Nora Iuga

 

Lebăda cu două intrări

Polirom, 2015

 

Nora Iuga, poetă, prozatoare şi traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România. Autoare a mai multor volume de poezie – Vina nu e a mea (1968), Captivitatea cercului (1970), Scrisori neexpediate (1978), Opinii despre durere (1980; Premiul USR), Inima ca un pumn de boxeur (1982, 2000), Piaţa cerului (1986), Cîntece (1989), Dactilografa de noapte (1996; Premiul USR), Autobuzul cu cocoşaţi (2002), Cîinele ud e o salcie (2013) – şi de proză – Săpunul lui Leopold Bloom (1993, 2007; Premiul USR), Sexagenara şi tînărul (2000, 2004, 2012; Premiul USR; Premiul revistei Cuvîntul), Fasanenstraße 23 – O vară la Berlin (2001), Hai să furăm pepeni (2009, 2015), Berlinul meu e un monolog (2010), Harald şi luna verde (2014) –, precum şi a poemului-roman Fetiţa cu o mie de riduri (2005; Premiul revistei Cuvîntul). În 2007 a primit Premiul Friedrich Gundolf, oferit de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, o distincţie acordată celor care aduc servicii speciale în promovarea literaturii germane în lume. I s-au tradus romanele Sexagenara şi tînărul (Germania, Spania, Italia, Franţa, Slovenia, Bulgaria), Săpunul lui Leopold Bloom (Bulgaria), Hai să furăm pepeni (Bulgaria) şi volumele de poezie Capricii periculoase (antologie, în Germania şi Slovenia), Autobuzul cu cocoşaţi (Germania), Poem de octombrie (Germania), Inima ca un pumn de boxeur (Franţa), O inimă venind pe picioroange (Elveţia).

 

„Densitatea textului Norei Iuga integrează nu doar voci, frînturi de cotidian, poezie, ci şi trup, mult trup. Şi sex. Nu întîmplător: sexul – pulsiunea primară – nu cunoaşte limita ordinii venite de undeva de sus. Textul nu este nimic altceva decît replica literară a inconştientului: o producţie care nu cunoaşte legea ca ordine venită de sus, impusă din afară, ci care se desfăşoară vital, impulsiv... Nicăieri n-a provocat Nora Iuga mai mult cititorul la lectură ca în Lebăda cu două intrări. Autoarei Nora Iuga îi place să se joace. Nu-i dă mîna să-şi ţină prea mult cititorul la respect. Nora Iuga este un scriitor lumesc. De-a lungul unei opere, Nora Iuga a alternat jocuri, joacă, a făcut un joc de fort-da cu propriul ego (traducînd multe cărţi, în umbra cărora s-a aşezat). Dintre toate piesele acestui puzzle, Lebăda cu două intrări rămîne proiectul ei literar cel mai radical. Clipa în care ninsoarea de iarnă, ploaia de mai, cromatica agonică de toamnă şi clipoceala de vară s-au revoltat. Trebuie să admit, avem aici un text extrem(ist). La cît de balcanică şi romantică ne este literatura, codul roşu înscris în Lebăda cu două intrări poate fi anunţat ca eveniment major la toate «posturile de radio şi televiziune» din limba română.” (Alexandru Matei)

 

(fragment)

la big ridic ochii balconul mamei

măsuţa coşuleţul de lucru din care se rostogolea un ghem roşu şi femeia mică şi graţioasă în cubul închis ca într-o cutie de sticlă ar fi fost dificil să

nici fereastra trenului nu se deschide întotdeauna şi e pericoloso sporgersi dacă nu imposibil în ultima vreme picotea în fotoliu trupul trece mereu pe lîngă se atinge de

ia varul de pe obiectul unde se va opri

pe geamul care desparte balconul meu de al vecinilor văd umbrele lor brune despuiate ţopăind amestecă într-o cutie mare cu clei vine un miros urît de oase putrezite sub pămînt umed şi frunze alerg la closet borăsc şi dacă totuşi iadul începe totdeauna comic se lasă caricaturizat ca orice trecut îi spuneam lui octavian în a treia zi după beţie ai intrat în normalitate sau ai ieşit din ea nu ştiu glumele sînt mai serioase decît un recurs la metodă prefer şepcuţa roşie dimineaţa în oglindă mi-o pun pe cap revăd mereu adolescentul de 14 ani m-a sărutat pe furiş în tren cînd bărbatul de lîngă mine dormea

