Ilie Vasilica

Poveste de început de primăvară

(fragment)

1 martie, acum câţiva ani. Ilinca se îndrepta spre serviciu. Soarele care o însoţea de dimineaţă îi înveselea parcă sufletul şi se gândea cu plăcere la această zi de primăvară, când colegii ei de birou, ca de fiecare dată, o așteptau cu câte o floare, un zâmbet şi mărţişoare. În vagonul de metrou se aşeză pe un scaun şi alte gânduri luaseră locul celor vesele. Privea în gol, fiind absentă la lumea ce o înconjura. „Mi-ar fi plăcut ca astăzi, de 1 martie, să mă invite un bărbat la plimbare, să ne ţinem de mână, să râdem şi să ne îmbrățișăm”, îşi spuse în gând. 

De când divorţase, nu îşi găsise un bărbat care să merite aşteptările ei, un bărbat cu care să iasă la plimbare, care  s-o înțeleagă, să fie lângă ea atunci când are nevoie de un umăr pe care să-şi sprijine capul. Şi apoi, vârsta de 53 de ani i se părea destul de înaintată,  că un bărbat de aceeaşi vârstă nu se mai uită la ea: „bărbaţii de vârsta mea se uită după fetele tinere, cu fuste scurte şi cu buricul gol, asta este la modă acum”, îşi continuă ea gândul.

Se anunţă staţia unde trebuia să coboare. Tresări. Se apropie de uşă pentru a coborî. În faţa ei se afla un bărbat înalt care stătea cu faţa spre uşă. 

-          Coborâţi la prima staţie, vă rog?

Bărbatul s-a dat într-o parte, a privit-o atent în ochi şi i-a răspuns: - Da, voi coborî la prima staţie

-          Mulţumesc, răspunse Ilinca şi se uită în ochii lui cu un uşor zâmbet pe buze, binevoitor.

Privirile lor s-au întâlnit şi parcă au scânteiat. Ilinca şi-a retras imediat privirea, dar bărbatul a început să o studieze insistent. Se uita cu coada ochiului şi îl studia şi ea, din când în când. Bărbatul arăta destul de bine, nu-i dădeai mai mult de 50 de ani; îmbrăcat într-o pereche de blugi, o geacă neagră scurtă până la mijloc, un pulover gri cu anchior, dedesubtul căruia avea o cămaşă bleu cu gulerul scos pe deasupra anchiorului.  Pe cap purta o şapcă, trasă pe ochi,  şmechereşte, confecţionată tot din materialul de blugi, ca şi pantalonul, de culoare albastră. Când privea pe sub ea, se vedeau nişte ochi mari, frumoşi, de culoarea albastră, ca şi cum tot cerul se oglindea în ei. Mâna pe care o ţinea pe bara de metal care se afla pe partea laterală a uşii arăta destul de fină şi cu degete lungi. Metroul a oprit în staţie şi uşa s-a deschis. Bărbatul i-a făcut loc să coboare, invitând-o din ochi, fără să articuleze vreun cuvânt. Ilinca a coborât şi a mers spre scările rulante care o duceau la suprafaţă. Nu observă că îi căzu o mănuşă. Cineva din spate o strigă:     -      Doamnă, v-a căzut o mănuşă!

Ea  se opri şi se uită în spate. Bărbatul care coborâse  din metrou era cu mănuşa ei într-o mână şi cu un baston subțire, de susţinere în alta. Veni spre ea şi îi întinse mănuşa.

-          Mulţumesc frumos! V-am făcut să vă deranjaţi, aţi făcut un efort, totuşi, spuse ea, uitându-se la mâna în care ţinea bastonul.

-          Este o entorsă! Merg la doctor să-mi facă o radiografie. 

-          Vă doresc multă sănătate! spuse Ilinca şi plecă în grabă spre serviciu, uitându-se la ceas.

- Şi eu vă doresc serviciu uşor! spuse bărbatul care rămăsese cu mâna în aer.

Ar mai fi vrut să spună ceva, dar nu mai reuşi, fiindcă Ilinca s-a depărtat de el cu paşi grăbiţi. După ceremonia cu înmânatul mărţişoarelor, al florilor, bomboanelor cu ciocolată, al pupăturilor, ea se aşeză la birou, deschise calculatorul şi începu să lucreze. Nu putea să se concentreze. Îi apăru în faţă chipul bărbatului din metrou, mai ales ochii aceia mari, albaştri,  care o priveau insistent. „Puteam să mai stau de vorbă cu el, era un bărbat drăguţ, delicat,  să-l consolez, mai cu seamă că era în starea care era, cu piciorul. De la o vreme am devenit sălbatică, mi se pare că toţi bărbaţii sunt neserioşi şi, efectiv, fug de ei”, îşi zise. Din când în când, acasă sau la birou, chipul bărbatului i se arăta în faţă la fel ca o fata morgană. Rămăsese cu acea imagine în care privirile lor s-au întâlnit şi au scânteiat pentru o clipă. Nădăjduia că într-o zi o să-i apară în faţă, la metrou. Acasă, de multe ori vorbea cu el în gând, îi pusese numele de „străinul”, iar când avea unele probleme personale vorbea cu el, cerându-i fel de fel de sfaturi: „străinule, mulţumesc că m-ai ascultat şi m-ai ajutat să trec peste această problemă”. Nu putea să şi-l scoată din minte. Se uita în oglindă şi se întreba ce-o fi cu ea, şi-a pierdut minţile, dacă ar vedea-o prietenele ei ar zice că a înnebunit.

