Cristina Nemerovschi

 

Pervertirea

 

Herg Benet, 2012

- fragment de roman –

 

[…] Blogul Tarei a început să se scrie singur de la o vreme, de când nu mai este așa mult despre ea, ci mai degrabă despre mine.

I-am trimis doc-ul pe mail. Sper să-i placă. Ies să beau o bere. Corbu mi-a lăsat puțini bani ultima dată când ne-am văzut, și ăștia pe care-i am nu-mi ajung și pentru bere, doar pentru țigări. Dar am să merg la noua bodegă de la Foișor, unde Misi îmi dă bere gratis. Misi e o fostă supusă de-a Ștefanei, s-a reprofilat, acum e chelneriță, dar mi-a zis că mai merge la petreceri sado-maso în fiecare weekend, mi-a lăsat chiar și o adresă.

 

Vinerea trecută m-a chestionat un polițist. Se vedea că nu crede că eu am omorât-o pe Amalia. Punea întrebări doar ca să-și facă datoria, așa că nu m-am temut câtuși de puțin să-i spun tot adevărul. Firește, am lăsat deoparte declarațiile lui Corbu, promisiunile lui, doar nu eram tâmpit. Când a dat să plece, l-am întrebat pe gabor dacă vor descoperi, fără urmă de echivoc, cine o omorâse. A zis că da, sigur. Eu am spus că aștept. I-am urat succes.

 

O iau pe scări și mă oprește Calcan, vecinul meu de jos. Mă întreabă dacă știu când intrăm și noi în reabilitare termică. Nu știu, îi zic, nu prea am stat pe acasă în ultima vreme...

Zice că ar trebui să ne bage și pe noi, uite pe ăia de vizavi cum i-a băgat, sigur au pilă la primărie. Acu e vremea, crede Calcan, s-a mai încălzit, dacă nu ne bagă primăvara, când să ne bage, la toamnă? Zic, da, știu, aveți dreptate, sper și eu să ne bage. Mă întreabă de ce arăt așa palid. Scriu, îi zic, ooo, face el, admirativ.

- Păi acuma și pentru dumneavoastră ar fi bine, să scrieți mai la căldurică, să nu mai aveți atâta praf în casă, e bine pentru toți să ne bage, ce să mai încolo-încoace. De aia tre să fim uniți, să facem presiuni la administrație să ne bage.

- Așa e, zic și eu, dând să scap spre ieșire și apoi spre țigări și după aia spre berea gratis de la Misi, o să insist și eu să ne bage.

- Excelent, strigă el după mine, excelent, sigur trebuie să avem și o voce cu autoritate, dumneavoastră, fiind scriitor... Apropo de asta, ce părere aveți despre revoluție, ați fost și dumneavoastră prin centru?

Fantastic, îmi zic, au luat-o razna toți. Ieri seară mă sună mama. „Ești la revoluție, mamă?”, mă întreabă. Nu, zic, într-o bodegă. Aiurea, eram în Cală, dar n-ar fi înțeles. „Bine, mamă, bine, eram curioasă, că dau ăștia la televizor imagini de la revoluție și mi s-a părut că te văd pe acolo...” Nu, zic, poate era unu care semăna cu mine. „Da, mamă, precis”, zice ea. „Dar te duci?” Unde, zic. „La revoluție!” A, nu cred, zic eu, dar cine știe, poate dacă am drum pe acolo. „Bine, mamă, dacă e, să-mi povestești și mie cum a fost. Auzi, mamă”, zice, „să nu te încalți cu adidași sau cu ceva sport, că te iau jandarmii, mamă, îi ridică pe toți ăștia mai sport așa, cică sunt ultrași.” Bine, mamă, nu mă încalț, o liniștesc. De unde pula adidași, mă gândesc, n-am mai avut așa ceva din liceu. Nici atunci nu-i prea purtam decât la vreun fotbal, dar nu mă omoram după așa ceva, după sport. Pierdere de vreme. Efort de pomană. Mai bine te droghezi sau te îmbeți, măcar gândești în timpul ăsta.

Îi zic lui Calcan că n-am nicio părere despre revoluție. E dezamăgit. Cum, se citește pe fața lui, dumneavoastră, un scriitor, un intelectual, nu puteți avea o părere elaborată despre revoluție? Păi n-am, îi răspund la rândul meu în gând. Ce căcat mă fute pe mine revoluția? M-am separat de mult de lucrurile astea. Puțin mă doare dacă e președinte Băsescu sau alt oligofren. Toți vor fi la fel de retarzi, pentru că în România n-au mai rămas decât retarzi, cu atât mai mult cu cât președintele trebuie selectat dintre idioții care s-ar preta să se înscrie în partide sau în general să intre în politică. Nu aș duce lupte cu masele, e inutil. Nici măcar dacă mi s-ar spune că, odată ce aș fi ales președinte, mi se va da voie să eutanasiez proștii și să las liberi maidanezii pe străzi, și fără să-i castrez, tot n-aș accepta. Lupta mea se dă cu fiecare specimen în parte. Să manipulezi masele mi se pare grețos. Mă doare la noadă, vorba lui Mitică, de revoluție și de Băsescu.

