Tu ce faci la ora 11?

 

Casa e liniştită, copiii au adormit în sfârşit, totul e pregătit pentru a doua zi. Dar încă nu ţi‑e somn... Ceva bun de citit? Sigur că da, ce idee bună!

Editura Univers vă propune o nouă colecție, dedicată tuturor celor care vor să-şi recucerească micul lor moment special de la Ora 11. Este timpul vostru, nu uitaţi, şi merită apărat de invazia zgomotului, a scandalului cotidian, a stresului de peste zi. Cărţile din Ora 11 vor ridica un zid de apărare pentru voi, vă vor proteja în mica voastră fortăreaţă în care vă veţi putea relaxa cu adevărat.

Prima apariție a colecției este Plopii din Berlin, romanul lui Anne B. Ragde.

Plopii din Berlin, o cronică de familie reconstituită într‑o narațiune alertă, cu întorsături de thriller, este cartea cu care autoarea i‑a cucerit fulgerător pe norvegieni şi apoi a fost tradusă în peste cincisprezece limbi. Secretul unei povești de dragoste, dezvăluit după cincizeci de ani, hotărăște soarta unei moșteniri problematice. Urmașii ciudați ai unei iubiri aparent imposibile se regăsesc la ferma unde a început totul și în casa de care nu‑i mai leagă decât amintiri pe care le sperau uitate. Fiecare dintre moștenitori înțelege acum că nu putea fi altfel decât este și că, dacă nimic nu mai poate fi luat de la capăt, măcar prezentul celorlalți poate deveni suportabil. Autoarea a mai scris încă două romane cu aceleaşi personaje, care s‑au bucurat de mare succes. Împreună alcătuiesc trilogia familiei Neshov (în curs de apariţie la Editura Univers), ecranizată într-un serial norvegian de televiziune.

Anne B. Ragde (n. 1957) este o scriitoare norvegiană foarte apreciată atât de critici cât şi de public, volumele sale vânzându-se în peste 2,5 milioane de exemplare. Printre cele mai cunoscute dintre cărţile ei se numără Plopii din Berlin, Crabii eremiţi şi Păşunile verzi. A câștigat Premiul pentru cea mai bine vândută carte norvegiană în 2005 și Premiul Brage în 2001.

Plopii din Berlin este disponibilă cu 25% reducere pe site-ul Editurii Univers (www.edituraunivers.ro).

Tu ce faci la Ora 11?

Sabina Comșa

Toţi ceilalţi apropiaţi

Ed. Tracus Arte, 2014

Dicţionarul de ghicit întocmit de mamaie

Ceaşca ţi-a filtrat cafeaua ca-ntr-un al treilea rinichi. Aşa-i în capul tău. Dacă îl desfaci precum nuca, înăuntru ai servicii întregi de ceşti pline de nervuri albe şi negre, relief de planete aride. Mamaie: Cafeaua e musai să o bei dumneata. E musai să o întorci şi să laşi zaţul să se usuce. Priveşte înăuntru! Dacă-i prea neagră e semn rău.

Coana M. – dacă îţi apare în ceaşcă, o recunoşti uşor. Corpul îi e alungit saxofon, întins parcă pe o peluză de crizanteme. Dacă ai aflat unde are burta, atunci pune arătătorul acolo. De iese figura patent înseamnă dojană meritată vei suferi. De va ieşi un cap de animal, acela-i semn de câştig micuţ. De-ţi va rămâne burta goală, de se va vedea porţelanul alb, e semn că trebuie să ţi se mai pună cafea.

Şantierul a apărut prima dată-n ceaşcă în anii şaizeci. Îl recunoşti după liniile lungi, verticale de zaţ, uneori intersectate. Privită de sus, figura seamănă cu un păianjen şi înseamnă îţi vei osteni amicii cu intrigi. Dacă liniile sunt dese şi paralele înseamnă că vei face drumuri scurte. Dacă liniile merg toate în acelaşi punct înseamnă că ziua va fi încurcată şi fără de folos.

Ombilicul apare-n ceaşcă de obicei după o cafea mică. Reprezintă griji. Câteodată e legat de un cordon alb, drept format de la scurgerea cafelei. E aşa numitul efect uter prin care poate fi confundat cu figura şantier. Schelele de zaţ mai pot reprezenta portativul pe care embrionul tatuează pe note sunetele digestiei materne. Mamaie recomandă: Bea cafeaua încet. Ea e bună la radiografia stomacului. Te umple după programul primei alimentaţii.

Răpirea din Serai este cea mai banală figură apărută-n ceaşcă. O combinaţie de picăţele şi linii. Ai impresia că priveşti un peisaj în galop. Întâlnită la băutorii care îşi lasă cafeaua neterminată. De la ei rămâne un fir de apă cenuşie. Se mişcă asemeni unui pix femeia îmbrăcată – femeia dezbrăcată. Semnifică mereu lipsă de bani vei avea.