nu-mi place să perseverez în seriozitate capriciul durează mai mult decît o pasiune mă gîndesc la tiranica poftă de trup care se dă de trei ori peste cap şi devine lucru mecanic rostesc numele tău cînd trec strada să cumpăr morcovi neînsoţită de nici un gînd pocnitura unui motor cu explozie iubirea o altă farsă a imprevizibilului vine şi pleacă atunci cînd becul mort se reaprinde ne bucurăm de pîlpîire sau plecăm înainte de ora stingerii spun rugăciuni în vinerea mare tiberiu după un film cu isus luptă din răsputeri să nu creadă momeala e în cîrlig cîrligul în gura peştelui care se zbate să scape şi să muşte în acelaşi timp cînd inima şi creierul se învrăjbesc nu se înţelege nimic într-o totală absenţă doar populaţia de calcar a peşterii formele falice crescătoare descrescătoare în adînciturile cărnii poate sînt quasari şi nove uriaşe roşii pitice albe infinite celule de plăcere pînă în apeductele solitare toată descrierea peisajului sacru al obscenităţii la masa de scris instrumentarul unei disecţii secţiuni de creier pe tăviţa de argint felii de franzelă unse cu unt limba linge degetul ca un melc saliva duce gustul în zonele erogene din jurul cuvintelor vegetaţia începe să vorbească şi fiecare literă e un organ

bucuros de oaspeţi spui

cînd interiorul tău se deschide să-ţi îmbrăţişeze exteriorul se petrec nunţile necesare copilul nou-născut aprinde chibrituri în circumvoluţiunile tale zăpada devine lichidă o gîrlă pe care lansezi vaporaşe de hîrtie iată femeie scrisul tău în cartea sfîntă întoarcerea mănuşii pe dos acum l-ai prins pe dumnezeu de picior ai găsit definiţia poeziei poţi să te speli pe cap să-ţi numeri banii din geanta mov croşetată de o necunoscută ca într-o ecuaţie n-am înţeles niciodată cum pe peronul metroului în spatele coloanei la unirii percepi chitara fără chitarist scoţi cinci mii mîna se întinde

cupa excavatorului am urmărit-o cu interes

faci una sau alta coşi un tiv să nu se vadă ziua pe strada mare marginea destrămată cînd tocul pantofului sfîşie dantela şi ţi-e ruşine să nu te trădezi pe platourile largi alergînd sub reflectoare e întotdeauna o lumină albă alcoolule ce bine îmi faci tu după cortina transparentă încep să văd recuzita mai frumoasă decît amprentele proprii pe adeziunea la un partid pata de grăsime pe care o lasă degetul rămîne mereu o indecenţă ţi se face ruşine de urma trupului tău în actele oficiale strecurat abuziv pe uşa din dos la fel cu pariul că ai să escaladezi everestul că ai să treci înot canalul mînecii că ai să iei premiul nobel te laşi păgubaş n-ai cum să explici un echilibru instabil cînd celulele se ciocnesc între ele ca ouăle de paşte ai grijă cum traversezi la bordură unii te lasă să treci alţii nu

am uitat ce-am vrut să spun cu ouăle de paşte

 

Ligia Dan

 

Metonimiile morţii

 

Tracus Arte, 2015

 

 

Orbii

In memoriam Alexandru Mușina

Chiar nu ați înțeles, nici acum,

că toate camerele casei voastre se vor goli, rând pe rând,

precum ochiurile uscate ale unui fagure?

 

Cum de sunteți atât de orbi încât să nu vedeți cea mai glorioasă clădire din oraș,

înconjurată de brazi înalți, plantați expres „pentru a întreține iluzia vieții”,

în jurul căreia se rotește un trenuleț ca un vierme verde?

 

Voi nu știți că aici e o lume antifonată

cu perne albe

a cărei promisiune o purtăm în carne?

Aici pulsul îți bate în gât,

pungile în care te scurgi încet

atârnă grele pe lângă paturi,

iar privirile prăfuite te fixează din niciunde.

 

Bolnavii din salonul de pe partea stângă

sunt prinși într-o cursă de cai.

