Alexandru Vakulovski

 Ştiinţa şi tehnica rurală

 Moldovenii sunt foarte inventivi. Aproape la fiecare pas te poţi opri să te miri de ce le-a mai trecut prin cap să facă.

 După ce a picat Uniunea Sovietică, satele moldoveneşti s-au trezit cu o grămadă de tehnică a tuturor, deci a nimănui. Brigăzi de tractoare pline de piese, de combine, remorci, semănători, pluguri, boroane, etc., etc. La capătul străzii din satul unde am copilărit eu e o brigadă de tractoare. Pe vremuri îi înjuram pe tractorişti pentru că tot timpul făceau gălăgie cu tractoarele lor şi stricau drumul. Dar acum e linişte. Şi nu mai e nici un paznic. Două case sunt în paragină în fosta brigadă. Au mai rămas câteva combine şi o grămadă de fiare inutile.

 Mint când spun inutile. Pentru că e destul să faci o plimbare prin sat şi să vezi cum orice bucată de metal poate fi bună la ceva. Dintr-un tractor poţi scoate o grămadă de chestii folositoare! Nimic nu se pierde la sat, totul se transformă.

 Dar inventivitatea la sat nu a apărut odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice. Atunci a  căpătat proporţii. Mi-e destul să-mi amintesc de colegii de clasă ca să-mi dau seama că orice sătean e prin definiţie inventiv. Să-l luăm, de exemplu, pe Radik, unul dintre codaşii clasei. El trăia doar cu bunica lui, mama îi era tot timpul în călătorii la viitorii soţi, iar de tată cred că nici nu ştia nimic… Deşi nu-i prea plăcea şcoala, Radik era as în tehnică. După ce a tot adunat fierărie aruncată de prin brigăzi, Radik şi-a făcut un aparat de sudat. Pentru că bunica îi era cam surdă, el a pus la casă un claxon de tractor pe post de sonerie. Săpatul grădinii e o chestie plictisitoare, nu? Ei bine, Radik s-a descurcat şi cu asta: a unit la un scuter un mini-plug şi, plimbându-se lejer prin grădină, îşi făcea şi datoria. Nu mai spun că Radik repara orice: de la casetofon la tractor. Avea şi alte businessuri, la un moment dat a fost prins furând biciclete şi la un control în casă s-a văzut că toate camerele erau pline cu biciclete. Acum am înţeles că Radik e un fel de DJ, cântă pe la nunţi.

 La o vizită la Vanea, alt coleg de clasă, am văzut că la veceu în loc de hârtie igienică era o căldare de ciocălăi. Asta da inventivitate! Te ştergeai, apoi mai şi făceai focul cu ei! De fapt, ce hârtie igienică? Doar nu eram burghezi împuţiţi şi degradaţi! În loc de hârtie igienică toată lumea folosea ziarul Moldova Socialistă şi cel raional – Steaua Roşie. Chiar şi codaşul clasei, Tolică, era inventiv. Ca să ne impresioneze, el îşi dădea cu făraşul în cap. Când nu avea nici un făraş – dădea cu capul de pereţi. Şi pentru că totuşi trebuia să-şi protejeze capul – folosea o pâine din care scotea miezul pe post de cască. Deşi pe atunci nu ştiam de termenul de exhibiţionist, Tolică era unul veritabil. Când profesorii nu erau atenţi, Tolică îşi dezgolea organele şi mima actul sexual în spatele lor. Uneori el era totuşi dat afară din clasă. Dar nu se lăsa: prin broasca de la uşă Tolică râgâia şi se băşea minute în şir, ceea ce ne făcea să fim invidioşi… Ca să nu mai vorbesc că în fiecare clasă erau câte unul-doi din ultimele bănci care îşi făceau laba nestingheriţi în timpul orelor…