Heavymetalistul, figură ce nu apare propriu-zis în ceaşcă, numai la filtru. Figura ce l-a înlocuit pe vechiul omorâtor de balauri. Se citeşte după reflecţia becurilor în cafeaua proaspăt turnată. De apare o cruce, acela e semnul apocalipsei. De apare propriul chip întors, acela e semnul că vei stărui în nedreptate. De ciocăneşti în ceaşcă vei observa un sunet aparte, supranumit şi urletul de moarte al balaurului. De vei ciocăni în peretele ceştii, suprafaţa se va face electrocardiogramă. Mamaie adaugă: Dacă te doare inima bea o cafea.

 

Doi

Tataie şi mamaie au decis într-o noapte să facă dragoste în parcul din spatele blocului. Au trimis invitaţii la nepoţii din- afară – comandate special, portocalii cu marginile franjurate, cu simbolul vechii republici ce instiga la dezvoltare multilaterală şi o poză veche făcută odată de nea Nae securistu’ la prima lor întâlnire. În primele ore, tataie cu un centimetru şi alte scule de inginer agronom, s-a învârtit să măsoare locul, umiditatea şi chiar soiul pământului din parc. În tot acest timp, mamaie a împărţit vecinelor care au ieşit pe balcon steguleţe de încurajare şi cartonaşe cu note. Tataie a considerat necesar să demonteze un leagăn şi câteva balansoare, ceea ce a durat cam trei zile. Dar nicio problemă, mamaie avea provizii pentru tot blocul, masa de protocol includea pâine făcută în casă, murături şi lapte de la ţară. Administratorul blocului s-a ocupat personal de sonorizare, a scos magnetofonul şi l-a conectat la boxe. A pus Beatles şi Maria Ciobanu. În groapa săpată de tataie s-a aşternut o pilotă cu inimioare şi îngeraşi. În spatele ei, s-a proiectat de la parter, pe plopi, un filmuleţ: cu mamaie la

cratiţă, cu tataie pe tractor, cu mamaie alăptând, cu tataie mulgând vaca, cu mamaie şi tataie la cursul de sârba, cu ma- maie şi tataie în piaţă la ruşi. La ora 11 fix, sub uralele vecinilor, care aruncau cu orez şi confeti, cei doi au apărut goi, ţinându-se de acelaşi baston. Au zâmbit, niciunul nu-şi purta proteza. S-au aşezat în groapă, s-au încolăcit de câteva ori şi au murit aşa. Şi toţi au ridicat cartonaşele cu nota 10.

Semnat tataie

Tataie îşi confirmă prezenţa acum două ore. Hai să rămânem în Farmville, mamaie. Vom face cu schimbul, setările vor fi din ce în ce mai complicate. Terenurile dintr-un capăt în altul le vom explora la rezoluţie maximă. În ciorapii mei elastici pentru tromboflebită, în faţa ecranului. Nu voi mai clipi niciodată. Mi-a îngheţat mâna pe maus, mamaie. De câteva zile, veghez migraţia turmelor în fullscreen. Domeniile se extind. Din winamp merge un cântec cu foşnet de frunze şi rock. Vino, mamaie, la melodia noastră, oile se vor opri ca înconjurate de un câine. Tu, mamaie, te vei antrena în Dead Man’s Hand. Vei schimba puşca de vânătoare pe pistol. Ei nu ne vor mai lua nicio cotă. Închide ochii, mamaie, în combină voi trece, va semnaliza routerul. Voi treiera peisajele-n pixeli. Voi avea traiectoriile zigzagate ale OZN-ului din bancurile cu extrate- reştrii şi ardeleni. Numai rotaţii stânga şi rotaţii dreapta, în scaunul meu ergonomic. Înrudindu-mă cu musca prinsă într-un geam dublu. Cu aripile încleiate pe banda galbenă atârnată de microfon. Hai să rămânem în Farmville, mamaie. Animalele vor naşte fără sânge, în public. Veterinarul îşi va pili unghiile încadrat de mesaje de upgrade şi antivirus. Reflecţia mea în apa izvorului fărâmiţată de ele. Hai în Farmville, mamaie. Aici, pe paznic l-ar chema Păcuraru. În urma lui ar creşte cireşii şi lebedele cu trei rânduri de aripi, în Farmville Future. Ne luăm fiecare Paradisul Hawaiian, în hologramă, în armonie merii de aur şi panourile solare. În Farmville, eu, tataie, cel mai mare cooperatist al platformei. Eu, tataie, le voi lăsa nepoţilor parolă scrisă pe tava cu daruri, după tăierea moţului. Hai să rămânem în Farmville, mamaie.

 

foto: m.vklvsk

 

Meir Shalev

Roman rusesc

Traducere: Gheorghe Miletineanu

Editura Univers, Colecția Globus, 2015

Capitolul 1

Într‑o noapte de vară, bătrânul învăţător Iaakov Pines a sărit din somn cuprins de o spaimă cumplită. Afară cineva striga:

– O regulez pe nepoata lui Lieberson!

Strigătul – neobrăzat, puternic şi limpede – sfida lumea dintre vârfurile pinilor din Insulele Canare, pâlcul care creștea lângă turnul de apă. O clipă a planat aproape fără să se mişte, ca o pasăre de pradă, şi apoi cuvintele au zburat peste pământul satului. O tresărire veche, dureroasă şi binecunoscută, a făcut să tremure inima bătrânului învăţător. Şi‑a dat seama din nou că numai el auzea ţipătul dezgustător.