Pariezi pe cel mai slab,

monitoarele piuie și,

la fiecare schimbare a zigzag-ului de pe ecran,

cu haina udă, lipită de spate,

cu gura scrum,

te balansezi în pantofii ce-ți par acum

mai mari cu un număr.

 

Boala e obscenă.

Toate pudorile s-au dus pe apa sâmbetei.

Și stai în Pampers ca un zeu cu bancnota de 5 lei în cartea de rugăciuni –

dacă mai ești suficient de norocos încât

s-o mai poți strecura în buzunarul

infirmierei care urmează să te schimbe.

 

Afară e atât de cald…,

zambilele au înflorit…,

doi se înjură într-un giratoriu,

comercianții își fac calcule,

o individă trece țanțoșă cu ochelarii ei de firmă

și vorbește tare la un telefon cât o hartă.

Îți aprinzi o țigară

și aștepți semnul acela.

 

Ca pe-o bombă.

 

 

 

Besame, besame mucho

„De șapte zile stau vopsită ca o mireasă

și vorbesc în fața oglinzii”.

(Mariana Marin)

 

Erai atât de aproape de mine.

Orașul meu

te așteptase cu toate păpădiile și antenele înflorite.

Orașul meu

își renovase toate porțile pentru ziua în care vei veni tu.

Eu

am pus la bătaie toate economiile mele

și mi-am cumpărat primul meu Sutien Nou de la Jolidon.

În sfârșit unul temeinic (aleluia!), nu la mâna a doua.

 

De la un balcon se auzea:

Besame(ee),besame mu(uu)cho(oo)
Como si fuera esta noche la ultima ve(ee)z,

iar pe gardul din spate era scris cu cretă colorată:

„Dă-mi inima ta”.

 

Jos, pe asfalt:

Polar Bear egal Urs Polar.

 

Știi…

îmi pare atât de rău că am uitat geometria.

Și acum mai visez că nu mi-am luat bacalaureatul la matematică

și mă trezesc îngrozită.

 

Poate că ar trebui să merg la meditații…

 

Și știi de ce?

Pentru că erai atât de aproape de mine

încât dacă

umărul tău stâng

și

umărul meu drept

ar fi fost uniți printr-o linie imaginară

– „deci, acum trasăm o linie dreaptă, copii” –

și

dacă

umerii noștri

s-ar fi întâlnit în punctul acela imaginar

– „copii, în continuare, se notează punctul cu C” –

în acel nod al spațiului maximal simetric

s-ar fi produs cataclisme,

clima pământului s-ar fi schimbat

și am fi suflat în ulcică înainte de a bea

apa ghețarilor topiți

care ne-ar fi ajuns până di(iii)ncolo de genunchi…

M-am cercetat cu maximă severitate în oglindă –

de șapte ori

înainte de a fi ieșit din casă –

pentru că erai atât de aproape de mine…

De șapte ori

în căutarea imperfecțiunilor

care doar ție îți plac atât de mult.

Frumos ambalată („ca un cadou!”)

m-am așezat pe marginea patului

și am așteptat

un semn…

Anotimpurile s-au rotit pe deasupra mea ca un roi de albine,

s-a făcut primăvară, apoi vară, apoi toamnă și iar iarnă.

Cotoarele cărților abia dacă mai puteau urmări

servele acestui meci de tenis –

vară-toamnă,

primăvară-iarnă –

jucat în carnea mea

transformată în zgură.

Acum stau pe-o bancă,

cu fruntea în jos,

și privesc o furnică

ce duce-n spate

o bucată de pufuleț. Și jumătate.

Firește,

e grăbită,

e grăbită

– căci la ea „în mușuroi

nu e timp pentru zăbavă” –,

iar,

în balconul de unde se aude

Besame(ee),besame mu(uu)cho(oo)
Como si fuera esta noche la ultima ve(ee)z,

stă o femeie,

cu fruntea în jos,

și se privește într-o oglindă

pentru

o altă

penultimă oară

înainte de a ieși din casă.

 

 

Avem un dormitor feng-shui

 

A început să plouă în patul nostru matrimonial.

Tot mai des fumăm sub averse.

 

Avem un dormitor feng-shui.

Patul nostru matrimonial

este înconjurat de patru trupuri de ceară

cu pulpele pline de noduri care sprijină cu palmele

cele patru colțuri ale tavanului inexistent

încât s-ar putea spune că dormim într-o vârtelniță.