 Eu stăteam mai prost la capitolul inventivitate. Adică nu inventam nimic util. Din contra, de mic tăiam tot. Dar tot: feţe de mese, cearşafuri, perdele… Când nu reuşeam să fur ţigări de la tata, fumam cu vecinul Saşa ceai sau frunze de cireş. Şi experimentam: ce se întâmplă dacă bagi două chibrituri ude în priză, ce se întâmplă dacă bagi două cuie în priză, ce se întâmplă dacă uneşti un difuzor la priză, ce se întâmplă dacă dai cu ciocanul în cartuşe, ce se întâmplă dacă baţi un cui în miezul unei grenade (furate de la şcoală)…

 Dar să las inventivitatea rurală infantilă şi să trec la lucruri mai serioase. Ce poţi găsi într-o curte obişnuită de la sat? Aşa… Chiar la intrarea în curte poţi vedea pe lângă case cutii goale de vopsea. Şi bacuri, cutii mari de conserve. Nu stau aiurea, cum pare la prima vedere, ci pentru apa de ploaie care curge de sub streaşină. În cele mai multe curţi scara de la pod e din metal sudat, metal adus, normal, din brigăzile de tractoare. Lângă fiecare poartă e câte-o „pepsicolă”-„ţâţă”-„plămân”, adică un pet tăiat pe post de cutie poştală. Peturile mai sunt folosite şi pentru vin, ulei şi motorină.

 Lângă uşile caselor tot timpul e câte un obiect pentru a le ţine deschise: tradiţionalele pietre sunt înlocuite acum cu câte-un „porşini[1]”. Mai departe! Aproape orice gospodar are o fântână în curte. Ce poţi să pui lângă ea ca să nu fie noroi? Corect, nişte calorifere stricate. Dacă nu e asfaltată sau cimentată curtea, nici o problemă, poţi pune stâlpi, îi poţi fura de la cea mai apropiată brigadă părăsită sau îi poţi cumpăra de la cineva care şi i-a scos de la viile lui primite de la colhoz (între timp scoase şi ele).

 Orice curte normală ar trebui să aibă câte-o măsuţă afară. Dar lemnul putrezeşte. Nici o problemă! Cu câteva ugolnişe[2] de la brigadă, sudate, poţi face o măsuţă! Mai pui şi o bucată de faneră[3] deasupra şi gata!

 Majoritatea satelor au apă doar de la fântână. Ce e de făcut dacă te-ai săturat de lighean? Un motor în cea mai apropiată fântână, un bac de combină în pod şi gata, ai apă pentru duş. Vara e şi mai simplu. Iei patru foi de ardezie şi faci un fel de cuşcă susţinută de stâlpi (tot de la brigadă). Pui un bac de combină sau o bucată de ţeavă de la irigaţie (au murit colhozurile, instalaţiile de irigare nu au putut fi împărţite, deci au fost furate de cei mai şmecheri, care le-au vândut apoi la preţuri de nimic). Ţeava sau bacul trebuie să fie undeva deasupra cuştii de ardezie. Dimineaţa pui apă în ele. Seara apa e caldă de la soare! O plăcere să faci duş în aer liber! (ca să nu mai spun că ai scăpat să mergi la iaz cu săpun.)

 Orice gospodar care are grijă de el trebuie să facă şi sport. Se rezolvă lejer. O ţeavă prinsă de crengile unui copac din curte (suntem la sat!) e excelentă pentru o bară! O doagă de poloboc prinsă de o faneră – excelentă pentru coş de baschet! Un sac plin de rumeguş atârnat de un copac – minunat pentru un sac de box! Iar o osie de tractor e cea mai potrivită pe post de halteră! Ca să nu mai zic că poarta din curte e numai bună pe post de poartă de fotbal. Şi poţi să alergi în jurul satului. Dacă nu ţi-e frică să te facă sătenii nebun.