Ani îndelungaţi se îndeletnicise cu astupatul spărturilor şi cu rezistenţa dârză la destrămare. „Eu sunt ca tânărul acela olandez, susţin stăvilarul cu degetul“, obişnuia să spună despre sine de fiecare dată când se năpustea asupra unei noi ameninţări. Puricii de pomi fructiferi, loteria de stat, căpuşele vitelor, ţânţarii anofeli, norii de lăcuste şi formaţiile de jazz – toate astea se prăvăleau asupra lui ca nişte talazuri negre, se făceau ţăndări de inima lui, prefăcându‑se în stropi de spumă sângerândă.

Pines s‑a aşezat pe pat, şi‑a trecut degetele prin părul de pe piept, întrebându‑se furios cum de continua viaţa satului să se desfăşoare pe făgaşul ei în timp ce o asemenea tulburare a rânduielilor îşi îngăduia să ridice glasul, spurcată la gură, în public.

Aşezarea toată, după cum obişnuiesc să spună oamenii din Vale1, moţăia. Catâri şi vaci de muls în grajduri, cloşti în coteţe, oameni ai ideilor şi truditori în culcuşurile lor modeste. Ca o maşinărie veche ale cărei piese s‑au împăcat de‑acum fiecare cu mişcarea celorlalte, satul îşi continua netulburat rutina nocturnă. Ugerele se umpleau de lapte, ciorchinii de struguri se umflau de zeamă, pe spinările viţeilor mari care urmau să fie trimişi la abatoare se punea carnea de soi. Bacterii harnice, „prietenii noştri unicelulari“, după cum le numise în lecţiile lui, plin de recunoştinţă, Pines, se osteneau să producă azot proaspăt pentru rădăcinile plantelor. Dar bătrânul învăţător, om binevoitor şi educator cunoscut pentru răbdarea lui, nu îngăduia nimănui, şi desigur nu sie însuşi, să se culce pe laurii realizărilor şi ai rezultatelor.

– Pun eu mâna pe tine, javră, a mormăit el furios şi a sărit greoi de pe patul de fier. Cu mâini tremurânde, și‑a încheiat nasturii pantalonului vechi de culoare kaki, şi‑a pus încălţările negre de lucru care‑i dădeau siguranţă în glezne şi a pornit la luptă. Din cauza întunericului şi a panicii nu şi‑a găsit ochelarii, dar lumina lunii răzbătea înăuntru prin crăpăturile uşii şi‑i lumina calea.

Afară s‑a împiedicat de muşuroiul unei cârtiţe care‑şi înfăptuise în grădiniţa lui lucrările subversive. A căzut şi s‑a ridicat, s‑a scuturat de pământ pe genunchi, a strigat „Cine‑i acolo? Cine‑i acolo?“ şi a ascultat ciulind urechea. Ochii lui miopi străpungeau întunericul din faţa lui, capul mare şi cărunt i se răsucea încolo şi încoace ca al păsărilor de noapte, de parcă ar fi fost montat pe un ax.

Strigătul nerușinat nu s‑a repetat. „Ca întotdeauna“, şi‑a spus în sinea lui, „strigă o singură dată şi atât.“

Pines era îngrijorat. Cuvintele grosolane erau dovada limpede a unei abateri de la calea cea dreaptă, a plăcerilor josnice, o dovadă de punere a vieţii personale mai presus de tot şi de toate. Pe scurt, o încălcare limpede a prevederilor regulamentului. Bătrânul învăţător, care‑i „formase pe toţi copiii noştri pentru o viaţă de credinţă şi de muncă“, şi‑a amintit fără voia lui de jaful cel mare de şocolată de la cooperativa satului, tâlhăria pusă la cale de câţiva dintre elevii lui din clasele mari, de o ladă de zestre sosită din Rusia, plină ochi cu obiecte costisitoare şi de ducere în ispită şi „de tot felul de desfrâuri“ care au zguduit tovarăşi şi principii, şi şi‑a adus aminte şi de „râsul drăcesc al hienei care bântuia pe câmpiile noastre. Şi ea se fuduleşte şi face stricăciuni“.

Pentru că‑şi adusese aminte de hienă tocmai când n‑avea ochelarii pe nas şi era ca şi orb, grija lui s‑a prefăcut în groază. Dintr‑odată era aproape paralizat de teamă.

Hiena aceea vizita din când în când satele, solie seducătoare din lumi care se întindeau dincolo de câmpurile de grâu şi de Muntele Albastru. În anii îndelungaţi care trecuseră de la întemeierea satului, învăţătorul auzise de mai multe ori lătratul batjocoritor înălţându‑se din wadi1, limpede şi ameninţător, şi fusese cuprins de spaimă.

Muşcătura de hienă era cumplită. Printre cei muşcaţi erau unii care‑şi încurcau rânduielile muncii. Unii care semănau mei toamna şi copileau viţa de vie vara. Alţii îşi pierdeau minţile, începeau să aibă îndoieli, să dispreţuiască, ba chiar să părăsească lucrul pământului, fugeau la oraş, mureau, plecau din ţara sfântă.