 

Aer, apă, foc, pământ

îmi plouă în vene.

E o ploaie formată dintr-un unic strop –

pic! –

ce se aude de parcă ar cădea într-o găleată de plastic –

pic!

 

Privite prin pic-ătura aceasta,

mâinile mele par atât de lungi

încât dacă le-aș întinde aș ajunge cu ele peste ocean

și aș răsuci trabucuri prin Cuba.

 

Pic,

în venele mele e atât de bine,

pic,

în venele mele e tare frumos.

Aici sunt case roșii cu acoperișuri albastre,

iar terenul din spatele caselor este proaspăt arat –

pic! –

încât vezi bine…sistemul de irigații funcționează im-pi-ca-bil

și, chiar dacă e alimentat de acest unic strop,

am putea spera la o recoltă bună.

 

Pic!

A început, din nou, să plouă în patul nostru matrimonial –

degeaba plătești taxe și impozite

te plouă în mijlocul patului, domnule!

 

Se pare că sunt meteo sensibilă.

Nervii mei legați cu ace de siguranță au devenit

o armată indisciplinată care și-a jucat toate jetoanele la ruleta oloagă

crescută în mijlocul patului nostru.

 

Pic.

Plouă…

Fumez…

Firește…trabucuri cubaneze,

căci am avut grijă să-mi aduc de peste ocean o cutie.

 

Ce frumos plouă! Ce frumos fumez!

Sunt o vestă de camuflaj care se plimbă prin casă

și împinge cu burta dezumflată lumina becului

ca pe un cărucior în supermarket.

 

Crengile mele dinspre șosea s-au golit de frunze…

cred că ar fi bine să curăț tălpile scaunelor de noroi

înainte de a le aduce în casă.

 

Pic,

s-a înserat în patul nostru matrimonial…

Privesc cerul.

E un scutec ars spre care îmi înalț credința rahitică.

În seara aceasta e (i)luminat de-o sferă de gheață

cu însemne chinezești.

Ai putea zice că e o lună de gheață.

O lună de gheață Made in China.

 

P i c.

P o c.

Râsul meu pocnește ca o vânătă coaptă.

 

Pe canalul mezzo era jazz

 

„Eram prinși într-o furtună rusească de sentimente”.

A.

 

Pe Mezzo era jazz.

Umbrele noastre se alergau pe pereți,

iar atunci când se întâlneau în dreptul jaluzelelor

se lipeau una de alta atât de tare până când deveneau palide.

 

De afară se auzeau țipete.

Voci stridente plesneau o minge albă-spartă,

fumul țigărilor se insinua lent în țesătura

hainelor care ni se încâlciseră

 

între timp…

 

pe Mezzo era jazz,

iar prin strungăreața largă a solistei ai fi putut vedea până departe,

(până prin Africi),

umbrele noastre amestecându-se printre zebre îngrozite,

hăituite de lei.

 

 

Ioan Stanomir

Sfinxul rus

Adenium, 2015

De pe celălalt țărm

Enigma rusă

Se poate vorbi, în economia istoriei intelectuale și politice occidentale, despre o obsesie rusă. Prin gigantism și vigoare mesianică, Rusia este unul dintre reperele la care se raportează invariabil spiritul occidental. Trasarea granițelor Europei înseși nu poate fi imaginată în absența explorării acestui vast teritoriu ce sfidează imaginația și impune geografiei o scară cu totul nouă și un peisaj aproape cosmogonic. În egală măsură, identitatea rusă este indisociabilă de acel dialog pe care îl întreține cu o Europă a Luminilor ce devine alternativ obiect de fascinație și obiect de repulsie. Paradoxul rus ține de această dificultate de inserție în spațiul occidental: aculturația produce un clivaj simbolic pe care anul 1917 îl va releva în mod dramatic.

Între revoluție și mistică, între sincronizarea prin saltul în viitor și replierea către o reacțiune ce exaltă rădăcinile unei Rusii autarhice, scindarea intelighenției ruse este unul dintre factorii ce vor modela istoria intelectuală europeană și occidentală. Radicalismul socialist sau slavofil sunt fețele gemelare ale unui spirit în căutarea propriei forma mentis. Expansiunea imperială, în forma ei țaristă sau sovietică, traduce propensiunea unui milenarism care face parte din genomul rus: extinderea granițelor indică neliniștea unei națiuni seduse de fantasmele ei fondatoare.

