucureşti, 2014

2

În Casa de pensii, din toate birourile, pe holuri sau în băile lucioase, pardosite cu gresie emailată, mirosea a parfum. Pe secretara celui la care mersese pentru a-şi depune dosarul o chema Narcisa şi, în comparaţie cu Viorica, cea care, până şi vara, era acoperită din cap până-n picioare, puştoaica avea sexul şi ţâţele ieşite prin haine. Jos, între picioare, buzele păsăricii umflau pantalonii subţiri şi moi, sus, între umeri, sfârcurile ciocolatii şi tot timpul tari se vedeau clar prin bluza transparentă. Şeful cel mare, unul Moţoi, se scărpina din când în când la subsuori. Nu se uitase o singură dată la el şi Matei Istodor îşi imaginase că ăsta sigur o să-i facă probleme.

- Aveţi dosarul cu numărul treisprezece mii două sute cincizeci, aşteptaţi până vă anunţăm noi, spusese Moţoi.

Moţoi ăsta avea o mustaţă tunsă îngrijit, subţiată cumva, ceea ce îi dădea un aer tineresc, cu toate că era posibil să fi fost amândoi cam de aceeaşi vârstă. Narcisa avea în jur de treizeci de ani, nu mai mult, şi după modul cum se mângâia distrată pe ţâţe se vedea clar că un bărbat, pentru ea, era ca un păhărel de vişinată.

- Vă mulţumesc, aştept, spusese el.

3

Stejar, ce-i drept, nu fusese băiat rău. Te înţelegea şi te ajuta. Dar avea şi el o boală şi trebuia să fii atent. N-aveai voie să zici nimic de secretara Viorica, amanta şoferului, şi, până la urmă, avea dreptate omul, doar era nevastă-sa. Ani de zile fuseseră văzuţi venind la serviciu de mână şi tot de mână plecând. Viorica născuse patru copii care semănau perfect cu Ghiocel, şoferul lui Stejar. Stejar îi iubise, nu încăpea îndoială, le făcuse case, pe doi dintre ei îi aranjase la Bucureşti. Pe ceilalţi doi îi plantase medici pe la ţară. Crescuseră copiii lui Stejar şi semănau toţi cu şoferul Ghiocel, apoi copiii îi făcură lui Stejar nepoţi care semănau tot cu Ghiocel.

Odată, îşi amintea Matei Istodor, un coleg, tot de la Direcţia Taberelor Şcolare, la vreo doi ani după ce murise Stejar, îi arătase într-un parc de joacă o fetiţă care se dădea pe tobogan.

- O vezi?

- O văd. Cine e?

- O strănepoată de-a lui Stejar.

- Şi?

- Nu observi nimic?

- Extraordinar... exclamase Matei Istodor.

Fetiţa semăna perfect cu şoferul Ghiocel.

Pe colegul lui Matei Istodor îl chema Porumb. Era un băiat bălai, care clipea repede din ochiul drept.

4

Tipul ăsta, Moţoi, după ce-i spusese că are dosarul cu numărul treisprezece mii două sute cincizeci, îl mai căutase de vreo două ori la telefon. Prima dată îi spusese că treaba merge bine, nu mai era necesar decât un aviz de la Minister. A doua oară îl invitase pe Matei Istodor la Casa de pensii, iarăşi, pentru mici lămuriri. Holurile erau înţesate de lume, iar uşile birourilor, asaltate. Micile lămuriri n-au avut loc. Armatele de pensionari care se băteau pe bilete de odihnă la preţ redus îl împinseră pe Matei Istodor pe un hol lăturalnic, din care, epuizat, reuşi să se strecoare spre uşile din spate, cele ale personalului, şi să iasă în stradă, la aer.

După câteva zile primi un alt telefon de la Moţoi şi stabiliră o întâlnire la o terasă de pe Calea Galaţi. Bătea un vânt uşurel şi Matei Istodor, singur la o masă, privea chelneriţa care-i amintea de secretara lui Stejar, adică nevasta lui Stejar, cu privirea ei calină, puţin deviată spre dreapta.