 

Scap într-un final de Calcan, intru la magazinul de lângă bloc să-mi iau niște Lucky. Vânzătoarele vorbesc despre revoluție. „Ai văzut, fată, discursul lui Băsescu? Mie mi-a plăcut cum a vorbit, da zice iubi că e decât minciuni în discursul ăla. Iubi știe, că a fost la științe politice”, îi spune colegei care descarcă marfă, în timp ce-mi întinde restul și pachetul de Lucky. Ce trist tre să fie să fii vânzătoare, să învârți toată ziua niște cutii, să faci inventarul și să dai proștilor o grămadă de mâncare pe care o vor băga în gură și o vor scoate a doua zi sau peste două zile sau chiar trei, în funcție de metabolism, pe cur. Să le atingi banii lor grețoși, pe care au pus mâna după ce au făcut laba de dimineață. Să ai pe mână vreo 80 de specimene diferite de spermatozoizi, până seara când ieși din tură.

 

Mă urc în autobuz. Mă așez lângă o blondă bleahmarș. Traficul e nașpa, autobuzul se oprește din zece în zece pași. Acum aș fi fost aproape de Foișor dacă mergeam pe jos. Uitasem de ce merg, pe urmă mi-am amintit de Misi. Dar, căcat, parcă mi-a trecut cheful de bere. De ce naiba mai merg la Misi, doar n-o să beau ceai? Whatever, îmi zic, poate îmi vine cheful după ce ajung în bar.

Blonda bleahmarș vorbește la telefon. Despre revoluție. E speriată, zice că dacă se înmulțesc manifestațiile, ea are niște programări la un salon prin centru și n-o să mai ajungă. “Nici provizii nu mi-am făcut fată, cine știe ce se întâmplă, poate n-o să mai putem ieși din casă!”, îi spune persoanei de dincolo, tot o gagică bleahmarș probabil. Mă pufnește râsul. Măcar Tara și Amalia sunt altfel, sunt mai nebune. Tot proaste, dar măcar nebune. Mă rog... erau, nu sunt. Adică sunt doar pe jumătate, cealaltă jumătate doar erau. Așa ceva. Jumătate vie, jumătate moartă, așa ar fi corectă exprimarea. La naiba, cui îi pasă.

E incredibil, după aventura de la Urechiuți, am plecat cu masa după mine. Da, incredibil. Lucrurile au luat o întorsătură urâtă, iar eu am simțit că pe bune chiar nu mai pot sta acolo niciun minut. Cum nu puteam pleca așa pur și simplu, adică aș fi putut, dar mi-era milă tare de Mitică, să-l las singur cu biroul pe hol, m-am făcut că-mi amintesc așa, dintr-o dată, că aș avea nevoie de o masă la mine în cameră, pe care să scriu. Mitică a fost incredibil de fericit, a tot insistat să o iau gratis, dar n-am vrut. I-am dat pe ea 7 lei, cât aveam la mine. I-a băgat repede în buzunar, și probabil că nu i-a spus Vasilicăi de ei. I-o fi zis că i-au furat-o țiganii până la urmă.

Am plecat cu masa, pe care am coborât-o cu liftul, după lupte imense de convingere cu Mitică, care tot insista să se urce și el și să mă ajute s-o car până la un taxi ceva.

Am ieșit din bloc cu ea în brațe, după câțiva pași o țigancă m-a oprit și s-a oferit să mi-o ducă până acasă în schimbul a 2 milioane de lei vechi. Am refuzat. Am mers câteva blocuri și am lăsat-o pe un fel de maidan pe care erau aruncate niște zdrențe de aurolac. Am plecat și pe drum mi-au venit în cap vreo 11 începuturi de capitole pentru romanul cu fotograful.

 

Blonda bleahmarș a dat tonul discuțiilor despre revoluție. Tot autobuzul vorbește despre revoluție, despre Băsescu și prețuri, despre Smurd și, la dracu, traficul e mai lent ca oricând. O să crape orașul ăsta, o să se ducă dracului și țara, or să supraviețuiască doar vreo câteva sute de aurolaci care ar supraviețui și dacă ar fi otrăviți. Cum naiba n-ar supraviețui o zdreanță care e călcată în picioare de bărbatu-său beat, seară de seară, care fată 3 copii într-un interval de doi ani, care iese iarna la cerșit în sandale? Cum să nu îndure aia foamea și frigul când astea pentru ea sunt exact ce a trăit și până acum? Ei sunt asigurați, îi doare în dos. Căcat. Iar din ăia 15 copii ai lor, vreo 2 tot or să reziste vremurilor, oricât de dure ar fi. Problema e la noi, oamenii, aici e mai complicat.

Ar trebui să ne tirăm și noi din țară, hm, zisese Corbu acu vreo câteva nopți. Mda, e ciudat, oricine s-ar fi așteptat de la noi s-o ștergem și totuși încă mai suntem aici. Pula mea.