 

 

Cum poți să fii rus

Monumentala sinteză a lui Orlando Figes, Natasha’s Dance. A Cultural History of Russia (Picador, Metropolitan books, Henry Holt And Company, New York, 2003), imaginează o vastă narațiune, care se naște și se organizează în jurul acestei interogații fondatoare: cum poți să fii rus? Convocarea literaturii, ideilor și artelor vizuale este imaginată în funcție de o finalitate precisă, aceea de a cartografia harta deconcertantă a două secole de dileme identitare. Neliniștea rusă, pare să sugereze Orlando Figes, decurge din dificultatea poziționării și dintr-un anume disconfort interior. Schizoidia rusă este cu atât mai dramatică cu cât se suprapune conturului politic al unei societăți ce refuză reforma, în numele unei fascinații pentru încremenirea mistică sau elanul revoluționar.

Titlul însuși al cărții lui Figes trimite deliberat la poziția centrală pe care o deține în canonul rus discursul literar ca formă de articulare identitară. Pasajul din Război și pace în centrul căruia se află o scenă a dansului popular ce îi adună pe nobili și țărani este inseparabil de o nostalgie a originilor pe care educația europeană o reprimă, dar nu o poate elimina. Imaginea memorabilă a dansului popular poate fi citită și ca încercarea de a anula, fie și pentru câteva momente, linia de fractură pe care modernizarea o instituie în cadrul societății ruse.

Erudiția lui Figes recuperează gradual piesele unui puzzle, (re)constituind istoria unei descoperiri de sine. Cultura rusă este învestită cu misiunea de a inventa o pecete identitară care să ofere un blazon națiunii întregi. Reinterpretarea reperelor pe care se fondează identitatea imaginată a Rusiei, de la conceptul țăran până la Moscova ori creștinătatea răsăriteană, conferă artei ruse o centralitate canonică pe care nu o va pierde nici măcar în deceniile de regim sovietic. Scriitorul, pictorul ori muzicianul sunt actorii ce participă la o operă de reconfigurare națională. Vocea lor este, în cazurile-limită, o voce profetică, ce conjură națiunea rusă să revină la un drum drept, abandonând rătăcirile și ereziile.

Populismul și slavofilismul sunt două direcții care se revendică de la surse europene, doar pentru a construi un discurs ce reafirmă într-o manieră radicală și lipsită de ambiguitate unicitatea destinului rus. La stânga, ca și la dreapta, excepționalismul rus este marcat de un complex al originilor sale europene, complex ce explică, în perspectivă istorică, o respingere programatică a moderației ce temperează și domesticește în aria occidentală. Un an traumatic precum 1812, analizat de Orlando Figes, este simptomatic pentru ambiguitatea legatului său: moștenirea sa este și celebrarea unității în jurul unui țar ce întruchipează națiunea, dar și promisiunea unui univers guvernat de o logică occidentalizantă. Mișcarea decembristă și naționalismul dinastic sunt versanții care se desprind din acest trunchi al anului 1812.

În acest roman pe care îl scrie Orlando Figes, un personaj precum cel al decembristului Volkonsky servește ca punte între realitatea documentabilă și ficțiunea tolstoiană. Nobilul patriot care se transformă în revoluționar și exilat, spre a sfârși ca un îndreptar viu pentru radicalii anilor 1860, este, în sine, întruchiparea contradicțiilor ruse. Metamorfoza lui este deconcertantă doar în ochii occidentali. În spațiul autohton, ea este o încercare de a se confunda cu acel strat mitic pe care îl caută, indiferent de nuanțe, mesianicii ruși.

Decembrismul rus este, în cazul lui Volkonsky, un teritoriu din care se ivesc miturile și icoanele ce servesc drept parte a unui panteon. Soțiile decembriștilor, precum Maria Volkonsky, urmează un parcurs exemplar al devoțiunii și suferinței, pe care îl regăsim, în alte ipostaze, și în canonul românesc. Maria Rosetti sau Ana Ipătescu sunt variațiuni pe această temă a curajului feminin. Decembrismul, ca sensibilitate revoluționară, este afin cu marile curente europene.

