Alexandru Vakulovski

 

Nanabozo: iepurele dintre tărâmuri

 

Nanabozo de O. Nimigean este un volum după lectura căruia te oprești și te întrebi ce e poezia, încerci s-o definești așa cum o știai și așa cum ai revăzut-o în cartea tocmai terminată. Nu sunt foarte multe cărți de poezie care te zguduie în felul ăsta. Și prin ce scrie O. Nimigean, dar și prin cum scrie.

Volumul e foarte bine închegat, format din trei părți, cu o tensiune în creștere. În prima parte, Aura efemeridelor, vedem o poezie a cotidianului, venind dinspre poezia optzecistă, doar că la Nimigean cotidianul este neobișnuit, uneori dureros:

„mama mea foarte bătrână și foarte bolnavă

(așa se zice dar de data aceasta e adevărat)

stă zile­ntregi în curte într­un șezlong

bate darabana pe brațele șezlongului

și privește norii (privesc norii ce să fac)

ieri a văzut un cap ieșind brusc

dintre frunzele dese de vița­de­vie

a crezut că e o pisică

și s-a mirat: așa de sus?

pe urmă și­a dat seama

că fusese o pasăre” (Șezlong I)

Durerea devine obișnuită, ca exercițiile fizice, ca lucrurile mărunte, e un fel de pregătire sau încălzire, printre altele:

“constat că există

și descompuneri încântătoare

de pildă mormanul de mere

din fața ușii de la bucătărie” (un parfum delicat subtil abia perceptibil)

Și lucrurile mari devin mărunte, sau, invers, cele mărunte devin mari, trei sticle pot fi văzute ca o biserică:

„lipseau numai crucile oblice

cu lănţişoare

dar până la urmă

mi le­am închipuit

şi pe­acelea” (cruci și dumnezei).

Toată cartea e plină și de livresc, de citate, referiri la scris, la literatură și la lumea literară. Dar nu exagerat, ca la textualiști. Nici literatura, văzută dintr-o parte, nu e prea încântătoare. Temele, titlurile revin, chiar dacă unele poeme sunt foarte scurte („ca şi cum pe un geam invizibil/ cineva ar scârţâi cu poliester” – s.o.s.), iar altele sunt narative. Totuși, această parte e cea mai vioaie a cărții. Există chiar și câteva sms story-uri, cu mesaje de dragoste.

„Partea a doua – eu, unul, aş prefera – nu cuprinde decât cinci poeme şi este un fel de intermezzo care pregăteşte schimbarea discursului poetic, aşa cum îl vom vedea în ultima parte, deci în studio cu vedere spre poieniţa druidică” – scrie Michael Astner (http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/nanabozo-sau-domeniul-extins-al-poeziei--49765.html). În eu, unul, aș prefera într-adevăr ritmul e mai alert, zici că se termină timpul și jocul. Totul e serios, tăios, parcă fără reveniri asupra textelor, parcă autorul poemelor ar vrea s-o rupă cu literatura. Primul text, de altfel, se numește (ciorna).

Bomba volumului este partea a treia, studio cu vedere spre poieniţa druidică. Textul e compus din fragmente mici, nu mai sunt poeme sau ciorne, ci note, citate, frânturi de jurnal, imagini poetice. Până la urmă iese un poem extraordinar, chiar dacă ai impresia că autorul n-a mai fost interesat de poezie. Deconstrucția poeticului ajunge la forma pură. Verigile sunt câteva motive repetate, cruzimea scrierii, spațiul mare pe care îl cuprinde O. Nimigean. Iată ce scrie Bogdan Crețu pe coperta a patra: „Ce sunt textele cuprinse în nanabozo? «Poeme»? Impulsuri confesive? Secvenţe decupate din real şi reconstruite literar? Ceva din toate acestea, dar şi altceva. Răspunsul nici nu e atât de important, pentru că scrisul lui Nimigean compromite orice tentativă de a-l fixa într-un nomenclator strâmt. Refuzând formulele consacrate, soluţiile cumsecade şi la îndemână, O. Nimigean şi-a asumat riscul de a alege calea literalităţii, atacând frontal temele grele precum iubirea, moartea, derutele existenţiale, şi a câştigat; este forma cea mai exigentă a literaturii, care, în acest fel, nu mai înseamnă un experiment stilistic, ci unul ontologic. De aici corporalitatea, visceralitatea scrisului lui Nimigean, întotdeauna cu substrat poetic, chiar şi atunci (sau mai ales atunci) când este pigmentat de livresc. Scrisul echivalează cu o iniţiere, cu o probă, la capătul căreia se ajunge uneori la un liman al liniştii, la o «poieniţă druidică».” Sunt de acord cu ce a scris Bogdan Crețu, în afară de ultima frază. Nu mi s-a părut că poienița druidică are legătură cu scrisul. Mi s-a părut că motivul poieniței druidice apare în poem ca o întoarcere spre primordial, dar și ca un poster dintr-un studio sau spital.