Ieri pe vremea asta m-a sunat Corbu. De multe ori am avut senzația asta, că îmi citește gândurile chiar și când e foarte departe. Mă întreabă de masă, masa Amaliei, ce-am făcut cu ea după ce am luat-o de la Urechiuți.

- Am abandonat-o pe un maidan, zic eu.

- Nașpa hm.

- Păi ce pula mea să fac cu ea?, întreb.

Îmi explică el că și-ar dori mult să o găsim și să o ducem în Cală, să o ținem acolo în amintirea Amaliei.

- O să mai mergem în Iapă nu?, mă întreabă, iar întrebarea asta naivă mă înduioșează rău de tot.

- Ești nebun, zic, cum să nu mai mergem în Cală?

- Ce mișto hm.

Are vocea ciudată.

- Mergem chiar și diseară dacă vrei, îi spun.

Se bucură. Nu zice nimic, dar simt eu.

- Hai să ne vedem mai devreme un pic. Pe la 9. Mergem unde ai lăsat tu masa și poate o găsim. Caut eu o furgonetă. Un căcat din ăsta hm și o transportăm în Iapă.

- Bine, zic, dar nu sunt sigur că mai e acolo, or fi luat-o țiganii, la Urechiuți în cartier e plin de țigani. Deși, mai știi, poate e tot acolo, era rablagită vai steaua ei.

- Să încercăm, zice el. Poftă bună la bere pân-atunci.

Vreau ceva exotic, vreau să închei cu ceva sentimental discuția.

- Ne vedem atunci la 8 jumate, vii tu la mine și mă strigi de jos, ok? Și mergem după masă, poate o găsim. Auzi, bre, și vezi că ți-am făcut un CD cu niște trupe marfă, ți-l aduc diseară. Auzi, te iubesc. Hai ceau, zic și închid.

Nu-mi fac probleme că o să înțeleagă greșit. Corbu e marfă, Corbu nu se pierde în rahaturi, Corbu nu e o pizdă care să insiste să vorbească despre sentimente atunci când tu ai chef de orice altceva în afară de asta.

 

Acum sunt în autobuz, mă gândesc la el și zâmbesc. Blonda bleahmarș crede că zâmbesc fiindcă mă gândesc la gagică-mea și mă privește galeș. Ce penală.

Chestia asta cu neplecatul din România e un fix imbecil, recunosc. Ar fi trebuit s-o tăiem cu toții și să-i lăsăm pe cretinii care se simt bine aici să-și spargă capetele, să se invidieze și să se înjunghie pentru un ou fiert, al vecinului e întotdeauna mai mare, mai rotund, pentru câte o țigancă sexoasă cu 10 puradei și 3 burți etajate, pentru un cauciuc nou la roata de la roaba de cărat cimentul, pentru preșul franjurat de la ușă cu Welcome pe el. Dar ne-am încăpățânat să nu ne lăsăm izgoniți de niște cretini. Până la urmă, de ce să plecăm noi și să nu plece ei, doar pentru că noi suntem câteva zeci iar ei sunt milioane? Nu văd logica. Cine are nervii mai tari rezistă până la capăt, și n-am niciun dubiu în privința rezistenței nervilor mei. În plus... sigur o să-i vină unuia deștept ideea de-a face o emisiune la TV în care să-i îndemne pe păduchiuți să sară de pe cele mai înalte clădiri din București, deci șanse sunt în viitor să ne mai despopulăm puțin.

 

În afară de asta, mă gândesc că în alte părți nu-i la fel de fun. Ca să găsești un nebun protestând în stația de tramvai că a fost răpit și exploatat sexual de extratereștri ar trebui să-l cauți. Nu ca aici, unde sunt pe toate drumurile. Și babe nebune care te ceartă în autobuz că stai pe scaun, și gospodine care bârfesc la coada dacă te văd îmbrăcat ca-n Devil’s Rejects, și pițipoance, și martaloci, și manele, și maidanezi și atâtea alte lucruri colorate ridicol și oribil care te inspiră când scrii. Poate în altă țară aș avea tripuri banale și m-aș plictisi și mă îngrozește ideea, deja am senzația că mă depersonalizez mai mult decât ar trebui.

 

Am ajuns la Misi, mă dau jos. Îmi aprind o Lucky. O fumez uitându-mă la zăpadă. Parcă începe să se topească. Prima ninsoare a venit exact în seara în care Amalia a fost omorâtă, potrivit descoperirii pe care a făcut-o poliția, care a stabilit data decesului după urmele găsite pe cadavru. Știam că după ce o să se rezolve asta, după ce aveau să-i descopere cadavrul, o să și ningă. Așteapta așa să ningă, era inevitabil. Acum, deja s-a dus feelingul ăsta, în aer plutește ca o adiere de primăvară, parcă te aștepți în curând să vezi prostiile alea de tarabe cu mărțișoare, păsărici îmbrăcate în fustițe, 8 martie, copii cu flori pentru doamnele învățătoare, uite, ce chestie funny, nu mi-am tras-o niciodată cu o învățătoare iar acum e prea târziu pentru asta, acum nu m-ar mai interesa s-o fut nici măcar pe Scarlett J., ce căcat zic eu, nici pe Tara darmite pe Scarlett.