În această matrice rusă provocată de anul 1812, Pușkin este un paradox, la rândul său. Identitatea sa scindată este cea a unei întregi generații. Inventarea limbii este o operațiune culturală ce o evocă pe aceea a pașoptiștilor sau a lui Eminescu. Între revoluție și naționalism, Pușkin își croiește un drum în care se regăsesc cele ale contemporanilor săi. În Oneghin și în Lenski, ca și în Tatiana, Pușkin adaugă ceva din acest geniu fecundat de contaminarea occidentală.

Sfinxul rus este inseparabil de această provocare continuă și schizofrenică a căutării sufletului rus. Mistica rusă, în literatură și în religie, este o manieră de a afirma unicitatea unui sentiment și a unui univers. Lectura lui Figes asupra lui Gogol, Dostoievski și Tolstoi este una subtilă și atentă la dialectica acestor nuanțe. Există la toți trei o credință rusă, iar la ultimii doi o credință în capacitatea țăranului rus de a fi purtător de dumnezeire. Izolarea istorică a Rusiei alimentează indubitabil această propensiune către filetism, această nemăsură ce atribuie Rusiei și ortodoxiei sale o funcțiune soteriologică, de teofor.

Detașarea cehoviană de această mistică rusă explică și potențialul prozei și al teatrului său de a fi cutia de rezonanță în care se regăsesc vocile altor spații. Eroarea de percepție din cazul Livezii de vișini este doar o parte din această complexitate cehoviană: departe de a fi un cântec elegiac închinat nobilimii, sugerează Figes, piesa lui Cehov este marcată de o tendință ironică neîngăduitoare cu ridicolul și exaltarea paseistă. Mai mult din Cehov este în Lopahin, apostol al progresului, decât în lamentările ce acompaniază plecarea proprietarilor de pe moșie. În alte ocazii, privirea lui Cehov posedă luciditatea de scalpel a doctorului. În Mujicii, el întrevede acel abis de barbarie rurală pe care revoluția din 1917 îl va aduce la lumină, teluric.

Nu mai puțin fascinantă în economia devenirii spiritului rus este metamorfoza pe care o aduce cu sine teribilul an 1917. Exilul și emigrația interioară sunt parte din acest efort intelectual de a opri avansul unei roți a istoriei ce sfărâmă legăturile tradiționale, în numele unui foc purificator. Literatura devine, în cazul Annei Ahmatova, o barieră în calea uitării, fiind obligată, prin însăși condiția scrisului, să depună mărturie atunci când tirania amuțește întreaga comunitate. Sacrificiul unor Osip și Nadejda Mandelștam se cere contrapus demisiilor morale și trădărilor. În acest ceas al încercărilor, demnitatea intelectuală este apărată, căci, pentru a-l relua pe Bulgakov, „manuscrisele nu ard”.

Anul 1917 sfărâmă o lume și face să se nască alegeri și dileme. Îndoielile lui Maxim Gorki sunt cele ale atâtor intelectuali radicali ruși oripilați de țarism, dar și de barbaria bolșevică. Întoarcerea lui Gorki din emigrație este debutul mumificării sale canonice. Proclamat părinte al realismului socialist, Gorki este confruntat cu demonii lucidității: înainte de moartea sa, argumentează Figes, scriitorul pare să înțeleagă natura angrenajului în care a intrat. La fel cum, de pe un alt versant, avangarda rusă descoperă că insurgența nu mai este o opțiune în lumea stalinistă. Locul camerei în mișcare mânuite de Dziga Vertov, al cărui nume este luat de Jean-Luc Godard ca emblemă, este lăsat eroilor exemplari, precum Ceapaev. Conformismul mortificant este capătul de linie.

În cartea lui Figes există un gust pentru ordonarea de vieți paralele. Exilul și supraviețuirea internă sunt imaginile complementare. Întâlnirea dintre Stravinski și Șostakovici este una dintre efigiile memorabile ale veacului rus. Revenirea lui Stravinski nu este aceea a lui Nabokov: pentru acesta din urmă, Rusia de cuvinte este singura în care va mai călători. Sinuciderea Marinei Țvetaeva este punctul terminus al unui parcurs dominat de presentimentul sfârșitului.

În această țesătură de geniu, de izolare și deschidere fecundă se află rădăcinile sfinxului rus. Enigma sa nu se lasă citită, închisă fiind între marginile unei lumi ce își mișcă talazurile, ca un ocean primordial.

