CenaKLUb TIUK nr. 10

Muzică şi literatură pentru Patrick

Pe 3 mai Patrick ne-a adunat împreună la un eveniment caritabil care a ieşit absolut impresionant. Patrick este un copil bolnav de leucemie limfoblastică, iar un grup de studente şi doctoranzi de la facultatea de Litere au organizat împreună cu CenaKLUbul TIUK o întîlnire literar-muzicală la Rockstadt. Intrarea a costat 5 lei, dar fiecare a lăsat cît a putut la intrare, toţi banii adunaţi fiind pentru lecuirea acestui copil.

Seara a început cu un recital muzical de încălzire, realizat de Bogdan Voicu şi Georgiana Argăseală. Apoi a urmat artileria grea a facultăţii de Litere şi a CenaKLUbului Tiuk. Au citit poezii şi proză Romulus Bucur, Mihai Ignat, Vlad Drăgoi, Cătălin Badea-Gheracostea, Andrei Dosa, Sabina Comșa, Mihail Vakulovski şi A.R. Deleanu, iar Adrian Lăcătuş, decanul Facultăţii de Litere din Brașov, a citit cîteva poezii noi de-ale lui Andrei Bodiu, fostul decan, care nu era în oraş, dar astfel şi-a arătat solidaritatea şi susţinerea (apropo, manuscrisele acestor trei poeme au fost vîndute, iar cînd va dori să le publice, Andrei Bodiu va trebui să le răscumpere de la cei care le au acum). Recitalurile au fost foarte-foarte bune, chiar ne era dor de aşa ceva – poate organizăm o lectură asemănătoare cu altă ocazie, de exemplu, atunci cînd copilul se va întoarce sănătos acasă (acum e la spitalul din Cluj)!

După lecturi pe scenă au urcat cele două formaţii care au încins şi mai tare atmosfera. Atron a cîntat şi folk, şi rock, şi pop-rock, piese de-ale lor, dar şi cover-uri, iar cei trei rockeri de la F.A.N. au fost explozivi, minunaţi şi energizanţi, hard rock-ul lor ţinîndu-ne în faţa scenei pînă tîrziu în noapte, deşi multă lume iniţial a stat pînă la ei doar să vadă cum cîntă, cică la o piesă-două, dar n-a mai plecat nimeni pînă au coborît F.A.N.-ii de pe scenă.

O seară extraordinară în care muzica şi literatura au încercat să facă ceva mai mult decît artă pentru artă. Sperăm ca să se bucure de întîlnirea asta şi Patrick, căruia-i dorim însănătoşire grabnică şi multă sănătate. Mulţumim Rockstadt, îi mulţumim şi lui Horaţiu de la sonorizare, care a muncit tot pentru Patrick aseară, mulţumim organizatorilor acestui CenaKLUb TIUK: Sabina Comșa, Konya Edith, Zoe-Larisa Bădoiu, Kati Kovacs şi întregii echipe de la Litere, începînd cu decanul, mulţumim şi scriitorilor şi muzicienilor, desigur, şi – mai ales – vă mulţumim vouă, cei care aţi fost la acest eveniment cultural şi caritabil!

3 mai 2012, ora 19:00

muzică şi literatură

Rockstadt, str. Lucian Blaga, nr. 13

Foto, K & Schi, aici

CenaKLUbul TIUK! nr. 9,

cu Un Cristian şi Oana Cătălina Ninu

CenaKLUbul TIUK! nr. 9 ne-a oferit o super întîlnire cu romanul „Morţii mă-tii”, personalul literar auxiliar care l-a creat, Un Cristian, şi Oana Cătălina Ninu, care a citit existeme din viitorul volum de poezie, în curs de apariţie la Casa de Pariuri Literare. Moderatori au fost, ca de obicei, Mihail Vakulovski & Flavius Ardelean, care au prezentat invitaţii, au analizat romanul, au recomandat şi alte cărţi de la Casa de Pariuri Literare şi au întreţinut legătura dintre public şi cei doi scriitori care au venit de la Bucureşti doar ca să se întîlnească cu publicul braşovean, iar după cenaKLUb s-au întors acasă. Oamenii din public n-au avut cum să regrete că au venit să-şi petreacă seara de duminică la CenaKLUb TIUK, pentru că invitaţii au citit, pe rînd, din roman şi din viitorul volum de poezie, s-au citit fragmente din toate cele trei perioade temporare ale romanului, menţionate de Mihail Vakulovski, copilăria, adolescenţa şi începutul maturităţii, iar Flavius Ardelean a citit şi un fragment în care limbajul viu şi oral a stîrnit hohote de rîs în sală. Un Cristian a vorbit despre pariurile sale legate de acest roman, despre cum a fost scris, cînd a început să-l scrie (pe un 29 februarie) şi cînd l-a lansat (pe 29 februarie!), despre soarta romanului, cenzurat şi respins la tîrgurile de carte şi la două edituri mari, despre personajele cărţii şi despre generaţia MM, despre relaţia scriitor-editor şi scriitori-personaj literar auxiliar, apoi a urmat un adevărat tir de întrebări, iar cea mai mortală întrebare a primit cadou romanul. Noile poezii ale Oanei sunt cam în stilul poemelor din „Mandala”, volumul de debut, care a adunat cele mai importante premii literare, doar că-s mai scurte, mai exacte, mai şfichiuitoare, mai directe şi mai cizelate. Aşa că aşteptăm de la Oana Cătălina Ninu un volum cel puţin la fel de bun ca „Mandala”, iar de la „Morţii mă-tii” – un drum cît mai interesant şi mai lung, pentru că merită, asta a fost concluzia serii, că oricît de tare s-ar feri Un Cristian să se considere scriitor – este nu doar un scriitor, ci chiar un scriitor foarte bun, argumentul fiind romanul „Morţii mă-tii”, fireşte.  LECTURI, discuţii, lansare de carte, performance, concurs al editurii CDPL, dar şi o carte dăruită de editura Cartier invitaţilor serii – „Un roman natural” de Gheorghi Gospodinov. O seară foarte frumoasă, cu invitaţi speciali, cu public interesat şi cunoscător, cu cărţi faine şi cu fulgi de nea, da-da, a fost un 8 aprilie cu CenaKLUb TIUK şi cu zăpadă sub Tîmpa! Imediat după lansare a răsunat Metallica, iar Un Cristian a zis că era visul lui, să-şi lanseze cartea în ritmuri metalice!