Nu știu cum o să trec și peste primăvara asta, mă gândesc, s-au schimbat multe față de anul trecut. Anul trecut pe vremea asta, sfârșit de februarie, de abia îmi conștientizam criza, încă mai aveam speranțe că voi termina cartea, și îmi făceam planuri de publicare, aveam oferte de la edituri, apoi lansare, apoi turneu și pe urmă venea vara, plecam undeva singur, nu știu unde, începeam să scriu altă carte. Dar criza mi-a încurcat planurile și m-a băgat în letargie. Un an. Cine știe, poate că n-a fost chiar cel mai rău lucru care mi se putea întâmpla. Poate că cel mai rău ar fi fost să fiu Amalia, și un nebun să mă porționeze ca pe un pui congelat, să mă tortureze și să mă omoare ca să-i arate prietenului său cel mai bun că îl iubește. Mă rog, asta ar fi fost situația romantică în care ar fi omorât-o Corbu, nu bătrânelul ăla, paznicul nebun. Ce trist că n-a omorât-o Corbu. Mi-am dorit mereu o soap opera din asta extravagantă. Paparazzi and all the shit. Am avut într-un timp și așa ceva, dar poate că vreau din nou. Pula mea, am fumat prea mult.

Intru în barul lui Misi, și Misi e într-adevăr acolo, la tejghea, și mai sunt și alte gagici, toate poartă țoale colorate, fuste, unele au trecut deja la pantofi, mărțișoarele sunt pe vine adică, Misi îmi face semn cu capul și abia atunci o observ și pe Ștefana, se ridică felinic și mă pupă pe obraz, foarte aproape de buze și realizez că e ca și cum m-aș fi întors în timp exact cu un an, fix cu un an, că am chef să mă îmbăt și n-am nevoie de nimeni și sunt foarte fericit.

Nicolae Prelipceanu

La pierderea speranței

(CDPL)

 

Născut demult (1942). Redactor la revista Tribuna din Cluj (1969–1986), redactor la Viața Românească (1997–1990), redactor-șef adjunct la Luceafărul (1990), secretar al USR (1990–1992), redactor-șef al revistei Alianța Civică (1991-1992), consilier șef la Inspectoratul pentru cultură București (1992–1993), ziarist la Cotidianul (1991–1992), România liberă (1993–2006), director de programe la televiziunea independentă SOTI (1994), consilier de stat la Guvernul României (1996–1997). În prezent, redactor-șef la revista Viața Românească, membru în Consiliul și Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor.

A publicat volume de poezie, proză, interviuri: Turnul înclinat (1966), 13 iluzii (1971), Arheopterix (1973), Întrebați fumul (1975), De neatins, de neatins (1978), Jurnal de noapte (1980), Un civil în secolul douăzeci (1980), Fericit prin corespondență (1982), Degetul de gheață (antologie, 1984), Arma anatomică (1985), Mașina de uitat (1990), Binemuritorul (1996), Ce-ai făcut în noaptea Sfântului Bartolomeu (antologie, 1999), un teatru de altă natură (2006), portret sumar al unui necunoscut de altădată (2011), versuri; Vara unui fost campion de pian (1973), Tunelul norvegian (1979), Zece minute de nemurire (1983), Scara interioară (1988), proză; Dialoguri fără Platon, (1976), interviuri; Odioseea. Un jurnal pe sărite, 2011, articole. Volume de poezie traduse în maghiară și germană, apărute în anii ‘80. Prezențe în reviste și antologii în: Franța, Polonia, SUA, Spania, Columbia, Mexic, Ungaria, Bulgaria, Rusia, Italia, Portugalia etc. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru publicistică cu volumul Dialoguri fără Platon (1976). Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor pentru volumele: De neatins, de neatins, Fericit prin corespondență și Binemuritorul. Premiul Asociației Scriitorilor din Cluj pentru volumele: 13 iluzii și Tunelul norvegian. Și altele…

 

 

l.p.s.

arta spuse ea

asta spuse el

nici asta nici arta le răspunse al treilea

priviră în jur

erau singuri

niște cuci

niște matracuci

răspunse al treilea

se băgă în vorbă și al patrulea

care nu putea fi altcineva decât ecoul

dar ecoul spuselor altcuiva

care nu se auzeau până la ei

pentru că nici unul dintre cuvintele pe care le repeta el nu fuseseră rostite de ei

aleatoriu

se auzi de undeva din spatele lor

se întoarseră

priviră

nu era nimeni prin preajmă

atunci să plecăm

mai bine să plecăm

da da da

 