Moţoi intră grăbit, îl văzu din prima clipă şi se aşeză la masă.

- Dar ce este? întrebă Matei Istodor. Sunt probleme cu dosarul?

- Nu, dimpotrivă. Nu bem nimic?

- Bem bere? Vin?

- Căcat, bem whisky.

Moţoi îi explică scurt cum stă treaba. Cu toate calculele efectuate, pensia făcea cinci milioane o sută şaizeci şi cinci de lei. Pe de o parte, aşa era legea. Pe de altă parte, cu banii ăştia puteai să te ştergi la cur şi după aia să te arunci în Dunăre. Toată şmecheria stătea într-un fapt simplu, de fapt o întrebare: este el, Matei Istodor, om de omenie? Pot face ei doi, împreună, o treabă fără să-i ştie nimeni?

- L-am cunoscut pe taică-tu, spuse Moţoi. Când m-am angajat eu, el era şef la Desfacere în Abator. Om de omenie, categoria grea... Acum mai bem un whisky şi pe urmă trecem la bere. Eu vreau să-ţi fie bine, atât. Plătesc eu. Ca să înţelegi... Fac în jur de două sute de milioane pe lună, lejer, cu Narcisa pe genunchi, e foc puştoaica. Are nisip în ţâţe şi pietre în sfârcuri, sunt prieten cu ta-su. Ca să vezi, dacă-l lăsam pe Victor, pe ta-su vreau să spun, avea o pensie de până-n trei milioane, murea boul de foame, dar aşa s-a scos cu vreo zece. Chestii din astea... De aia zic, că l-am cunoscut pe taică-tu, m-a ajutat el odată... Da’ mai bem un whisky şi după aceea trecem la bere. Plătesc eu, ca să înţelegi ce vreau să zic.

Îi făcu un gest scurt chelneriţei care semăna cu nevasta lui Stejar şi ea se execută. Moţoi o ciupi scurt de-un şold, în timp ce femeia zâmbea cu ochii daţi peste cap.

- Dom’ Moţoiiiiiii, gânguri ea.

- Nu iese mă-ta la pensie, scumpete? o întrebă amuzat Moţoi.

- Mai are un an, atât, dar vă anunţ din timp...

- Hai, pupă-l pe Nelu pe obraz, hai, cu lipici să fie...

Femeia se repezi în el cu voluptate şi-şi lipi buzele ca o ventuză de falca lui grena, bine întinsă.

- Trage, trage cu putere, râdea Moţoi.

Matei Istodor observă uimit cum gura chelneriţei aproape că înghiţi obrazul şefului de la Pensii. Când, în sfârşit, îi dădu drumul, o răpăială scurtă de salivă poposi în paharele de whisky.