            Următoarea întîlnire Tiuk! se va întîmpla pe 6 mai, cînd va veni Mihnea Blidariu, vocalistul formaţiei Luna Amară, să ne citească din „Playlist (pentru sfîrşitul lumii)”, un roman editat tot de CDPL, care s-a epuizat deja, aşa că poate că Mihnea va veni cu exemplare din a doua ediţie! Ne vedem pe 6 mai, tot la Rockstadt, fireşte!

Duminică, 8 aprilie,

Rockstadt Braşov

Foto Carmina, aici

A.R. Deleanu

„Morţii mă-tii”, un cristian,

Casa de Pariuri Literare, 2012

“Mergeam la biserică doar pentru lumânări. S-aprind şi să plec. Credeam c-am rezolvat totul, că aşa am timp să uit şi să merg mai departe. Cât de departe? Şi-ntr-o noapte, bezmetic pe-aleea înverzită, imaginându-mi cerul înstelat deasupra mea, că dracu, o să fie bine şi-or să treacă toate şi-o să pot dormi liniştit, din senin, un liliac mi-a aterizat în plete. Înfipt în păr, se zbătea ca într-o cuşcă. Am fost nevoit să-l omor, cu groază şi cu scârbă supreme, doar cu mâinile şi cu pixul din buzunarul de la piept. Am purtat ca pe o glugă liliacul mort până acasă, mi-au ras ţeasta şi-am aruncat podoaba capilară cu voma-n gât. De-atunci ştiu, morţii mi s-au prins de părul des şi castaniu, ca acel liliac rătăcit printre castani. Cresc şi se înmulţesc. Nu-i pot opri. Nici măcar ignora. Îmi tund doar frica” (pag. 133).

La romanul “Morţii mă-tii” un cristian a lucrat mulţi ani, fără nicio intenţie de a-l publica, probabil din raţiuni “exorciste”, cum zicea Chiva într-un eseu despre fracturismul în prozĂ – pentru că trebuia să iasă. Şi, odată finalizat, a fost aşteptat, publicat, comentat, cenzurat la târguri de carte, apreciat şi demontat. Fiecare cu tarlaua lui. “Morţii mă-tii”, cu titlul său provocator, a venit să dinamiteze nu doar nostalgiile la modă în ficţiunea românească ale copilăriei sub comunism, ci şi spaţiul literar oficial şi cel inoficial în tranziţie. Romanul este puternic autobiografic, autorul botezându-şi naratorul “un cristian”, fără machiaj şi măşti. Ne plimbă cu salturi în timp şi spaţiu între anii copilăriei buzoiene şi timpurile actuale, autorul strecurându-şi glasul metaficţional în proză, corectând abaterile şi iluziile copilului de atunci aplicând şablonul unei destinaţii incerte ale bărbatului de acum. Vedem găştile de puţoi mucoşi şi tupeişti, inventându-şi jocuri şi descoperind lumea prin hierofaniile pragurilor, prin atracţie şi respingere, sex şi putreziciune – viaţă şi moarte. Ne regăsim în povestea lor prin actul descoperirii propriilor umori, prin curiozitatea precoce faţă de sexul opus:

“Ce-i, Aurică? / Vreau şi eu nişte mameloane de-alea. / ? / Eşti fraier, să ştii că i-a crescut şi păr în şlipi, ca lu mama” (pag. 13).

Însă trecerea bruscă şi timpurie la maturitate se face prin confruntarea naratorului cu moartea, întâi a bunicului, apoi a tatălui. De-aici şi titlul, care capătă valenţe duale: o depărtare, o înjurătură, o flegmă adresată tuturor celor care i-au stat în cale, impostorilor şi pleşcarilor, şi o apropiere, o referinţă la morţii mamei, la decesele din familie care leagă pe om de locul îngropăciunii acestora, după cum zice unul dintre savuroasele personaje din ultima parte a cărţii.

