Emilian Galaicu-Păun

„Je est un autre” versus „Мы, нижеподписавшиеся”

„Cine ţi-a dat voie să scrii despre cutare sau cutare fapt/fenomen/persoană?!”, aceasta-i întrebarea (retorică, de cele mai multe ori) cu care sunt pus la punct de fiecare dată când scrisul meu deranjează anumite sensibilităţi centrate pe ele însele, dar care nu vor ezita să evoce o cauză măreaţă – de la „valorile familiei” la „ideea naţională”! –, la adăpostul căreia să treacă sub tăcere ceea ce se cere spus în gura mare („Să ragi, să ragi când simţi luminile că mor”, ca să-l citez pe Dylan Thomas). De prisos să adaug că primii care pledează pentru „a nu scoate gunoiul din casă” fie că l-au ascuns, tot ei, sub preş, fie că s-au aşternut preş sub tălpile autorităţilor de orice natură – de cele mai multe ori, şi una şi alta. „Respectabilitatea numelui” (chirurgul Robert Proust, frate mai mare al scriitorului Marcel Proust, i-a cerut – în scris! – editorului Gaston Gallimard să pună capăt publicării romanului În căutarea timpului pierdut, spre a salva „onoarea familiei”), „pacea socială”, „interesul de stat” etc., etc. constituie tot atâtea pretexte pentru a le cere artiştilor să-şi tempereze pornirile creatoare, atunci când aceştia riscă să înfăţişeze un tablou „fără rame” (ca să preiau inspirata formulă a lui Nichita Danilov) al lumii contemporane, şi nu o vitrină aranjată… à la „satele potiomkiniene”.

Dintre toate artele, literatura mi se pare de departe cea mai expusă judecăţii „oamenilor de bine” – acei „les braves gens [qui] n’aiment pas que/ l’on suive une autre route q’eux” (Georges Brassens, La mauvaise réputation) –, care se pricep, ca nimeni alţii, la fotbal şi la poezie, şi ţin morţiş să-şi exprime această pricepere în termenii unor judecăţi de valoare frizând… sentinţele definitive. „Cine te controlează?” – fiindcă se presupune că artistul nu poate scrie din capul lui, fără să „dea seama” cuiva, o instituţie superioară/de temut de care depinde întru totul –, este cea de-a doua întrebare chemată să-mi închidă gura; degeaba răspund că, într-o primă fază, critica de întâmpinare, apoi publicul cititor, iar cu puţin noroc şi juriile literare, căci şi instituţia premiilor contribuie la afirmarea unor nume, apreciază (şi nu controlează!) cele scrise/publicate (dovadă, tirajele epuizate ale unor cărţi), având încredere într-un anume autor şi refuzându-i-o, încrederea, altuia. Tocmai credibilitatea demersului artistic constituie garanţia autenticităţii operei literare, fie că place, fie că nu (de bună seamă, nu se poate spune că Céline sau Joyce propun „o lectură de plăcere”); vorba poetului Ion Mureşan: „Adică eu îmi pun grumazul între lucru şi cauza sa,/ adică grumazul meu stă între poem şi cauza sa/ cum stă uterul femeii între spermatozoid şi ovul” sau, în termeni mai populari: „Pun capul la bătaie” pentru ce am spus/am scris. Or, atunci când scriitura propriu-zisă este potenţată şi de o experienţă personală (ca să reiau titlul romanului lui Kenzaburo Oe, Premiul Nobel, 1994), şansele de a da o carte adevărată sporesc semnificativ. Mă gândesc la fresca romanescă în opt volume, În preajma revoluţiei (în special la primele două), de Constantin Stere, dar şi la romanele lui Paul Goma, Din calidor, Ostinato, Arta refugii ş.a. Cărţi scrise „până la capăt” – ceea ce nu se poate spune despre copleşitoarea majoritate a romanelor basarabene postbelice, oricât de curajoase ar fi acestea –, cu riscul de a-i supăra, o dată în plus, pe cei vii, dar dându-le a doua viaţa celor trecuţi în nefiinţă, ele dezavuează „conspiraţia tăcerii”, cea mai inocentă manifestare a „robului din noi” (la celălalt capăt se situează discursul justiţiar întru apărarea cauzei pe care ai slujit-o cu zel).

Altfel spus, fiecare carte nu este atât „o boală-nvinsă”, cât – atunci când lucrul acesta e cu putinţă – diagnosticarea bolii, primul exemplu ce-mi vine în mine fiind Demonii (Posedaţii, într-o altă tălmăcire) lui F.M. Dostoievski, roman în care marele rus surprinde în premieră absolută, pornind de la procesul „nihiliştilor” lui Neceaev, fenomenul terorismului politic, căci şi „şacalul” Carlos în anii Războiului Rece, şi Osama bin Laden în epoca noastră post-industrială, au ieşit de sub mantalele „bombiştilor” (aşa li se spunea revoluţionarilor aparţinând organizaţiei «Народная Расправа», după cele câteva atentate cu bombă la adresa ţarului). (Kafka, portretizând cu lux de amănunte toată birocraţia de stat în Procesul, Orwell dând portretul-robot al Fratelui mai Mare în 1984, Garcia Marquez zugrăvind decrepitudinea oricărei tiranii în Toamna patriarhului etc., etc. sunt alte exemple la îndemână.) Întrebarea mea este dacă se cuvine să numeşti bolile care fie au ucis deja o lume (în cazul nostru, comunismul ar fi cap de listă), fie au infestat incurabil – căci se refuză orice tratament – oameni concreţi? Adică, să practici – în scris – autopsia & vivisecţia?