De îngrijorare, Pines nu mai ştia pe ce lume e. Văzuse la viaţa lui oameni care se prăbuşiseră pe lângă drum – siluetele gârbovite ale celor care plecau din port, sinucigaşii sfrijiţi odihnindu‑se în mormintele lor. Îi văzuse pe cei scoşi din rânduri şi pe cei care se abăteau de la drumul drept.

„Pe învăţăceii de ieşiva2 paraziţi de la Ierusalim, cei care trăiesc de pe urma contribuţiilor băneşti ale evreilor din diaspora, pe cei din Tsfat care socotesc când o să sosească Mesia şi pe comuniştii naivi şi creduli, partizanii lui Miciurin şi ai lui Lenin, care răresc rândurile oştirilor muncii.“ Ani îndelungaţi de meditaţie şi cercetare îl învăţaseră cât de uşor e să verşi sângele unui om neînvățat.

– O să atace mai cu seamă copii, fiindcă viziunea lor despre viaţă încă nu e destul de solidă, îi prevenise pe toţi atunci când se descoperiseră lângă casele sătenilor urmele ticăloasei creaturi, şi ceruse să se pună neîntârziat gărzi pe lângă şcoală.

Nopţile li se alătura flăcăilor înarmaţi, foşti elevi de‑ai lui, care ieşeau la câmp ca să ucidă jivina seducătoare. Dar hiena era isteaţă şi ştia să se ferească.

– Ca ea sunt şi alţi trădători pe care‑i ştim, spusese Pines în adunarea satului.

Într‑o noapte, când ieşise să vâneze şoareci şi brotăcei pentru cabinetul de ştiinţele naturii al şcolii, văzuse hiena traversând terenul semănat de dincolo de trecătoare şi îndreptându‑se spre el cu acel mers uşor, care înghite rapid distanţele, al animalelor sălbatice. Pines s‑a oprit, iar animalul şi‑a aţintit asupra lui ochii sclipitori, portocalii şi a scos un fârnâit seducător. I‑a văzut unghiul umerilor mari, muşchii încordați ai maxilarelor, blana dungată, zbârlită şi întărâtată în lungul spinării.

Hiena şi‑a grăbit mersul, strivind muguri moi care abia se desfăceau şi, înainte de a se retrage înghiţită de gardul de costrei, l‑a privit din nou pe învățător şi a rânjit batjocoritor, dezvelindu‑şi dinţii umezi. Pines n‑a înţeles sensul rânjetului ticălos până nu şi‑a dat seama că‑şi uitase puşca.

„Pines întotdeauna îşi uită puşca“, au spus sătenii atunci când s‑a aflat povestea întâlnirii nocturne; şi‑au adus aminte cum, cu mulţi ani mai înainte, când primii oameni care se așezaseră acolo întemeiaseră satul, nevastă‑sa Lea murise de friguri. Ea şi cele două fetiţe gemene pe care le purta în pântece. Pines a fugit de lângă trupul iubit, care continua să secrete o sudoare verde chiar şi după ce se liniştise şi se răcise, şi a alergat în crângul de salcâmi albi din wadi, acolo se obişnuia pe atunci să‑ţi pui capăt zilelor. Câţiva prieteni s‑au grăbit să meargă după el şi să‑l salveze şi l‑au găsit zăcând printre salcâmi, plângând în hohote. „Şi atunci şi‑a uitat puşca.“

Atunci, când şi‑a amintit cu inima bătând de animalul respingător şi de nevasta moartă, şi de fetușii albăstrii „care nu păcătuiseră“, Pines a încetat să strige „Cine‑i acolo?“, s‑a întors în camera lui, şi‑a găsit ochelarii şi s‑a grăbit la bunicul meu.

Pines ştia că bunicul aproape că nu dormea niciodată. A bătut la uşă, n‑a aşteptat răspuns şi zgomotul pe care l‑a făcut rama plasei atingând mezuzele1 m‑a deşteptat din somn. M‑am uitat spre patul bunicului. Era, ca de obicei, gol, dar dinspre bucătărie venea mirosul ţigării pe care o fuma.

Aveam pe‑atunci cincisprezece ani. Cei mai mulţi îi petrecusem în baraca bunicului. Mâinile lui mă crescuseră, mâini de om care sădeşte pomi. Ochii lui îmi urmăreau cu atenție dezvoltarea şi firea, buzele lui mă înveleau cu rafia groasă a poveştilor pe care mi le spunea. „Orfanul lui Mirkin“, aşa mi se spunea în sat, dar bunicul, un bunic plin de milă şi gelos şi răzbunător, îmi spunea „copilul meu“.

Era bătrân şi palid. Era ca şi cum s‑ar fi înmuiat din creştet până‑n tălpi în alifia albă cu care ungea primăvara trunchiurile copacilor din livadă. Era scund, vânos, purta mustaţă şi chelise. Anii îi împinseseră atât de tare ochii în adâncul orbitelor, încât încetaseră să strălucească. De acolo priveau doar două coline de ceaţă cenuşie.