astfel își treceau ei unul altuia ziua de marți 1991 vara

lacul stătea pe loc

râul curgea leneș de parcă și el ar fi fost lac

aici ne vom îneca într-o bună zi rosti ea visătoare

aici aici aici

dar ecoul nu găsi de cuviință să le răspundă

nu găsi de cuviință să se amestece în vorbă

sau poate îl lăsaseră în spate

departe la marginea vizibilului

și de ce te-ai îneca dacă trece vremea ta

păi tocmai de aceea

nu te poți îneca

nu poți să dispari decât în propria ta vreme

ai ieșit la revedere nu se mai poate

nu mai poți nici măcar să te spânzuri

așadar mi-am pierdut orice speranță

n-am știut

mi-aș fi lăsat-o afară când am intrat

și apoi

când ar fi trecut vremea mea și m-aș fi trezit brusc în afara ei

aș fi regăsit-o cu siguranță

că doar am lăsat-o afară

da dar știi și tu că e criză mare de speranțe

așa că slabă speranță ca una

lăsată fără supraveghere pe-afară

să nu tenteze vreun trecător pe-acolo și acesta să nu și-o însușească pe dată

je suis totalement démuni

dar o mumie vie tot mai ai șansa să fii și încă în foarte scurtă vreme

 

mă voi usca la focul speranței mele pierdute și luate furate

ca să o spun pe a dreaptă de cine știe cine

voi fi solidar cu tine

ne vom perpeli împreună la focul stins al acelei speranțe dispărute fără urmă

îi vom lua urma și o vom regăsi

vom fi fericiți în afara vremii noastre veninoase

psalmodia el popește urmărit cu atenție de ea în tăcere

și toate acestea unde se vor petrece

cu cine

când

veni

de undeva de sus

întrebarea

mai bine zis le căzu pe cap

în cap

sub formă de ploaie

deloc de aur

deloc bine mirositoare

deloc

o dată și o dată o să fim

aici se termină prima poveste și începe cea de a doua

pe care ar fi mai bine să o lăsăm pe altădată

altădată

altădată

 

 

 

iată calea

plin de corpuri delicte în jurul meu

numai delictul lipsește

fiecare spune eu nu

poate el poate el

poate chiar dumnezeu

 

iată și calea spre care ne îndreptăm

cu toate obstacolele ei

nici un orizont nici o luminiță

la capătul acestui tunel

în lumina zilei

prin care învăț să mă târăsc asemenea soldatului

alexandru matrosov în fața cazematei germane

acum câteva zeci de ani

într-un film sovietic

 

dar peste mine a trecut cu pași glorioși minciuna

și oricât m-am opus a lăsat o dâră murdară

care se mai vede printre circumvoluțiunile

creierului meu

eu știu eu o văd deși nu mă autotrepanez niciodată

minciuna eroică și cântecele de triumf asupra noastră înșine

dar fără să ni se mărturisească vreodată asta

 

că eu am fost poporul ai cărui dușmani trebuiau să piară

până la unu

ziua sau noaptea

asta nu se mai preciza

că eu eram dușmanul care trebuia să piară

al poporului firește

și a pierit

așa

pe tăcute

fără vreo execuție

treptat

an cu an și deceniu cu deceniu

nici asta

 

ceea ce se mai vede acum

nu e

nu vă faceți iluzii

nimeni nu supraviețuiește nimănui

 

corpuri delicte sunt toate în jur

numai crima întârzie-n noi

ca o rudă ca un prieten

ca adevărul

ca viața

 

 

 

o noapte ploioasă în bucureștiul veacului douăzeci și unu

și cum veneam eu așa noaptea prin ploaia de noiembrie

pe geamul unei case mici l-am văzut pe george bacovia

și clavirista cântându-i

cu un sân mai lăsat

el prăbușit într-un fotoliu de altădată

care supraviețuise în mod miraculos veacurilor

căci veacuri trecuseră de la prima lui poză acolo

nu aveam nimic mai bun de făcut decât să intru pe ușă

fraudulos firește mai întrebați

să-l dau la o parte și să mă prăbușesc eu în fotoliul acela

 

numai că atunci când m-am așezat

praful s-a ales de toate

și de casă și de fereastră și de claviristă

și mai ales de bacovia

 

stăteam pe o bancă putredă și simțeam asta

pe propria-mi piele

și nici baudelaire

nici poe

nici rollinat

nu mai mișcau

cu toate că eu îi vedeam prin perdeaua ploii foarte bine

încă avansând șovăielnic departe în fața mea

și începusem să nici nu mai cred că-i voi ajunge vreodată

nu cu opera

nu

vai de mine

cu pasul vreau să vă spun

 

 

 

școala pentru bătrâni

au început chiar și tinerii să-și scrie memoriile

ei se uită cu ură la noi pentru că avem în spinare

marii rucsaci plini ai amintirii

dar nu

îi asigur eu fără să strig fără să mă agit

nu am nimic în acest rucsac

pe care-l mai port din obișnuință o vreme

e gol puteți să-l umpleți cu ce vreți voi

chiar cu viețile voastre scurte încă

și o să vă fiu recunoscător

 

numai să nu fi rămas ceva dinainte

totuși spun ei să nu se amestece lucrurile

și să se deterioreze frumoasele noastre clipe trăite

la atingerea tuturor frustrărilor voastre

pe care le dați drept memorie a anilor scurși

 

parcă-i văd cum mai picură acum la dezgheț

toți anii înghețați altădată

curg streșinile pline de apă chioară

n-ați făcut nimic

de nimic nu mai sunteți buni

dați-vă jos rucsacii din spate

nu aveți dreptul

să-i mai purtați dacă nu mai e nimic în ei

decât umezeala zadarnică a ghețurilor de altădată

 

memoria măi aceștia nu e ce credeți voi

cuvintele vi s-au dus s-au uscat

numai incontinența mai udă veșmintele voastre

și rucsacii

dracu’ știe cum urcă ea până la ei

o să vă învățăm noi cum e cu memoria

ce sunt amintirile cum e cu viața trăită

 