„Madame Bovary c’est moi”, în proză, şi „Je est un autre”, în ale poeziei, sunt cele două afirmaţii fundamentale, întemeietoare de poetici, ale literaturii moderne. Două apoftegme fără drept de apel. Nu-i nevoie însă să înghiţi şoricioaică, asemenea lui Flaubert, şi nici să practici – pe urmele lui Rimbaud – „un long, immense et raisonné dérèglement de tous les sens”, spre a intra în pielea personajului/a accede la înţelesurile ultime, ce se arată doar celor iniţiaţi. Dintr-o dată, bunul mers al naraţiunii/liricii este pus pe alte şine, ale stilului/limbajului. „Ceea ce mi se pare grozav, ceea ce aş vrea să fac, este să scriu o carte despre nimic, o carte fără nicio legătură cu lumea exterioară, care se va susţine prin ea însăşi, prin forţa interioară a stilului ei, aşa cum pământul se menţine în aer fără a fi susţinut”, i se va destăinui Flaubert într-o scrisoare prietenei sale Louise Colet; şi tot el, într-o altă misivă: „Poezia este un lucru la fel de precis ca geometria” (spusa trebuie să-l fi încântat pe Ion Barbu), ceea ce consună cu afirmaţia lui Poe, potrivit căruia poezia are „precizia şi consecvenţa rigidă a unei probleme de matematică”. Propunându-şi a „da un sens mai pur cuvintelor tribului”, poetul „cedează iniţiativa cuvintelor, mobilizate prin şocul datorat inegalităţii dintre ele” (Mallarmé); cât priveşte prozatorul – iarăşi de la Gustave Flaubert citire: „Nu eşti câtuşi de puţin liber să scrii cutare sau cutare lucru. Nu-ţi alegi subiectul. Secretul capodoperelor în asta constă, în concordanţa dintre subiect şi temperamentul autorului. (…) Căci nu-ţi alegi subiectele, ele ţi se impun”.

Şi într-un caz („Madame Bovary c’est moi”), şi-n altul („Je est un autre”), verbul apare la persoana a treia singular (la Rimbaud, printr-o „dereglare” a… simţului limbii, căci – nu-i aşa? – „a scrie înseamnă a distorsiona realitatea”, începând chiar cu realitatea lingvistică), semn cert că autorul de persoana întâi al secolelor precedente a făcut pasul înapoi, cedând iniţiativa autorului de persoana a treia al literaturii moderne (dintre toţi, cel mai departe a mers lusitanul Fernando Pessoa, care scoate în arenă trei heteronimi puternic individualizaţi – Alberto Caeiro, Álvaro de Campos, Ricardo Reis – nu doar scriind fiecare în felul său, ci având nişte biografii în adevăratul sens al cuvântului (la care se adaugă alţi 72 de heteronimi ocazionali), despre care însuşi poetul avea să afirme: „Niciodată nu sunt mai portughez ca atunci când mă simt diferit de mine – Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Álvaro de Campos, Fernando Pessoa, şi toţi câţi au fost sau câţi vor mai fi”). Altfel spus, poetul modern „e impersonal (chiar şi atunci când scrie despre sine), nu se exprimă în mod spontan, ci experimentează, explorează în mod deliberat şi (până la un punct) controlat” (Alexandru Muşina). Scriitura ia faţa inspiraţiei; meseria se impune acolo unde autorul omniscient de altădată „se exprima” (şi încă, „în mod natural”); însuşi statutul creatorului suferă o mutaţie majoră – din Pantocrator sau, cel puţin în cazul unor autori ceva mai (auto)ironici, de Deux ex machina, al universului său de cuvinte, a ajuns pe post de operator de limbaj. Totodată actul creator nu se mai produce live, ci mediat – de unde în literatura pre-modernă autorul apărea în prim-planul scenei ca „solist” (poezie) sau „dirijor” (proză), acum s-a retras în cabina tehnică, făcând-o pe operatorul de sunete. „Muzica sferelor” e înlocuită de cea a sintetizatoarelor – şi cu asta, şi cutia de rezonanţă a ascultătorului (trebuie să) ia o altă formă, ceva mai high tech, dacă se poate. Nu-i mai puţin adevărat însă că, dacă „…poetul e din ce în ce mai el, pe când romancierul încearcă să fie din ce în ce mai alţii – aşa devine din ce în ce mai el” (Paul Goma), cititorul – acel mon semblable, mon frère al lui Baudelaire, gratulat cu calificativul hypocrite – se simte, fiecare, la persoana întâi singular şi ia totul la adresa sa.

Deloc întâmplătoare, evocarea lui Gustave Flaubert din începutul alineatului, şi nici cea a lui Baudelaire – şi unul, şi altul au fost daţi în judecată pentru Madame Bovary, primul, şi Fleurs du mal, cel din urmă. Un secol mai târziu, Măria Sa Cititorul, acum la persoana întâi plural, chit că de data asta nu-i vorba de pluralul majestăţii, ci de „Мы, нижеподписавшиеся” – căci e mai sigur să condamni/comanzi „cu lista”, în buna tradiţie a „democraţiilor populare” –, îşi va face intrarea în scenă, ilustrându-se prin scrisorile colective de condamnare a lui Boris Pasternak, pe care se-nţelege că majoritatea nu l-au citit, pe de-o parte, şi prin înscrierea pe listele de aşteptare a cutărui sau cutărui titlu circulând în samizdat (am prins şi eu un astfel de circuit, în anii 1988-1989, la Moscova – cartea mi s-a adus la o oră stabilită din timp şi au venit după ea fix peste alte 12-14 ore, ca s-o dea mai departe), pe de-alta. [Ne]meritată revanşă a „Eu-lui colectiv” în faţa… individualităţii creatoare.