Liviu Antonesei

Dovezile continuității (1). O nație de netrebnici

Nația despre care este vorba este a noastră însă, deși foarte mulți trăitori pe aceste meleaguri ar merita-o din plin, nu folosesc cuvîntul netrebnic în sensul actual, cu conotație etică evidentă, ci într-un sens ceva mai vechi, de care s-a ocupat, între alții, filosoful Constantin Noica, un sens mai degrabă ontologic! Netrebnic este cel care nu se îndeletnicește cu treaba serioasă, care nu e în stare să ducă un lucru pînă la capăt. Să construiască ceva destinat duratei. De bună seamă că netrebnicul poate face lucruri strălucitoare, pline de farmec, care vor pieri însă cu rapiditatea unui splendid curcubeu, poate mai degrabă cu a unui foc de artificii, că acesta nu doar strălucește, dar amestecă culorile și, mai ales, face mare gălăgie, rivalizînd cu tunetele și fulgerele laolaltă. Nu este vorba că netrebnicul n-ar face treabă deloc, din contra e capabil de o imensă cheltuire de energie, ba chiar și de o imaginație dezlănțuită. Dar nu face mai nimic care să dureze. În țările locuite de majoritar netrebnici, drumurile se repară de cîteva ori pe an, pentru că ei nu sînt în stare să le facă bune de la bun început, ca să le repare o dată pe deceniu. Nici nu rentează, una este să iei comisioane, fie și mici, dar dese, alta să îmbătrînești așteptîndu-ți peșcheșul. Iar corupția nu este inventată de tranziția noastră de toate zilele, ci e o probă irefutabilă a continuității carpato – danubiano – pontice. Din turcă, dincolo de numele pentru prăjituri, dulcețuri, plăcinte, am preluat cu succes cuvinte precum bacșiș, plocon, peșcheș, hat]r, ba chiar și tribut pentru cei cu funcții mai înalte. Dar nu trebuie să ne ducem neapărat la dominația otomană, e destul să ne amintim afacerea căilor ferate, excelent comentată în epocă de Eminescu, dar și cam de toată presa, să ne amintim că la izbucnirea primului război mondial, armata noastră nu doar că era prost înarmată, dar nu avea nici măcar destule uniforme și suficienți bocanci, iar în interbelic, între nenumăratele cazuri de corupție, afacerea Skoda strălucește ca un fel de perlă a coroanei…

La noi, ai mereu impresia unei efervescențe a faptei, a unei ebuliții continue, a unui nesfîșit efort prometeic. În interbelic, trei elevi de liceu scoteau o revistă în cîteva ediții, inevitabil se certau, însă revista nu dispărea pur și simplu, ci se înmulțea prin sciziparitate, astfel încît ieșeam în cîștig cu trei reviste. Acum, aproape nu există publicație care să nu fie dublată de versiunea sa ”veche”, de la Cronica Veche la Vatra Veche, numai Dilema săraca nu există decît în varianta veche, deși e mai nouă decît cea nouă, de parcă ari fi dispărut înainte de apariție… La fel stau lucrurile cu editurile, formațiile muzicale, trupele independente de teatru și nu mai știu nici eu ce să mai bag în enumerare. Apar mereu noi, dar numărul pare să rămînă constant! Pentru că la fel de multe mor! Nu există însă instituție să nu aibă obsesia vechimii. Toate-s fondate la…, chiar dacă au avut pauze de decenii, uneori de peste un secol, între prima sa existență și falsa renaștere. Pînă și o rețea de covrigării e fondată la 1939! Iar Scînteia, după o zi în care s-a chemat Scînteia Poporului, a devenit peste noapte Adevărul! Ne obsedează, fapt ușor psihanalizabil, ceea ce ne lipsește, durata, vechimea. Universitatea din Iași se mîndrește că e cea mai veche din țară, deși de pildă cea din Cracovia e mai bătrînă cu jumătate de mileniu! Chiar și Academia se laudă că durează de la Părinții Fondatori încoace, deși jumătate de veac a fost o eminentă instituție de propagandă, situație din care nu și-a revenit complet încă nici astăzi, astfel încît putea să-și păstreze anteriorul nume, Academia R. S. R.!

Incapabili de solidaritate și cooperare, însă foarte talentați la cîrdășie, nu sîntem în starea să producem nici serios, nici durabil. Iar dacă din întîmplare ne iese, din cînd în cînd, așa ceva, ne uităm ca la a șaptea minune a lumii, iar obsesia noastră devine urgent cum naiba facem să dispară mai repede minunăția, cum s-o subminăm, unde să punem bomba, indiferent că aceasta are formă de buldozer sau doar de șopîrlă atent strecurată în urechile publicului. Muncim în gol, consumăm timp, bani și energie degeaba pînă cădem epuizați cîteva clipe, după care o luăm de la capăt și nimic nu rămîne în urma noastră, nimic vrednic să rămînă. Nimic trebnic, ca să inventez un cuvînt… Martha Bibescu, care vreme de mulți ani a făcut un fel navetă între România și Franța, are o observație care rezumă excelent ce scriu eu mai sus, ba chiar aș spune că intuiește și cauza:

„În Franța, fiecare acordă mare importanță celorlalți. În România, nu are nimic importanță. Vin aici șase luni pe an ca să mă conving că totul e zadarnic”. Cu o mică îndreptare – acordăm și noi, după caracterul nostru, importanță celorlalți, altfel bîrfa n-ar fi ajuns un fel de sport național, în locul oinei dispărute!