În nopţile de vară, bunicul obişnuia să stea la masa din bucătărie, într‑un maiou vechi de lucru şi în pantaloni scurţi albaştri, răspândind fum şi arome dulci de pomi şi de lapte, legănându‑şi ca pe nişte curpeni de viţă de vie picioarele deformate de muncă, căzut pe gânduri, prefirând amintiri şi păcate neispăşite. Tot timpul îşi nota propoziţii scurte pe bileţele, şi pe urmă ele își luau zborul prin cameră ca nişte stoluri de fluturi albaştri. Aştepta necontenit întoarcerea tuturor celor pe care‑i pierduse cândva. „Să se întrupeze în faţa ochilor mei“, am găsit scris pe un bileţel care plutise de‑a dreptul în mâna mea.

De când am început să înţeleg lumea şi până în ziua morţii lui l‑am tot întrebat: „La ce te gândeşti tu tot timpul, bunicule?“, iar el îmi răspundea întotdeauna: „La mine şi la tine, copilul meu“.

Locuiam într‑o baracă veche. Pe acoperişul ei plouau din arborii de casuarina covoare de ace, şi de două ori pe an, la ordinul bunicului, mă urcam acolo şi strângeam stratul care se adunase. Podeaua barăcii se înălţa puţin deasupra pământului, pentru ca umezeala şi gângăniile să nu roadă scândurile duşumelei. Dinăuntrul spaţiului întunecos şi îngust auzeam întotdeauna luptele aricilor cu şerpii şi râcâitul discret al solzilor de şopârle. Odată, după ce un miriapod uriaş se căţărase şi pătrunsese de‑acolo în odaie, bunicul a pus cărămizi de jur‑împrejurul casei şi a închis spaţiul. Gemetele de agonie şi suspinele de implorare care se auzeau de acolo l‑au făcut să spargă zidul şi nu l‑a mai reclădit niciodată.

Baraca noastră era printre ultimele care mai rămăseseră în sat. Când s‑au aşezat aici cei care au întemeiat satul, au investit primii bani pe care‑i aveau pentru construcţii în grajduri de beton pentru vacile de muls, fiindcă vitele astea erau mai puţin rezistente decât ei la vitregiile climei, iar generaţii întregi care cunoscuseră adăpostul şi îngrijirea dezrădăcinaseră din firea lor năzuinţa de a se întoarce la natură. Deschizătorii de drumuri au locuit în corturi de pânză şi apoi în barăci de lemn. Au trecut ani îndelungaţi până când s‑au mutat în case de cărămidă, dar în casa care s‑a construit pe terenul gospodăriei noastre locuiau unchiul meu Avraham, nevastă‑sa Rivka şi fiii lor – verii mei –, gemenii Iosi şi Uri.

Bunicul a hotărât să rămână în baracă. Sădea copaci şi iubea copacii și lemnul.

– O casă de lemn se mişcă întruna, năduşeşte şi respiră. Fiecare om care păşeşte în ea o face să aibă alt scârţâit, îmi spunea şi arăta cu mândrie spre grinda groasă de deasupra patului lui, care în fiecare primăvară scotea mlădiţe verzi de viţă de vie.

În baracă erau două odăi şi o bucătărie. Într‑una din odăi dormeam eu şi bunicul, în paturi de fier, pe saltele ţepoase care erau, chipurile, „saltele de iarbă‑de‑mare“. Acolo era şi dulapul cel mare de haine, un dulap simplu de tot, şi lângă el „comoda“ a cărei placă de marmură crăpată acoperea sertarele. În sertarul de sus bunicul pusese gheme de rafie şi benzi de Graftex pentru altoiuri, pe un cui în spatele uşii îşi agăţase cureaua de piele şi în ea foarfeca de grădinărie cu mânere roşii, bricege de altoit şi un tub de „alifie neagră“ pe care o preparase el însuşi pentru tămăduirea cioturilor de creangă. Celelalte scule – ferăstrăul pentru copaci, retortele pentru fabricat doctorii şi otrăvuri, oalele în care pregătea „piatra vânătă“1, soluţiile de arsenic, nicotină şi piretrum – le păstra în odaia lor încuiată, cea lipită de grajd, odaia în care odinioară se retrăgea unchiul meu Efraim înainte să plece şi să dispară.

În cealaltă odaie erau cărţile, tot acelea care se găseau în orice casă din sat. „Cartea insectelor întocmită spre folosinţa agricultorilor“ a lui Bodenheimer şi Klein, fascicole din „Câmpul“ şi „Plantatorul“, cu coperţi albastre, „Evgheni Oneghin“ într‑o legătură de cânepă deschisă la culoare, o Biblie neagră, cărţi scoase de editurile „Mitspe“ şi „Stievel“ şi cartea pe care o îndrăgea mai mult decât pe toate celelalte – cele două volume verzulii din „Roadele vieţii“, cartea vrăjitorului american al plantelor, Luther Burbank. „Scund, slab, un pic adus de spate, cu genunchii şi coatele deformate de ani de muncă fizică grea“, îmi citea bunicul din carte portretul lui Burbank. Dar Burbank avea ochi albaştri, pe când bunicul îi avea cenuşii.