și așa începe școala pe la întâi octombrie

al fiecărui an

când toți bătrânii se așează cuminți în bănci

iar copiii încep să-i învețe cum se trăiește

și cum se dobândesc niște amintiri mai curate

mai pure mai dure

mai cinstite mai bine simțite

 

 

 

revoluția proletară a oaselor

arta de a produce în jurul tău tăceri

împreună cu arta de a genera năprasnice strigăte

împreună cu arta de a echilibra toate acestea

într-un potir aurit din secolul trei

nu le-am învățat niciodată

și nici nu vreau să le știu

 

oasele mi se văd prin pielea tot mai lucidă

creierul dacă vrei poți să-l atingi cu suflarea-ți străină

acum e momentul

acum e totul descoperit

n-o să se mai repete niciodată iarna aceasta

și nici ziua de trei iulie 2006 în locul căreia

o să tot umblăm noi prin clin și prin mânecă noaptea

fără ca zilele să se mai numere vreodată cum

s-a făcut până astăzi până ieri până când până sus până jos

unde nu mai judecă minos

decât foarte rar când nimeni nu e atent

și toți se uită în cealaltă parte a lumii

într-un extaz gratuit care se-mparte frățește

 

sus pe dealuri crește o iarbă putredă din prima ei clipă de viață

pe-acolo pe unde am călcat și eu odată

firele ei mi se par oasele mele scăpate

din cenzura corpului meu

eliberate de o revoluție proletară a oaselor

împotriva mușchilor a pielii a creierului chiar a inimii

ce rămâne din ceea ce am fost eu mi-e greu să vă desenez

cu creionul albastru s-ar mai putea trage o linie două

în spatele cărora s-ar putea presupune că sunt tot eu

ori măcar umbra mea dezosată

 

dacă vezi un os de om aruncat pe jos într-o grămadă de frunze putrede

“drumețule să iei fără sfială că n-ai să dai la nimeni socoteală”

după aceea să te postezi la colțul străzii

cu acel os al meu ai putea să indici calea de urmat trecătorilor

la dreapta la stânga înainte

sau mai bine înapoi

la locul cunoscut numai de mine

 

or să-l învețe foarte repede

chiar mai bine decât l-am știut eu

O apărut

Aureliu Busuioc, Şi a fost noapte (Cartier)

un cristian, Moţii mă-tii (CDPL)

Mariana Codruţ, Areal (Paralela 45)

Aureliu Busuioc, Hronicul găinarilor (Cartier)

Cristina Nemerovschi, Pervertirea (Herg Benet)

Ana Dragu, Păzitoarea (Charmides) 

Ana Puşcaşu, Te aştept ca pe un glonte (CDPL)

Livia Ștefan, Re-volver (CDPL)

Adina Diniţoiu, Proza lui Mircea Nedelciu (Tracus Arte)

Andrei Pogorilowski, Cartuşe (CR)

Georgiana Sârbu, Despărţiri (CDPL)

Iulian Cătălui, Avangarda literară românească şi visul (Ed. Univ. Transilvania Bv)

Nicolae Prelipceanu, La pierderea speranței (CDPL)

Iulian CĂTĂLUI

 

Fragment din cartea

„Avangarda literară românească şi visul”

Ed. Universităţii Transilvania Braşov

 

III. Manifeste literare româneşti de avangardă

 

            Tipărit de poetul Ion Vinea în nr. 46 din 1924 al revistei Contimporanul, celebrul Manifest activist către tinerime, este unul de tip „integralist-eclectic”, înglobând influenţe şi peceţi ale futurismului italian, expresionismului, esteticii constructiviste, deşi s-a dorit ca manifestul să fie cu totul original.[1]

Totodată, în Manifestul activist către tinerime, arta, poezia, literatura, teatrul erau atacate furibund, în stilul negaţiei violente, radicale al manifestelor futuriste aparţinând lui F.T. Marinetti şi al celor dadaiste tristantzariene: „Jos Arta căci s-a prostituat!” sau: „Poezia nu e decât un teasc de stors glanda lacrimală a fetelor de orice vârstă”, iar Literatura în întregul ei era considerată un „clistir răsuflat”, în timp ce dramaturgia era „un borcan de fetuşi fardaţi”[2]. Nici pictura, sculptura, arhitectura şi nici muzica ori politica nu scăpau furiei destructive sau nihiliste a manifestului către tinerime fiind comparate cu „scutece ale naturii”, „mijloace de locomoţiune în cer”, „ştiinţa pipăirilor dorsale”, cu o „antrepriză de mausoleuri înzorzonate”, în timp ce politica era „îndeletnicrea cioclilor şi a samsarilor” (Fabulos, dar Ion Vinea avea să intre în Parlamentul Regatului României interbelice, ca deputat pe listele Partidului Naţional Ţărănesc, putând fi şi el numit „cioclu şi samsar”!); chiar şi elementul de vis, luna, cea atât de cântată şi preamărită de poeţii şi scriitorii romantismului era prezentată drept un „bordel la care bat întreţinuţii banalului şi poposesc flămânzii din furgoanele artei”![3]