În vară,  Ilinca îşi luă concediu şi plecă la munte,  la insistenţele unei colege, biletul cumpărându-l chiar de la ea, care nu mai putuse pleca din cauză că i se îmbolnăvise copilul mic, de câţiva anişori, de vărsat de vânt. Era începutul lui iulie şi o vreme foarte frumoasă, chiar foarte călduroasă la vremea aceea. Ilinca plecă din gară dimineaţa, pe la ora 9.00 şi dorea să fie până în prânz, la hotel, în staţiunea Sinaia. De la gară până la hotel nu era mult de mers pe jos. Nu se încărcase cu multe bagaje; îşi luase strictul necesar pentru o săptămână de zile, atât cât era şi sejurul. Se îmbrăcase într-un costum de vară în culori vii: pantaloni trei-sferturi şi o bluză pe dinafară, cu mânecă scurtă, strânsă pe mijloc, scoţându-i în evidenţă frumoasele coapse. Pe cap purta o pălărie de pai cu o eşarfă care îi atârna într-o fundă la spate, în una din culorile vii de pe costum. Arăta ca o puştoaică. Faţa ei întinsă, fără niciun rid, radia la lumina soarelui. Ajunsă la recepţia hotelului, se prezentă la ghişeu pentru înregistrare şi repartizarea camerei. În faţa ei era un bărbat înalt, care preda cheile unei camere, semn că îşi terminase sejurul.

Când se întoarse cu faţa, Ilinca rămase împietrită locului: îi ştia atât de bine chipul acelui bărbat cu care vorbea în gând aproape în fiecare zi de când îl cunoscuse încât credea că de data aceasta chiar visează! El era! Nu ştia cum să procedeze. Nu ştia cum îl cheamă ca să-l strige pe nume, nu putea să articuleze niciun cuvânt. La rândul lui, bărbatul, văzând-o, s-a fâstâcit şi s-a împiedicat de bagajele pe care le avea lângă el, s-a dezechilibrat şi era gata-gata să-i cadă în braţe. Ochii lor s-au întâlnit din nou, scânteind.                   - O, Doamne, te caut de-o viaţă! spuse el, luându-i mâinile şi sărutându-i-le. Pe unde ai umblat, frumoasa mea străină? 

O îmbrăţişă şi o sărută apoi pe obraji, frunte,  buze, fără să ţină seama de recepţioneră, de lumea care se perinda pe acolo.

Ilinca nu putu scoate niciun cuvânt, era prea copleşită de acest eveniment-surpriză; se lăsă îmbrăţişată şi sărutată. Nu-i venea să creadă că aude aşa ceva din gura lui, ea, care s-a gândit tot timpul la el. Îşi reveni un pic din această beatitudine şi apucă să-i spună:

- Te rog să mă duci undeva, să stăm jos, că nu mai pot sta în picioare.

Străinul o luă în braţe şi cu ea așa, pe sus, merse până la un fotoliu din apropiere, o aşeză şi apoi se întoarse să ia bagajele amândurora de lângă ghişeu.

Se aşeză lângă ea şi începu să-i ia mâinile amândouă să i le sărute.

-          Nici nu ştii cât de mult m-am gândit la tine, după ce ne-am întâlnit atunci, la metrou. Am fost cu piciorul în ghips patruzeci şi cinci de zile, nu a fost entorsă,  în urma radiografiei s-a constatat o ruptură de ligamente. Nu am avut de unde să te iau, iar tu te-ai grăbit atunci; voiam să-ţi las cartea mea de vizită, să ţinem legătura. Nu a fost zi să nu mă gândesc la tine şi să mă rog la Dumnezeu ca într-o zi să ne regăsim.

Ilinca era în al nouălea cer şi nu îi venea să creadă că şi el s-a gândit, în acelaşi timp, la ea.

- Ce cauţi, aici, în Sinaia?    

- Am fost la un simpozion câteva zile şi m-am cazat la acest hotel. Tu, ce cauţi singură, aici?

-          Eu, sunt în concediul de odihnă o săptămână, dintr-o simplă întâmplare. Iniţial, trebuia să fie o colegă de birou, dar i s-a îmbolnăvit copilul şi am cumpărat biletul de la ea.

- Rugăciunile mele nu au fost făcute în zadar! spuse el. Îţi pun o întrebare: vrei ca acest sejur să îl petrecem împreună, dacă nu ai nicio obligaţie?

Ilinca se simţea ca într-o poveste. „Iată, Dumnezeu face minuni”, îşi spuse. Îi venea să sară în sus de bucurie şi să strige în gura mare un „daaaaa”, să audă tot universul, dar se abţinu şi îi spuse:

-          Dar noi nu ne ştim nici numele, ca să ne apelăm! 