Lângă Burbank era un rând de cărţi de amintiri scrise de prietenii bunicului. Mai ţin încă minte câteva dintre titluri – Pe cărările patriei, De la fluviul Don şi până la Iordan, Drumul meu spre patrie, Pământul meu.

Prietenii aceştia erau eroii poveştilor din copilăria mea. Toţi, aşa‑mi povestea bunicul, se născuseră într‑o ţară depărtată, „se furişaseră peste frontieră“ şi veniseră încoace cu mulţi ani în urmă. O parte dintre ei în vagoane de „mujici“, cuvânt căruia nu‑i ştiam înţelesul, vagoane care „înaintau încet printre zăpezi şi meri sălbatici“, de‑a lungul unor ţărmuri stâncoase, pe lângă lacuri de pustiu sărate, printre coline pleşuve şi prin furtuni de nisip. O parte dintre prieteni, călare pe gâşte nordice deschise la culoare, cu aripi „ca de la marginea şurii şi până la coteţul puişorilor“, zburau lin şi strigau de plăcere pe deasupra unor câmpii mari şi a unei mări negre. Alţii spuneau cuvinte de taină „care îi luau în zbor ca un vânt puternic“ şi care i‑au strămutat aici, înfierbântaţi şi cu ochii închişi. Şi mai era şi Schifris.

– Când eram cu toţii în gara din Makarov şi conductorul fluiera, şi toţi am urcat în vagoane, Schifris ne‑a înştiinţat deodată că el nu vine cu noi. Nu ţi‑ai terminat roşia, Baruch.

Am căscat gura şi bunicul mi‑a îndesat înăuntru felia de roşie, presărată cu sare grunjoasă.

– Schifris ne‑a spus: „Prieteni! În Israel trebuie mers pe jos!“, s‑a despărţit de noi toţi în gară, şi‑a pus în spate traista, a fluturat din mână, a dispărut în norul locomotivei şi până în ziua de azi el păşeşte înspre Ereţ‑Israel, îşi croieşte drumul şi o să fie ultimul deschizător de drumuri care soseşte.

Bunicul îmi povestea despre Schifris ca să fie măcar un singur om care să‑l aştepte şi să se pregătească pentru venirea lui, şi eu am continuat să‑l aştept pe Schifris chiar şi după ce toţi prietenii lui şi‑au pierdut nădejdea să‑l revadă, au renunţat şi au murit fără să aştepte şi să vadă dacă într‑adevăr o să vină. Voiam să fiu copilul care o să alerge în întâmpinarea lui când o să intre în sat. Fiecare punct de pe stânca muntelui îndepărtat mi se părea că e trupul lui care se apropie. Cercurile de jăratic de la marginea câmpului erau rugul pe care îşi făcuse ceaiul. Firele de lână de pe crengile de măr pădureţ erau desprinse din izmenele de pe coapsele lui. Urmele străine de pe poteci erau lăsate de picioarele lui.

L‑am rugat pe bunicul să‑mi arate pe hartă calea pe care mergea Schifris, graniţele pe care le trecea clandestin, râurile pe care le trecea înot. Abia când am împlinit paisprezece ani bunicul mi‑a spus: „Gata, de ajuns cu Schifris“.

– Ce‑i drept, el ne‑a înştiinţat c‑o să vină pe jos, mi‑a spus, dar probabil că după două zile a obosit şi a rămas acolo, sau i s‑a‑ntâmplat ceva pe drum – s‑a îmbolnăvit, a fost rănit, s‑a înscris în partid, s‑a îndrăgostit... Cine ştie, copilul meu, multe lucruri pot ţintui un om în locul unde se află.

Pe unul dintre bilete am găsit scris cu scrisul lui mărunt: „Înflorirea şi nu fructul, mersul şi nu înaintarea“. Cărţile se sprijineau de aparatul cel mare de radio „Philco“ pe care abonaţii la revista „Câmpul“ îl putuseră cumpăra în rate convenabile. În faţa lor erau canapeaua şi două fotolii pe care unchiul meu Avraham şi nevastă‑sa Rivka le aduseseră în baraca bunicului după ce cumpăraseră pentru casa lor mobila cea nouă. Odăii ăsteia bunicul îi spunea camera de oaspeţi, dar musafirii şi‑i primea întotdeauna în bucătărie, lângă masa cea mare.

Pines a intrat. I‑am recunoscut vocea imediat, vocea asta puternică mă învăţase ştiinţele naturii şi cărţile sfinte.

– Mirkin, a spus el, iarăşi a strigat...

– Pe cine de data asta? a întrebat bunicul.

– O regulez pe nepoata lui Lieberson, a exclamat Pines apăsând pe cuvinte şi cu glas puternic, şi numaidecât s‑a speriat, a închis fereastra şi a adăugat: adică asta a făcut cel care a strigat.

– Frumos‑frumos, a spus bunicul, uite un flăcău foarte activ. Să‑ţi fac un ceai?