Odată furia potolită, venea şi oferta cultural-avangardistă a viitorului „moş Vinea”, acesta dorind cu ardoare „minunea cuvântului nou şi plin de sine”; expresia plastică, strictă şi rapidă a aparatelor Morse”, deci un fel de agăţare de spiritul nou, modern, tehnicist care domina Europa de Vest, de după Primul Război Mondial.[4] Dar, manifestul vinean nu mergea până la capăt, nu era utopic până la sfârşit, ca dadaismul radical-fermecător al lui Tzara, el propunând substituirea romanului cu „reportajul cotidian”, teatrul trebuia să devină unul de „pură emotivitate” (aici se simte influenţa expresionismului), aruncând din nacela lui balastul şi clişeele vieţii burgheze, artele plastice nefiind nici ele distruse, ci putând deveni, cu indulgenţă, o „expresie a formelor pure în raport cu ele însele” (idee constructivistă), proclamându-se totodată necesitatea de a se stârpi, din fericire nu pentru totdeauna, „individualismul ca scop”, făcându-se tămâierea, panegiricul „simplificării procedeelor până la economia formelor primitive (toate artele populare, olăria şi ţesăturile româneşti), în ideea de a tinde măcar până la arta integrală, „pecete a marilor epoci (elenism, romanism, goticism, bizantinism etc.), viziune ce ni se pare nu numai romantic-visătoare, ci utopică de-a dreptul.[5]

Abia la urmă era encomiată „marea fază activistă industrială” în care românii trebuiau să pătrundă, Vinea visând la construirea oraşelor, drumurilor, podurilor şi uzinelor, într-un spirit, ritm şi stil care nu puteau fi falsificate de „bizantinism, ludovicism, copleşite de anacronisme”[6]. Am putea spune că Vinea şi constructiviştii săi au vorbit despre industrializare, nu numai la nivel metaforic, înaintea comuniştilor dejisto-ceauşişti!

            Manifestul se încheia apoteotic, cu o exprimare-sintagmă terifiantă, şi coşmarescă, exprimând o reacţie violentă faţă de tradiţie, „vechea ordine”, „refuzul modelelor, al umbrelor trecutului”, ce amintea de futurişti : „Să ne ucidem morţii!”[7]. Totodată, în manifestul vinean se putea observa viziunea constructivistă de „apologie a industrialismului, a activismului, a ritmurilor dinamice, a zgomotelor infernale”[8].

            În publicaţia 75 H.P. apărea în octombrie 1924, sub lozinca, deviza „Cetitor deparazitează-ţi creierul”, manifestul Aviograma, în stilul „telegrafic, de aparat Morse”, propus de revista Contimporanul, semnat de poetul Ilarie Voronca[9]. „Aviograma” debutează cu enunţul lipsit de verb : „Hermetic somnul (s.m.) locomotivei peste balcoane ecuator”, care conţine, ce-i drept, unele elemente futuristo-marinettiene[10]. Mai reţinem o idee extrem, de interesantă, dar preluată şi ea de la alţi clasici: „Artistul nu imită, artistul creează” şi „inventează inventează”, care ar părea pastişată sau poate parodiată după „învăţaţi, învăţaţi” a sinistrului V.I. Lenin, pentru ca autorul manifestului să anunţe/ proclame o artă-surpriză, lipsită de gramatică, logică, sentimentalism, acestea fiind doar nişte „agăţătoare de rufe”, în locul lor trebuind a fi puse, ca într-o nouă „ars poetica”, afişe luminoase, vin „Cherby-Brandy” (poate „Cherry Brandy”, n.n.), căi ferate trans-urbane, o „frumoasă poezie a fluctuaţiei dolarului”, care parcă prevestea Marea Criză sau Depresiune din 1929-1933, telegraful, care „a ţesut curcubeiele de sârmă”, „stenografie astrală”, „cablograme”, „autobuz embrion”, „agenţie de schimb transatlantic”, „avioane” şi alte embleme şi mărci ale capitalismului industrialo-tehnicist, care avea să fie aspru criticat chiar de către avangardişti, după ce aceştia preamăriseră invenţiile şi produsele lui.[11] Sunt amintite prin „TSF” şi principalele şi emblematicele centre culturale ale Occidentului: Parisul, Londra, New York-ul şi Berlinul, care vor influenţa la urma urmei şi avangardele de la Bucureşti. De altfel, schimbările radicale înfăptuite de civilizaţia europeană Occidentală erau transplantate şi în zona modernităţii româneşti, astfel încât „noile mituri de întemeiere”, vor encomia „idolii / emblemele modernităţii industrial-citadine” : automobilul, avionul, viteza, T.F.F., radiul, H.P.(„horses power”-cai putere), sportul, „febrilitatea uzinelor”, „mobilitatea şi spasmele mecanice”, „realitatea futurist-constructivistă în esenţă”[12].