 Apropo de osii de tractor – înlocuiesc perfect orice stâlp, pentru gardul din grădină sau pentru

curiac[4]. Dacă nu mai găseşti osii de tractor, merg şi tot felul de ţevi…

 Dacă intrăm în curiac vedem cutii de vopsea pe post de vase pentru găini. Tot acolo mai putem păstra şi alte lucruri, deocamdată inutile, dar care în viitor îşi vor găsi cu siguranţă o utilitate. Tot pe post de vas se poate folosi şi o anvelopă tăiată în două. E grea şi nu poate fi întoarsă uşor şi poate fi vas şi pentru oi, capre sau porci…

 Dacă ai o maşină de spălat sau un aragaz stricat – le poţi folosi pe post de măsuţe în curte sau pur şi simplu ca pe nişte obiecte pe care atârnă alte obiecte!

 În grădină, dacă te-ai săturat de pus araci, poţi pune tot osii de tractor şi alte metale pe post de cruci care susţin via. Dacă treci prin satele Moldovei vezi o grămadă de vii ce seamănă izbitor de tare cu cimitirele, pentru că sunt pline de cruci metalice… Pe crucile metalice sau pe araci vezi pungi de plastic. Vrei să le arunci – greşeală, şi ele sunt puse acolo ca să sperie şi să alunge cioroii. Căci cioroilor le place mult Moldova noastră!

 Ieşi din grădină şi faci o plimbare prin sat. De-abia acum îţi dai seama câte minunăţii găseşti peste tot! Gardurile sunt adevărate comori. Foi de ardezie, sticle, găleţi, ţevi, paturi, saltele, cutii de conserve şi multe-multe altele. Şi iazurile sunt pline. Bucăţi de maşini, cabine de tractoare pe post de trambuline, motoare, doar trebuie să pună icre peştele pe ceva. Într-o noapte am visat că peste iazul de lângă grădina noastră s-a făcut un pod doar din cabine de tractor… Şi râpele sunt pline. De la aragaz la părţi componente de plug şi boroane…

 Ajungi la staţia de la ieşirea din sat. Stai şi aştepţi autobuzul. Vin doi săteni, aşteaptă şi ei autobuzul. Încep să discute:

- Uite ce trube[5] bune pentru un curieşel!, zice unul şi arată spre acoperişul staţiei.

- Da, tare bune. Dar uite ce plitci[6] bune pentru o baie!

 Pentru că nu mai apare autobuzul, mă duc la veceu. Ghinion, piatra de la veceu a fost şi ea bună pentru un coteţ! Ca şi stâlpii de la indicatoarele de la intrarea în sat!

 Mintea săteanului nu se odihneşte, ea caută tot timpul să transforme ceva. La ora 9 în sat aproape toţi ochii sunt închişi. Dar brusc ei se deschid pe la 12. Cu o întrebare mare în cap: din ce a mai rămas la brigadă se mai poate face ceva?

Gruzia – Patria mea

 

Ţara noastră se numeşte Gruzia. Şi noi, ca locuitori ai ei suntem cu toţii gruzini, cetăţeni gruzini.

 

Când eram în Cluj, râzând, un prieten (Bozo, român-român, nu român-basarabean – mai nou văd că trebuie să menţionezi clar ce fel de român eşti…) spunea că atunci când suntem gruziţi suntem gruzini şi patria noastră e Gruzia.

 

Şi „românii-români” sunt un pic gruzini, dar adevăraţii gruzini suntem noi, românii basarabeni. Pentru că suntem singuri. Şi crăcănaţi în singurătatea noastră. Cu în crac în barca spre Moscova şi cu altul în barca spre Bucureşti. Ca să nu mai zic de Ucraina şi altele, că nu avem atâtea membre… Şi expresia din lac în puţ ni se potriveşte de minune. Iar în puţă ar fi şi mai potrivită.