- Gata, şterge-o că avem treabă, spuse serios Moţoi... Deci, măi Istodoare, tu ai înţeles ce-ţi zic eu aici? Fii atent că mai bem un whisky şi după aceea bere, plătesc eu, bolovane, ca să înţelegi. Şi nu ţi-a spus tac-tu niciodată nimic de mine? Mai trăieşte şmecherelul sau...? Era băiat deştept... Ptiu, când îmi amintesc... Hai, mă, chiar nu ţi-a pomenit de mine? Adevăru’ că era mormânt Mauru, aşa-i spuneam, Mauru. Pulică, ştii cum se strânseseră securiştii în Abator? Pfui, ca la Mărăşeşti... Era anii ‘80... Şi-atunci Mauru, tac-tu, a zis: luaţi mâinile de pe Moţoi şi discutăm în linişte despre ce vreţi voi! Îi avea pe toţi la mână Mauru, îi juca pe degete uite-aşa, ca pe cotlete... Da’ chiar nu ţi-a povestit tărăşenia, mă, că toată Brăila a vuit atunci? În fine, şmecheria era că mă băgase tac-tu pe felie cu vapoarele care plecau afară... Dădeam o tonă de carne, comandanţii de navă ne semnau pentru cinci tone, şi tot aşa, făcusem curul de vreo şase sute de mii pe timpul ăla, că doar ştii ce bani erau ăia, mă, puteam să-mi iau zece case, dar îmi era frică, că punea Fiscul botul pe mine, fugeam cu sacoşa de bani din colţ în colţ... Da’ fii atent, într-o seară eram cu trei gagici într-o Dacie mişto, făcută la comandă, mă bolovane, fusese a unui secretar de partid de pe la Gospodăria de Stat, în fine, eram cu două doctoriţe şi o avocată tinerică, moarte toate trei de foame. Când le-am arătat ce aveam în portbagaj, s-au pişat pe ele de frică... salamuri fine, vreo două kile de muşchi, mici ţinuţi în zeamă de oase, potop, mă... Hai, pizduţelor, că vă dau să mâncaţi, o să băgaţi la burdihan până o să vă scăpaţi pe voi... Mergeam încet, abia se auzea motorul, îmi ştiau toţi miliţienii maşina, că le dădeam la toţi să facă maţu’ gros. Şi, deodată, hopaaaa, se bagă unu’ în civil în faţa maşinii, era şi cu trei tablagii de la circulaţie, măi să fie... Mă dau jos nervos, dar ăla în civil mă ia tare din prima, că cică s-o dau pe Lăcrămioara jos din maşină, că e prietena lui, s-a recomandat locotenent major de Securitate, Iarbă îl chema... Lăcrămioara era aia tinerică, avocata... Da’ nu ţi-am zis că, înainte de-a le băga în maşină, le dădusem şi ceva să ronţăie, iar Lăcrămioara halise deja un baton de salam de Sibiu... Ei, cum pizda mă-sii să i-o dau lu’ Iarbă ăla gata mâncată... Şi m-am enervat, măi, pe loc, şi i-am ars securistului una peste gură de l-am făcut grămadă în braţele tablagiilor. M-am suit în maşină şi-am plecat cu viteză... pe maşină aveam cutie de viteze franţuzească...

Moţoi clipea des, se înfierbântase.

- ... mă, da’ chiar nu ţi-a povestit tac-tu nimic? Fii atent, mai bem un whisky şi după aia bere, plătesc eu, bolovane, ca să înţelegi... Şi de acolo a pornit totul, de la locotenentul major Iarbă, aşa au ajuns securiştii în Abator, unde lucram eu, da’ m-a scos tac-tu, Mauru... Problema e dacă eşti om de omenie, ca tac-tu! Hai, ia şi bea, plătesc eu...

Lui Matei Istodor îi venea să vomite.

- Nu înţeleg, îngăimă el.

- Ce nu înţelegi, bolovane? Sau te-ai îmbătat? Bă, dacă nu l-aş fi cunoscut pe tac-tu, aş fi crezut că faci mişto de mine. Ce ai, eşti prost? Deci eu îţi cer treizeci de milioane ca să-ţi fac o pensie de zece, să nu mori de foame, şi tu o faci pe artistul? Păi ai frecat-o toată viaţa prin tabere cu puradeii, ce ai vrea, să-ţi dea statul ce nu meriţi? Păi în timp ce tu stăteai pe iarbă la Soveja, pe mine tremura pielea, bolovane, că scoteam câte un camion de carne pe zi din Abator, pricepi? Şi-acum, după ce l-am cunoscut şi pe tac-tu, vii să-mi spui că nu înţelegi? Hai că trecem pe bere, plătesc eu...