Am ciulit urechile să le aud conversaţia. De câteva ori fusesem prins trăgând cu urechea dindărătul ferestrelor deschise, încordându‑mi auzul printre pomii fructiferi şi căpițele de fân. Şi‑mi făcusem obicei să mă scol şi să scutur cu putere mâinile care mă ţineau, să mă îndepărtez cu trupul drept şi rigid, cu umerii ţepeni, fără să scot o vorbă. După aceea oamenii veneau să i se plângă bunicului, iar el nu credea ţipetele lor.

I‑am auzit picioarele bătrâne frecându‑se de podeaua de lemn, zgomotul turnării apei în pahare şi clinchetul linguriţelor atingând sticla subţire, şi pe urmă sorbiturile zgomotoase. Puterea bătrânilor de a ţine în palmă paharele fierbinţi şi de a sorbi calm apă clocotită încetase de‑acum să mă uimească.

– Ce obrăznicie, a spus Pines, să strige în felul ăsta. Spune măscări, murdării, zbiară aşa dintre copaci.

– Cineva încearcă, probabil, să glumească, a spus bunicul.

– Ce să fac? gemea bătrânul dascăl, care vedea în împrejurarea asta un eşec personal. Cum o să mă mai uit în ochii oamenilor din sat? S‑a ridicat de pe locul lui şi a început să păşească neliniştit. Îl auzeam frângându‑şi încheieturile degetelor, fâstâcit şi deznădăjduit.

– Şotii de oameni tineri, a spus bunicul, nu merită să‑ţi pierzi cumpătul.

Zâmbetul care se auzea în glasul lui l‑a făcut pe Pines să clocotească de furie şi a țipat deodată:

– Să declari una ca asta?! În gura mare? Trebuie neapărat să audă toți?

– Uite ce‑i, Iaakov, a încercat bunicul să‑l domolească. Trăim într‑un loc mic. Dacă cineva face ceva rău, până la urmă paznicii o să‑l prindă şi comitetul o să intervină şi o să cerceteze treaba, n‑are rost să te agiţi aşa.

– Eu sunt învăţătorul, se zbuciuma Pines, învăţătorul, Mirkin! Dascălul! Pe mine or să mă învinovăţească.

În colecţia de acte a lui Meshulam Tsirkin e pusă la dosar declaraţia binecunoscută a lui Pines în faţa comisiei din anul Tarzag1 1932‑1933: „Capacitatea biologică de a aduce pe lume copii nu le conferă părinţilor şi capacitatea de a‑i educa“.

– Nimeni n‑o să vină la tine cu plângeri din pricina unui nimeni în călduri, a spus bunicul cu asprime. Ai crescut pentru sat şi pentru Mişcare o generaţie de toată frumuseţea.

– Mă uit la ei, a spus Pines moale, vin la grupa întâia, moi ca mlădiţele de lângă pârâu, ca nişte flori pe care eu le ţes în urzeala satului.

Pines niciodată nu spunea „clasă“, spunea „grupă“, mi‑am zâmbit mie însumi în întuneric, fiindcă ştiam ce avea să urmeze. Lui Pines îi plăcea să compare educaţia cu agricultura. Când îşi descria munca se folosea de expresiile „ţelină“, „butuc de viţă“, „albie de irigare“. Elevii i se păreau „puieţi“, clasa – „un răsad“.

– Mirkin, a continuat el agitat, chiar dacă nu sunt ţăran ca voi, şi eu semăn şi secer. Ei sunt via mea, livada mea, şi unul ca ăsta... – acum aproape că se sufoca, fiindcă disperarea i se urcase în gâtlej – unul ca ăsta... domnul struguri sălbatici1 regulează! Carne ca a măgarilor şi apropiere ca a armăsarilor.2

Ca şi ceilalţi elevi ai lui, eram obişnuit să aud revărsându‑se din gura lui versete din Vechiul Testament, dar expresii ca astea încă nu auzisem, fără voie m‑am mişcat în patul meu şi imediat am îngheţat. Scândurile duşumelei au scârţâit sub greutatea trupului meu şi bătrânii şi‑au întrerupt pentru o clipă taifasul. Pe vremea aceea, când aveam cincisprezece ani, cântăream cam o sută zece kilograme şi puteam să apuc coarnele unui viţel mare şi să‑i plec capul spre pământ. Dimensiunile mele şi voinicia trupului meu trezeau uimire în sat, şi erau ţărani care glumeau spunând că bunicul mă adapă cu colastră pentru viţei, laptele acela dintâi care vaccinează şi întăreşte viţelul nou‑născut.

– Nu ridica vocea, spuse bunicul, trezeşti copilul.

Aşa mi‑a spus până s‑a prăpădit – copilul. Copilul meu. Chiar şi după ce mi‑a crescut păr negru pe tot trupul, carnea mi s‑a îngroşat pe umeri şi mi s‑a schimbat vocea. Văru‑meu Uri izbucnea în râs când vocile noastre au început să sune spart, şi spunea că eram singurul copil din sat a cărui voce s‑a schimbat din bariton în bas.