 

Avem şi stat. Ar trebui să ne fie mai uşor? Pe dracu. Statul stă, iar conturile „aleşilor” se îngraşă, ca şi ei, de altfel. De când m-am întors în Moldova, la fiecare pas am avut neplăcerea de a-mi aminti că sunt gruzin. Şi că acest stat colhoznic mă gruzeşte îngruzitor.

 

Ca să nu spuneţi că am picat în gruzeală nemotivată, am să vă dau un exemplu concret, cum m-a gruzit statul moldovenesc de când m-am întors. Acasă.

 

Cum am ajuns, pentru că îmi expira paşaportul, m-am gândit să-mi fac altul. De la serviciul paşapoarte mi-au spus direct că trebuie să am neapărat şi livretul militar. Şi aici începe circul şi gruzeala. Mama sună la Ştefan Vodă, unde era comisariatul militar… O voce ofticată spune că toţi cei din raionul Ştefan Vodă trebuie să meargă la comisariatul din Căuşeni. Chiar dacă mi-am pierdut adeverinţa de recrut? Chiar.

 

Prima vizită la comisariatul din Căuşeni. Mama era optimistă când m-a condus la autobuz: dacă voi lua livretul, poate că voi reuşi să merg şi la Ştefan Vodă, să-mi fac şi paşaportul. Îţi trebuie multe acte, cred că azi nu vei reuşi, îmi spune un ofiţer… Îmi cere pe rând actele şi eu mă bucur când văd că le am la mine… Greşeală. Mai trebuie cazier judiciar, adeverinţă de la primărie, comisie medico-militară, lămurire, proces verbal pentru că nu m-am prezentat la 27 de ani, amendă şi oare ce facem că nu ai adeverinţă de recrutare? Rezolvăm cumva cu o amendă…

 

Îmi pot face cazierul doar la Chişinău, altfel trebuie să aştept mult. Acolo e un rând foarte mare, oamenii îşi fac cazierul pentru că vor să se care la muncă. În alte ţări. Pentru că sunt gruziţi. În centru au început deja exploziile…

 

În fine, a doua vizită la Căuşeni. Mă duc la spital, să trec „comisia medico-militară”. Aici e gruzeală mare, trebuie să trec la 6 doctori, nu e nici o comisie specială. Rânduri imense cu oameni zaibiţi şi gruziţi. Neurologul îmi spune că va trebui să plătesc la fiecare doctor. Taxa e de 13 lei, dar nici un doctor nu dă rest. Şi nici nu te controlează. Îţi iau banii, trag o ştampilă pe fişă şi la revedere. Mama a venit cu mine, stă în rând la alte cabinete, ca să trec mai repede. Doar la oculist e o doamnă care chiar mă controlează, în rest… În rest funcţionează curiozitatea: de ce nu am fost la armată?

 

Psihiatru îmi arată cu degetul la cap şi mă întreabă dacă n-am probleme. Mă întreabă şi dacă iau droguri, acesta e tot controlul. 28 de lei, îmi spune, pentru că eu sunt şi psihiatru şi narcolog. Aha… În fişă nu e nici un „narcolog”, dar asta e. Şi oare de ce nu cere nici 26 de lei, cât ar fi pentru doi doctori, nici nu rotunjeşte până la 30, cum fac ceilalţi? Asta e grele, frate, e vorba de psihiatru… Mă gândesc că am avea o discuţie interesantă dacă i-aş spune că sunt scriitor şi că ultimul meu roman e plin de fantome. Dar las distracţia pe altă dată, pentru că mă grăbesc.

 

La ORL nu e nici un medic, e doar o asistentă nervoasă. Când oamenii întreabă dacă va veni doctorul ea răspunde ofticată: poate da, poate nu! Apoi spune că s-ar putea să vină pe la 1… Nu vrea să-mi pună ştampila pentru că nu are oglindă. Şi oamenii stau şi aşteaptă, pentru că sunt super gruziţi. Mama vede un fost elev de-al ei, care lucrează la spital, el ne întreabă ce facem, îi spunem, el ia fişa, intră la asistenta fioroasă, iese într-un minut cu ştampila.