 

Nicolae Coande

Nu m-au lăsat să conduc lumea

Casa de Editură Max Blecher, 2015

 

 

Cu mîinile îngheţate

 

Am trăit în vremea mai multor cenzori și nu am știut. Nici

Iisus n-a știut poate nu citea jurnalele epocii. Imagini cu el nu avem

nu avem nici măcar o carte poștală

dar se spune că era capabil să liniștească vînturile de pe cerul

Capelei Sixtine

și a-ndrăznit mai mult decît era permis unui neplătitor de taxe.

Inima lui se înnoia pe măsură ce îmbătrînea sub cuţit.

Haine trase la sorţi – să mori în sărăcie la Ierusalim?

Stai în praf cînd vrei să vorbești cu oamenii. Lucrează cu ei

niște pîine prinde bine oricui.

Am băut un pahar de vin alături de femeile mele – le-am simţit

transpiraţia gîndurile întunecate și inima voioasă – iar ele nici n-au clipit.

Lipsa de speranţă face poezie dar nu una prea bună.

Putem vorbi și despre asta dar acum aș vrea să te întreb

dacă ai gustat din carnea ei vie

cît bei un pahar viaţa a și trecut în fotografii

aerul din jurul buzelor șoptește încă o vreme

nimic din mirosul rămas nu spune că a fost vreodată

temperatura lumii nu se modifică.

Ascultă norii și unica mare de pe pămînt. Putem încerca să tăcem

cu mîinile îngheţate în jurul unui pahar cu cenușă.

 

 

Impostura

Ei cred că te poţi retrage în natură să scrii

cum ai desface o conservă cu poezie în singe

dar impostura e veche.

Dichtung&Wahrheit – în Epoca Aldi

sînt ghiocelul ce-și aprinde ţigara la ieșirea din ţară

în Spreeathen Führerul își scutură luna din păr

nehotărît între două femei palpez ficatul metaforei

ochii nu pot privi în ochi toată viaţa

o floare de măr.

Duminica e o măcelărie de unde cumpărăm parfum

de-atîta pace germana vorbește singură prin gări –

dacă ar putea ţiganii ar fura soarele.

Tăcută ca o ţiglă pe casă a crăpat vara.

 

 

Buzunarul

Tu crezi că un mare critic poate înţelege un poet atîtica?

Lumina dintr-o catedrală are habar cum își trage sufletul

ciuperca de pe lemnul crucii care L-a îmbrăţișat?

Ce este adevărat în diapazonul său pedant, episcop ambulant,

în adecvarea măreaţă de satir precaut în infirmeria

cărnii, a maţelor, atent la virgula dintre cap și sentiment?

Știi, preţul nu e pentru toate pungile, pentru hămesiţi.

Nu costă prea mult, inhalăm creiere, lipăim nervi, am plătit

și plătim pentru un pacheţel bine făcut, rafturi rînduite cu vicii –

tu crezi că un mare critic are grijă să șteargă sîngele pe hîrtie?

Lîngă hala de maţe o pisică soioasă îmi face cu ochiul,

ruina vieţii ei îmi străpunge ficatul,

gol pușcă, acoperit cu-n buchet de florile cîmpului

trec printre oameni decent îmbrăcaţi –

femeile sînt atente la grădini, bărbaţii la gardurile care le închid.

Crezi că putem vorbi unul cu altul?

Mi-e dor de un pahar de vin băut cu un sărac, plătit

din buzunarul nostru comun.

 

 

Îngerii proști

Nu era epoca noastră. Ne-au momit cu o jucărie de cîrpe,

un joc sportiv între băieţi, figuri fără înţeles,

inacceptabile cantilene, deja învechite suluri de aer

în sticle unde duhul era absent. Plictiseala ne omora.

Nu era epoca noastră. Zîmbetul și duioșia, mereu aceleași

constelaţii pe chipurile noastre șterse –

mîndri și îndrăgostiţi nepăsători la toată zgura,

la pumnii pe care sufletul îi încasa

cu o naivitate ce făcea din noi îngerii proști ai unui zeu

atît de tînăr și nepriceput

că l-am iubit chiar și atunci cînd complota cu ei să ne umilească

pentru că am îndrăznit să credem că vom fi

furnicile îngîndurate care-i vor duce trupul greu în soare

atunci cînd lumea va îngheţa.

Omul nu s-a născut încă:

un boţ de lut cerșind altei arătări de lut.