Pines a zvârlit câteva propoziţii pe ruseşte, o limbă pe care toţi întemeietorii începeau s‑o vorbească ori de câte ori se trezea în ei nevoia de şoapte tainice de mânie, şi imediat după asta am auzit un pocnet metalic. Era capacul lăzii de măsline sărate pe care bunicul o deschisese cu o şurubelniţă. Acum o să pună pe masă o farfurie plină cu vârf. Pines, care avea o mare slăbiciune pentru iute, pentru acru şi pentru sărat, o să înceapă să mănânce din ele cu poftă şi într‑o clipă starea lui de spirit o să se îmbunătăţescă.

– Îţi aminteşti, Mirkin, când am sosit, noi, tineri fragezi din Makarov, şi am mâncat măsline într‑un restaurant din Jaffa, măslinele acelea negre, şi o fată frumoasă, cu părul bălai, cu o basma albastră, a trecut pe stradă şi ne‑a făcut semne cu mâna. Bunicul n‑a răspuns, cuvinte precum „îţi aminteşti“ îl amuţeau întotdeauna. Şi, afară de asta, ştiam că n‑o să vorbească acum, fiindcă ţinea în gură o măslină, pe care o sugea încet‑încet în timp ce‑şi bea ceaiul.

– Ori mâncăm, ori ne aducem aminte, mi‑a spus el odată, nu se pot mesteca mai multe în acelaşi timp.

Avea un fel de obicei ca, în timp ce bea ceai, să ţină în gură o măslină sfărâmată şi să muşte câte‑un pic dintr‑un cubuleţ de zahăr pe care‑l avea ascuns în palmă, delectându‑se cu amestecul fin de amărui şi de dulce: ceai şi măsline, Rusia şi Ereţ‑Israel.

– Bune măsline, a spus Pines, care se mai potolise oleacă, foarte bune. Cât de puţine plăceri ne‑au rămas, Mirkin, cât de puţine, şi cât de puţine emoţii. Eu am acum optzeci de ani. Poate robul tău să mai aibă vreun gust pentru ce mănâncă şi bea? Pot eu să mai aud glasul cântăreţilor şi cântăreţelor?1

– Păreai foarte agitat când ai venit, a observat bunicul.

– Neobrăzatul ăla, a scuipat Pines.

Am auzit sâmburele de măslină sărindu‑i din gură, lovindu‑se de masă şi zburând în chiuvetă. După aceea au tăcut amândoi. Ştiam că o altă măslină era sfărâmată acum încet între măselele protezei bunicului, era strivită şi‑şi slobozea sucul amărui cel fin.

– Şi Efraim? a întrebat deodată Pines. Poate c‑ai auzit vreo veste de la Efraim.

– Nici un cuvânt, răspunse bunicul cu răceala care era de aşteptat. Nimic.

– Ești numai tu şi cu Baruch, aşa‑i?

– Eu şi copilul.

Numai eu şi bunicul.

Noi doi. Din ziua în care m‑a purtat în braţe de la casa părinţilor mei şi până în ziua în care l‑am dus eu pe braţe şi l‑am îngropat în livadă.

Numai el și cu mine.

 

Daniel Pişcu

Per amorem

Ed. Charmides, 2014

FINA MĂRIUŢA ŞI FINUL MIRCEA

Fina Măriuţa

bonomă şi pricepută

făcea colacii

şi "pomişorul" la morţi.

Finul Mircea, soţul

ei era un vizor - domnitor

în pervazul ferestrei

de unde vedea toţi trecătorii...

Trecători au fost şi ei.

 

TANTI DORINA

 

 

 

Tanti Dorina

vorbea franţuzeşte

impecabil

deşi era profesoară de istorie.

Conversam, discutam

erudit.

A murit singură

cum a şi trăit,

de la - la + infinit.

 

NEA PETRICĂ

Vecinul, nea Petrică,

deşi nu auzea deloc

era un tâmplar

ce tăia lemnul la fix

şi clar.

Fuma. Ne împrumutam

de ţigări unul de

la altul.

L-a luat şi pe el

Înaltul!

 

DOMNUL ISOPESCU

Domnul Isopescu,

distins, nobil,

se zice că deşi

avea nume de român

bucovinean,

era neamţ!

Se zicea: "L-ai văzut

pe neamţul?"

Eu nu l-am mai văzut de mult.

 

 

UNCHIUL PAUL

 

Până la 14 ani

nu puteam suferi

gustul de pepene.

Unchiul Paul -

semăna cu Sadoveanu.

Elegant.

Hotărât.

Distins.

Şi în îmbrăcăminte.

Mă invita prompt

la masă

ori de câte ori îi vizitam

în Berceni

pe el şi pe tanti Melaniţa.

Mi-l amintesc

în pantalonii de doc alb

şi cu pălăria de paie

de mare gentleman.

Am şi acum o şapcă

de vară, tot de doc alb

de la dânsul.

Mă verifica la Facultate

dacă merg bine

şi dacă am sau nu absenţe.

Pe când aveam 14 ani

m-a dus în piaţa din Lupeni

şi pe tejgheaua de-acolo

a despicat un pepene

mare, verde.

Erau vreo şase-opt

care înfulecau

carnea mustoasă, rozalie.

I-am simţit mereu

căldura şi ocrotirea.

Sper să fie şi el

bine Acolo…