 

Ies ameţit din spital şi mă grăbesc spre comisariat. Poate-poate. Nu mai e ofiţerul. O doamnă se uită la toate actele, copiile, toată hârţogăraia inutilă, dar necesară pentru cazier. Face procesul verbal, răsuflu uşurat când văd că amenda e de 20 de lei. Dar cu lipsa adeverinţei de recrut ce să facem? Pleacă să se consulte. Se întoarce şi îmi spune că nu se poate fără. Să merg la Ştefan Vodă să-mi facă alta. Îi spun că ofiţerul mi-a zis că se va rezolva cu o amendă. Atunci să vii mâine că vă veţi înţelege, că sunteţi cam de aceiaşi vârstă…

 

A treia vizită la comisariatul militar din Căuşeni. E şi ofiţerul. Îşi aminteşte de mine, se uită iar peste acte. Dar adeverinţa de recrut unde e? Îi mai spun o dată că am pierdut-o. Aha. Mă cheamă în alt cabinet, unde e singur şi-mi spune că ar mai trebui să-mi dea o amendă, de 20-30 de unităţi. Nu prea înţeleg ce-s cu „unităţile” astea, dar îmi spune că asta ar însemna 200-300 de lei sau chiar mai mult. Dar să vedem cum am putea face… Hm… Sau dai acum pe loc 100 de lei şi mă uit eu prin dosare la fişa ta şi găsesc eu ceva… Scot 100 de lei bucuros, să scap o dată…

 

În 5 minute ofiţerul apare cu toate actele. În ele văd şi o adeverinţă de recrut. Dar… nu e cu poza mea, e un tânăr cu numele Argint, Vasile sau Sergiu sau Vasile Sergiu… Nici nu mă interesează, vreau să scap odată… Comisarul-şef se uită peste acte, semnează, mă trimite la ghişeul unde o doamnă se ocupă de livrete. Azi vrei livretul? Da. Ei, nu se prea poate, doar pe la 7 seara, dar mai bine vino mâine sau chiar poimâine…

 

La comisariat au venit mulţi „recruţi”. Dintr-o privire îţi dai seama că în armata Moldovei se duc de bunăvoie doar cei nenorociţi. Unii sunt încă beţi, alţii sunt plini de vânătăi. Când ies „din incintă”, la câţiva zeci de metri un grup de recruţi se bat nestingheriţi pe trotuar, în timp ce oamenii îi evită.

 

A patra vizită la comisariatul militar din Căuşeni. E un rând mare de „rezervişti”. Dar doamna nu e. Se plimbă prin curte, îmi spune cineva. După jumătate de oră apare, parcă vrea să mă zădărască, îmi dă livretul doar la sfârşit. Dar sunt extenuat şi aproape fericit… Şi mă grăbesc la autogară, să ajung odată şi la Ştefan Vodă, să mă gruzesc cu rândurile de la paşaport…

 

După ce stau o oră în rând la paşapoarte, vine pauza de masă, normal. Şi începe cearta între cei din rând: care după cine e… Aşa că mă plimb prin oraş şi mă bucur când văd mai multe stenciluri cu Basarabia Pământ Românesc. Văd şi o seceră şi un ciocan sub care scrie Jos.

 

În fine, când îmi vine rândul, doamna de la paşapoarte îmi cere buletinul, paşaportul vechi şi prostia de livret militar. Se grăbeşte, îmi dă nişte hârtii şi îmi spune să mă duc la cabinetul foto. Deşi e aproape 2, doamna de la foto încă nu a venit şi între timp şi acolo s-a făcut rând mare. Mă uit la hârtiile pe care trebuie să le las acolo… Văd la studii: medii. Şi: momentan nu munceşte.