Matei Istodor avusese la un moment dat senzaţia că visează, apoi începu să privească din ce în ce mai atent spre Moţoi, dar ăla nu se mai oprea, parcă era hipnotizat. Primul pahar de whisky îl ameţi şi mai tare, senzaţia de irealitate devenind şi mai puternică. Chelneriţa venea din minut în minut şi-i sugea cu putere un obraz lui Moţoi. Când se instală senzaţia de vomă, Matei Istodor nu-şi mai dădu seama dacă e de la whisky, de la Moţoi sau de la chelneriţă. Simţi o revoltă sufocantă, care-l paraliza. Noduri dureroase migrau din zona pieptului spre gât, blocându-i orice mişcare. Nu reuşea decât să guste, cu greutate, mici şi dese înghiţituri de alcool. O secundă i se păru că l-ar putea strânge pe Moţoi de gât cu o singură mână. Dar sentimentul acela abstract de slăbiciune se instala rapid, cu mai mare putere. Auzea ţârâitul greierilor în seară, deci se întunecase, cu toate că nu percepea întunericul ca atare. Totul părea o scenografie, un decor scârbos, materializarea minţii acelui Moţoi. Auzi chiar şi o broască, un orăcăit funebru şi batjocoritor. Plătesc eu, bolovane, ca să înţelegi, auzea în răstimpuri. Chelneriţa îl şi ciupise o dată de ureche... Tătăiţu mai poate?... Râsul lui Moţoi îl isteriza.

- Eu mă retrag, reuşi să spună cu ultimele puteri.

- Hopaaa, deveni brusc serios Moţoi, nea’ Zăpadă o face pe canişul cu un băţ în cur. Vrea să negocieze. Ce, bolovane, vrei să ieşi ieftin? Ţi-am spus treizeci de milioane şi basta. În trei luni îţi scoţi banii... Dacă mai trăia tac-tu şi-i spuneam, te lua la bătaie...

- N-am atâţia bani, încercă Matei Istodor, cât iese pensia, iese, eu nu am vrut să...

- Uite-l, mă, cum joacă, licheaua... A băut, s-a simţit bine... Bolovane, te scobeşti de treizeci de milioane şi te fac om.

Matei Istodor îl plesni pe Moţoi cu toată puterea peste faţă. Sau cel puţin aşa avu impresia, pentru că şeful de la Pensii nici nu se clinti, ci, mai mult decât atât, îl apucă pe Matei Istodor de păr şi-l izbi cu capul de masă până ce sângele se împrăştie în şuvoaie mici, amestecându-se cu saliva chelneriţei şi whiskyul vărsat din pahare.

- Sunt scriitor, am scris cărţi, urlă Matei Istodor într-un moment când apucă să respire. Sunt scriitor...

- Eşti pe pizda mă-tii, urlă mai vârtos Moţoi, neîncetând să-l dea cu capul de masă. Scriitor e Fănuş Neagu, nu tu, căcatule, cu Fănuş am şi băut, bă panaramă... Cine-a auzit de tine, dobitocule? Dacă nu-l cunoşteam pe taică-tu, mai stăteai tu la masă cu mine? Futu-te-n cur de pramatie... Gladiola, fă nota, că mă grăbesc, şi scapă de licheaua asta de aici...

- Dom’ Moţoiiiii...., urlă Gladiola.

Matei Istodor se simţi târât de două mâini puternice. Nu-şi dădea seama dacă sunt ale Gladiolei sau ale lui Moţoi. De-a lungul gardului de fier forjat ce străjuia terasa erau aliniate tufe de măceş. Fu aruncat într-o tufă. Simţi tăieturi subţiri pe toată faţa. Căzu. Printre crenguţele de măceş zări, o clipă, firma luminoasă de deasupra barului: Anemona. Începu să plângă. Vomită. Mai auzi ca prin vis, de departe... vocea lui Moţoi părea că vine de dincolo de gard:

- Auzi, scriitor! Păi eu, mă rahatule, am mâncat odată cu marele blond Fănuş o sută cincizeci de mici şi am băut patruzeci de kile de vin... Ăla scriitor, bă pramatie, scriitor care scotea cuvinte de aur, bă, cădeau organele de stat la pământ în faţa lui... Cânta Brăila de bucurie când îl vedea, boule!

Matei Istodor leşină.