Cristian creşte şi intră la facultate, unde se loveşte de impostura literară, dar unde şi pune bazele unor proiecte cu un corespondent real în afara cărţii, cum ar fi Biblioteca de Poezie. Tânărul bibliotecar se orientează către marginalii literaturii, iniţiază proiecte originale şi descoperă noi medii tehnologice de expunere a noii literaturi. Ultima parte a cărţii îl găseşte pe narator angajat la o firmă de distribuţie de cărţi şcolare, manuale, auxiliare, brelocuri, poze, calendare etc., vândute de-a sila, en gros, şcolilor din toată ţara, o firmă condusă de inculţi şi cretini. Însă, ca să rămână “cu coaiele intacte” (pag. 310), părăseşte violent (şi cu banii în buzunar) afacerea şi se îndreaptă către romanul de care tot vorbea, pentru că numai aşa, în singurătate, în fugă, îşi poate lăsa “semnătura, pardon, autograful, pe lunga listă a morţilor mamei” (pag. 313).

“Morţii mă-tii”, roman de expresie fracturistă şi metaficţional prin execuţie, dă buzna în foaierul literaturii purtând o centură cu dinamită. Un cristian, personaj literar auxiliar, funcţie inoficială, dar cât se poate de prezentă, ca cea de “unofficial consulting detective” a lui Holmes, s-a “pătat” cu literatură bună prin însăşi apropierea acestuia de scriitorii pe care îi preţuieşte. Un cristian scrie bine. Vrea, nu vrea, un cristian e scriitor. Literatura română scrie pe el.

www.deleanu.wordpress.com

A. R. Deleanu

„20/22. Douăzeci de ani de texte”, Dan Perjovschi,

Cartea Românească, 2010

„Dacă speli împreună haine albe cu haine negre, hainele albe devin gri. Hainele negre rămân negre” (2001)

Volumul „20/22. Douăzeci de ani de texte” reprezintă douăzeci de ani de cronică jurnalistică a lui Dan Perjovschi, unul dintre cei mai importanţi artişti plastici din Europa. Pe lângă masiva activitate artistică, printre călătorii şi conferinţe, Dan Perjovschi a întreţinut începând cu anul 1991 o rubrică permanentă în revista 22. Volumul de faţă trasează nu doar evoluţia sa ca fin observator social şi critic de artă, ci şi calea României de la un stat socialist la un stat… ei, aici e buba: colecţia ridică cel mai acut întrebarea „Ce s-a schimbat?”. Şi, derivată, întrebarea „Încotro ne îndreptăm?”.

Cronicile lui Perjovschi de la începutul anilor ’90 sunt atente observaţii ale fenomenului cultural şi artistic, paralele între moduri de expunere plastice de la noi şi de la ei, îndemnuri la curaj şi creativitate, toate rostite cu patima celui care poate, în sfârşit, să iasă, să evadeze, să experimenteze. Textele din incipitul volumului sunt mai lungi, mai exhaustive, mai pătimaşe. Apoi, cu cât autorul îşi petrece mai des timpul trecând dintr-o parte în alta a graniţei, viziunea devine mai sumbră, tristeţea mai amară, optimismul mai umbrit. Textele devin mai caustice, mai nemiloase, mai profunde şi, foarte important, mai scurte. Textele lui Perjovschi se transformă, încetul cu încetul, în desenele lui Perjovschi. Autorul observă că spaţiul politic buruienos îl afectează pe cel social şi că spaţiul social afectează, prin natura intrinsecă a artei, spaţiul artistic, aşa că loveşte acolo, în politic, la rădăcina problemei.

„Locuiesc la Bucureşti, expun în cele mai mari muzee ale lumii. Londra, New York, Paris, Koln, Amsterdam. Sunt artist. Mi-am făcut datoria. Aştept ca politicienii să şi-o facă pe a lor. Aştept de vreo 17 ani” (2007).

Perjovschi vorbeşte despre politicieni, despre artişti, despre popi, despre studenţi, despre străini şi despre români. Atunci şi acum. Perjovschi vorbeşte despre tine şi despre mine. Şi, pentru că avem toata istoria României de după 89 pe 300 de pagini, putem trage nişte concluzii. Care-i treaba cu românii? Şi ce ne facem, bre?

Dan Perjovschi încheie volumul cu următorul text:

„Stimată redacţie, întrucât acum nu mă pot concentra deloc pe problemele României, vă rog să republicaţi oricare dintre ultimele 50 de Vis a vis-uri (că oricum nu s-a schimbat mare lucru)” (2010).

Citeşte cartea să vezi dacă s-a schimbat ceva din 2010 încolo, dacă se mai poate face ceva, cum, cine şi când, să afli de ce consideră Perjovschi că este mai greu de scris decât de desenat şi de ce preferă românii să meargă zilnic cinci staţii pe jos în direcţia opusă numai ca să prindă loc în maxi-taxi.

www.deleanu.wordpress.com