 

Nu că m-ar interesa foarte tare ce date au „ei” despre mine, dar aşa vezi cât de tare e interesat „statul” de propriii cetăţeni. Şi ce-l interesează pe stat… Pe stat nu îl interesează prea tare ce studii ai, medii, submedii sau superioare… Dacă lucrezi sau nu. Pe stat îl interesează să ai livret militar! Ca să ce? Ca să fii rezervist în probabil cea mai mizerabilă armată din lume? Pe armata pe care ar termina-o şi o gaşcă de pensionare?! Da.

 

Ca să trag linie, mai spun că spre casă m-a luat la autostop un poliţist. Normal că a luat bani. E „normalul” moldovenesc. Sau gruzin. Concluzie: pentru a-mi scoate paşaportul, care cu toate taxele costă până în 300 de lei, am nevoie de livret militar. Livretul care costă: 1 drum la Chişinău pentru cazier (100 lei drumul, 60 cazierul), 4 vizite la Căuşeni (160 lei drumul, în cazul în care nu merg cu autocarele ucrainenilor, care-s mai şmecheri, 20 amendă, 90 comisia-medico-militară şi 100 lei „pe loc” ca să nu mai fac şi alte vizite… Şi un car de nervi, de gruzeală. E un simplu exemplu cum statul moldovenesc te gruzeşte, te face gruzin. Gruzeala e la tot pasul, e la ea acasă în republica asta, Moldova.

 

Mai grav e că atunci când termini de făcut un act idiot pentru care ai pierdut o grămadă de timp, bani şi nervi – eşti fericit… Pentru că ai scăpat. În loc să fii furios, indignat şi să vrei măcar să încerci să schimbi ceva. Aşa statul moldovenesc te spală pe creier.

 

De când am venit acasă, recitesc cărţile de poezii ale lui Nicolae Esinencu. Pe lângă multe alte calităţi, Esinencu redă extrem de bine realitatea absurdă moldovenească. Am recitit şi extraordinarul poem Gruzia. El se termină aşa: „Dragii mei gruzini, nu uitaţi:/ Moldova/ Nu naşte/ Gruzini!” Aş vrea să-l contrazic. Moldova naşte gruzini. Sau, mai bine zis, Moldova începe să-şi crească propriii gruzini încă de la vârsta la care părinţii le fac copiilor adeverinţe de naştere. Îi dau dreptate însă lui Esinencu din alt poem, Bucuria de a trăi: „Dacă vrei/ Să-ţi fie greaţă,/ Treci cândva cumva/ Prin viaţă.”

 

Vă doresc gruzeală plăcută (dacă există aşa ceva), dragi gruzini.

 

Alexandru VAKULOVSKI

 Despre publicitatea politică din Moldova

 Acum mulţi ani, agrarienii câştigau lejer alegerile în Moldova. Fără mari eforturi. Era mai mult decât ciudat cum un partid compus din preşedinţi de colhozuri, sovhozuri şi agronomi – incompetenţi politic, reuşea să rămână la putere.

 „Politicienii” agrarieni câştigau pentru că aveau susţinerea celor de la sate. Ei erau nişte preşedinţi de colhozuri şi se exprimau ca atare. Ceea ce mergea bine la sufletul dezorientat al ţăranului de atunci. Dacă întrebai un ţăran de ce a votat cu agrarienii, răspunsul era simplu şi sincer: pentru că ei sunt spicuşorul şi spicuşorul ne hrăneşte!

 Pe lângă limbajul primitiv, bârfele şi minciunile atât de dragi săteanului (din lipsă de informare) ei aveau şi o siglă cu un spic – ce mergea direct la inima săteanului. Dar şi săteanul s-a prins că spicul se scutură în altă parte, aşa că agrarienii au dispărut ca partid politic.

 Între timp, au trecut ani – vorba lui Tudor Chirilă – şi, din păcate, lucrurile nu s-au schimbat spre bine. Şi asta se vede şi după siglele primitive, rurale, în sensul prost al cuvântului, ale partidelor politice. Ca să fie clar de la început, nu vreau să vorbesc despre ideologiile partidelor, ci despre „brandurile” lor prost transmise prin sigle.