-          Ştefan Rizea, patron al unei firme de construcţii. Eu îmi pot lua liber o săptămână, totul se aranjează cu un singur telefon.

-          Ilinca  Vlase, funcţionar la Ministerul de Telecomunicaţii, secţia juridică.

-          Acestea fiind zise, eşti de acord să petrecem sejurul împreună? o întrebă Ştefan, care nu o slăbea din ochi şi care îi mângâia mâinile în tot timpul acesta.

- O, Doamne, aş merge cu tine şi pe o insulă pustie, spuse Ilinca, copleşită de emoţii.            Într-o fracţiune de secundă, două lacrimi i se scurseră din ochi, pe obraji. El se apropie de ea, îi luă faţa în mâini şi îi sărută obrajii, pe unde lacrimile lăsaseră urme. Apoi o privi ca pe ceva preţios şi îi spuse:

-          Aşteaptă-mă puţin, te rog!

Se ridică şi o mai privi câteva clipe să se asigure că totul este adevărat şi se îndreptă spre recepţie. Vorbi cu recepţionera să-i repartizeze o cameră pe şapte zile, apropiată cu a doamnei, care va veni imediat să se înregistreze.

-          O să vă repartizăm aceeași cameră pe care aţi avut-o, mai avem una, alăturată, liberă. Este bine?

-          Nici că se putea mai bine, mulţumesc! spuse Ştefan.

Se întoarse fericit spre Ilinca.

-          Draga mea, am aranjat cu recepţionera, avem camere alăturate, hai să ducem bagajele sus şi te invit după aceea la restaurant, să luăm prânzul.

Ilinca merse la recepţie, se înregistră, primi cheia şi, împreună cu Ştefan, care între timp  luase toate  bagajele, se îndreptă spre lift. Fiecare merse în camera lui să-şi despacheteze bagajele şi să le aşeze în dulapuri. Ilinca reuşi după aceea să-şi facă un duş şi parcă îşi mai revenise după emoţiile pe care le avusese până atunci. Se îmbrăcase cu o rochie de vară albă cu maci roşii imprimaţi pe ţesătura din in. Îl aştepta pe Ştefan care îi spusese că o să treacă să o ia la restaurant.  

Peste vreo jumătate de oră, Ilinca aude ciocănituri în uşă. Când deschise uşa, se trezi în faţa uşii cu o masă plină de câteva feluri de mâncare şi fel de fel de bunătăţi.

-          Domnule, cred ca este o greşeală, eu nu am comandat nimic! îi spuse celui care împingea masa înăuntru.

-          Nu este nicio greşeală, se auzi vocea lui Ştefan, care apăru cu un buchet mare de orhidee albe, de după uşă, îmbrăcat într-un costum de culoare gri, subţire, şi cu o cămaşă bleu.

-          O, Doamne, Ştefan, tu mă uimeşti din ce în ce mai mult! atât putu să spună ea, cuprinsă de emoţii.

După ce plecă chelnerul, Ştefan îi dărui florile, iar Ilinca îi mulţumi, le puse pe măsuţa de lângă pat şi îl sărută pe obraji. Acesta o prinse de mijloc, o strânse în braţe şi o sărută îndelung. O aşeză pe pat şi o mângâie pe păr, pe faţă, o sărută din nou. Se excită.

-          Nici nu ştii cât te doresc! îi şopti la ureche Ilincăi.

-          Şi eu! Atât putuse să mai rostească.

Amândoi erau loviţi de săgeata lui Cupidon; uitaseră de masă, de tot. El a început să o dezbrace, mângâind fiecare parte a corpului şi sărutând-o, în continuu. Ea se lăsă vrăjită de mângâierile, săruturile lui şi nici nu şi-a dat seama când au rămas goi, în patul unde s-au iubit ca şi cum se cunoşteau de-o viaţă. Trupurile lor s-au contopit atât de bine că nici nu mai ştiau când au început să facă dragoste şi când s-a terminat, timpul pentru ei a rămas pe loc. Nu auzeau decât dorinţele celor două trupuri de a se armoniza în timpul când se simţeau fericiţi, în al nouălea cer. Au stat aşa, unul în braţele celuilalt, fără ca unul din ei să spună ceva, doar privindu-se cu iubire şi satisfacţie sufletească şi sărutându-se, parcă nu se mai săturau unul de altul. Într-un târziu îşi aduseră aminte de masa care era încărcată cu bunătăţi. Au făcut duş, s-au îmbrăcat şi au luat loc la masă. În timpul când se hotărau ce să servească, sună telefonul lui Ştefan. Răspunse.

- Alo! Poftim?  

Şi dintr-o dată se schimbă la faţă. Nu putu decât sa-i spună Ilincăi:  

- Te rog sa nu pleci tot sejurul de aici. Voi reveni, cu siguranţă. Acum trebuie să plec.

Îi lăsă cartea de vizită în fugă şi plecă.