În studio cu vedere spre poieniţa druidică apar multe personaje mitologice, cum e iepurele amerindian Nanabozo, apar stejarii de aramă, dar şi socialul (protestele din Istanbul, Roşia Montană), zbaterea între viaţă şi moarte, viaţă şi boală. Sunt atât de multe motive, încât poemul nu putea fi scris decât fragmentar.

Nanabozo e o carte extraordinară, pe mine m-a cucerit. Vă momesc, dacă încă n-aţi avut norocul s-o citiţi, cu nişte fragmente din studio cu vedere spre poieniţa druidică:

 

A te transforma în gândac e aproape nobil, gândeşti, după

ce iată­te transformat în vierme. Într­o fleaşcă grăsoasă

care unduie. Ca să fie şi mai interesant, n­ai uitat marile

mize morale, stindardul etic. Şi nici iubirea.

 

&&&

Îţi vor sparge ochii. Iţi vor muta gura. Te bagi? Sau

creezi spaţii ficţionale?

 

&&&

Tinerii aceştia frumoşi şi obtuzi, în care se conjugă

hormonii şi ideologiile. Ei vor moşteni pământul, ei vor

lua totul de la capăt. Ei vor cânta din nou Sfânta tinereţe

legionară şi îşi vor aminti cu mândrie că s­au născut în

URSS. Ei se vor juca la butoane. În ei se coace oroarea.

Bătrânii aceştia infernali şi înduioşători, cu pete maro

pe faţă, pe mâini, care n­au înţeles până la urmă nimic.

Prostia, nesăţioasă, mişcând peristaltic din duoden.

 

&&&

Tinerii ceştilalţi, pragmatici. În timp ce­şi sug mucii,

calcă pe cadavre.

 

&&&

(Toţi calcă pe cadavre.)

 

&&&

(Vechea gardă iese doar cu picioarele înainte. Ecceden­

tesiastul dixit. Tânăra gardă îşi bagă picioarele.)

 

&&&

(„Je suis d’originalite roumaine.”)

 

&&&

Întotdeauna a avut barba albă. Asta nu înseamnă că ar

fi Moş Crăciun, Sfântul Petre ori Dumnezeu. Ar fi însă

la fel de deplasat să se afirme că e un rumân ca toţi

rumânii. Pentru cine vrea să audă şi mai ales pentru cine

nu vrea, el spune păduche pentru păduche, vierme pentru

vierme, porc pentru porc, lichea pentru lichea, javră

pentru javră, pupincurist pentru pupincurist, curvă

pentru curvă, ticălos pentru ticălos, colaborator pentru

colaborator, securist pentru securist, criminal pentru

criminal, prost pentru prost.

 

&&&

Unul câte unul. Nu rinoceri, macaci.

 

&&&

Poieniţa druidică e un perete desenat de Perjovschi.

 

&&&

(Îţi dai seama că nu va mai rămâne nimic?!)

 

&&&

(Bineînţeles că nu există nici o speranţă.)

 

&&&

(Nici una mică, atâtica?!)

 

&&&

(Ha! Ha­ha! Ha­ha­ha!)

 

&&&

(Moartea: două buze lipite cu „Picătura”.)


*O. Nimigean, Nanabozo, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2014

deschide.md