 O inimă albastră cu multe steluţe galbene ce înconjoară monumentul lui Ştefan cel Mare cu crucea în mână. Ce-i asta? Un nou curent? Emo creştin? Sigla PPCD vrea să transmită multe şi din cauza asta e destul de absurdă, căci o adunătură de simboluri pur şi simplu anulează fiecare simbol în parte. De exemplu, e foarte clar că steluţele şi crucea nu că nu se combină, ci se bat cap în cap ca simboluri. Iar inima albastră nu mai e o inimă ce transmite căldură, ci o inimă rece. Sigur că designerul siglei a vrut să transmită altceva, dar n-a reuşit.

 Sigla PL suferă şi ea din cauza steluţelor. Pe de o parte e simbolul simplu, pe de alta – „rama” din steluţe. Importul de steluţe e o boală a „spicului” de odinioară. Nu degeaba se spune că vrabia mălai visează. Astfel, partidele ce au folosit acest simbol au avut ţintă cetăţenii ce ar vrea să se integreze în Europa… Şi MAE face aceeaşi greşeală. Asta pe lângă fonturile caraghioase şi denumirea care sună mai degrabă a Minister de Externe decât a partid politic. Plus tricolorul de sub fonturi şi steluţe, de parcă ar fi pus acolo la mişto…

 Strugurele Partidului Conservator nu arată atât de rău, dar – iarăşi – e un simbol destul de uzat alături de imaginea moldovenilor, plus că nu prea aduce a siglă de partid, ci mai degrabă a siglă a unei fabrici de vin…

 Sigla PLDM cu un stejar e pur şi simplu urâtă. Stejarul vrea să spună că „suntem tari”, dar problema e că desenul nici măcar nu e simplu, ci mai degrabă copilăresc şi tinde spre un desen „normal”, fără ca să reuşească. Şi dacă nu ar aminti prin cuvinte de „stejar” ai putea spune lejer că e un nuc sau dud, măr sau zarzăr…

 Dar, de departe, sigla mea preferată prin prisma prostiei e a Uniunii Centriste. Nişte mâini ce ţin harta Moldovei, deasupra căreia scrie: Tarlev. Adică? Ajutaţi-mă să pun mâna pe Moldova? Revenim la cultul personalităţii? Dacă Tarlev nu va mai fi la conducere în acest partid, îi va rămâne numele pe siglă? Plus că mâinile în care e Moldova au o conotaţie negativă. La mâini se mai spune popular şi „labe” şi de aici vin prea multe expresii ca să le amintesc: au pus labele pe…, Moldova la labe, etc., etc.

 Pe lângă siglele compuse din simboluri importate sau primitive (sau împreună), cu fonturile alese aiurea, fiecare partid are o politică de promovare proprie prin denigrarea celorlalte partide. Asta, iarăşi, nu-mi trezeşte nici un sentiment bun. Adică: votaţi pentru mine, pentru că ăilalţi sunt şi mai naşpa decât mine…

 Trist, dar concluzia la care ajungem e că visăm stele verzi (sau galbene…) pe pereţi în timp ce scoatem din bănci banii cetăţenilor care au fugit, la propriu, din ţară. Şi rămânem la acelaşi cerc vicios care nu ne duce nicăieri: partidele mint şi dezinformează în loc să informeze, încercând să-şi atragă cetăţenii „proşti, dar mulţi” şi alegătorii nu învaţă, „nu prind la minte”, pentru că nu au de la cine învăţa.

 Când ai în şcoală un profesor prost, se spune că şi tu vei rămâne un elev şi un specialist prost. Acest lucru e mai mult decât confirmat de cultura politică din Moldova. Şi în rest, în rest: GOLOSUITE ZA LUPU!