Dincolo de sfidarea şi transgresarea regulilor gramaticii limbii române, de dărâmarea sintaxei şi morfologiei, se pot observa în manifestul voroncian o prezentare în stil futuristo-reportericesc, dar şi dadaist a unui punct de vedere avangardist şi un nou mod de a face literatură, prin procedee tipografice, textul fiind scris cu caractere de dimensiuni mari, cu majuscule, dar principală rămâne ideea de negaţie, nihilism, ruptură şi frondă toate de tip avangardist.[13] Mecanismul alcătuirii imaginilor mergea spre „asocieri suprarealiste”, afirmându-se fundamentele unei lumi dincolo de „graniţele contingentului”, o „hiperrealitate” în care orice semnal poate institui un text, orice prezenţă devine semnificativă, contribuind la revelarea unui sens articulat printr-un „happening” complex : gestual, retorico-lingvistic, existenţial, definit / rezumat ca „stenografie astrală” ce anunţa profetic „să vie sângerarea cuvântului metalic lepădarea formulelor purgative”[14]. În acelaşi timp, gramatica era abolită, catalogată ca „simplul accesoriu al logicii”, ori era sclava reclamei: ”ca agăţătoare de rufe / pe frânghii cheamă împărăţia afişelor / luminoase”; alături de orice sentimentalism minor.[15] Prin discursul său „aviogramic”, I. Voronca putea liniştit să se înscrie alături de spiritul „funambulesc” al lui Urmuz şi de construcţiile „imaginarului” dadaist, „weltanschauung”-ul său ţesându-se ariadnic în firele absurdului, ale umorului negru şi ale bufonului, cu „mijloace iconoclaste” ce trimit la jocurile surrealiştilor, exaltând spontaneitatea, surpriza, „hazardul întâlnirilor miraculoase” derivate din fantezia unor Rimbaud şi Lautréamont.[16] Tot în publicaţia 75 H.P., Gh. Dinu, alias Ştefan sau Stephan Roll, scria un fel de poem-manifest intitulat S.F.-istic Metaloid, în care, trecând peste stilul telegrafico-futuristo-voroncian, peste lipsa semnelor de punctuaţie şi a predicatelor, se puteau întâlni principii esenţiale, fundamentale ale futurismului italo-marinettian : „vitalismul dionisiac”, „dinamismul şi energetismul de sorginte nietzscheană” (Supraoamenii fiind înlocuiţi cu „sportsmanii” : „Noi infuzăm atomului dinamică / elastici constructivi / plămânii oraşelor / vertebre de bronz / muşchii schije de platină / suntem aorta zilei / mâine vor veni alţii / sportsmani / vom răscoli straturi geologice / cu râvnă de metal / vibranţi / prin latitudini / artere de magnet / sânge / vertigiune / incandescenţă / respiraţie / viaţa ruptă din fuse / oţel / flexibilă necontestată / sinteză în vine cetăţi / centimetru atmosferic / etc., etc.”[17].

            În 1928, în publicaţia unu (considerată de Matei Călinescu drept „cea de-a treia revistă importantă” şi care îşi definea clar sfera preocupărilor : „avangardă literară”) apare „zgomotosul” manifest semnat de Saşa Pană, care începe cu obsedanta sintagmă: „cetitor, deparazitează-ţi creierul!” şi al cărui program era „foarte larg avangardist”, preluând numeroase sugestii futuriste, dadaiste, constructiviste, surrealiste, inclusiv numele fondatorilor, liderilor şi papilor străini şi români ai respectivelor mişcări, Marinetti, Tzara, Breton, Vinea, Ribemont-Dessaignes, Theo van Doesburg (fondatorul şi „boss”-ul mişcării avangardiste olandeze De Stijl), Brâncuşi şi chiar al lui Arghezi (un poet modernist, care a cochetat şi cu avangardismul, având vederi publicistice de stânga, din păcate, şi care o va coti oportunistic spre comunism în zbor, după „Evenimentele” sau „Lovitura de Stat” din 23 august 1944, poet apreciat de avangardişti, n.n.), scrise însă cu litere mici.[18] Programul lui Pană era, evident, unul nihilist, negativ, prezentat în termeni violenţi şi extremişti, ca într-un fel de distopie de tip Fahrenheit 451, de Ray Bradbury : „arde maculatura bibliotecilor”, deşi în România de până atunci nu prea aveai ce mari biblioteci să arzi, (şi futuriştii doreau să distrugă frumoasele şi bogatele muzee italiene!), sau „strigăt în timpan”, „îngraşă şobolanii”, „sterilitate”, „brontozauri”, „huooooo”, în manifest fiind evocată chiar şi ciuperca psihedelică Amanita muscaria (muscariţă), un stupefiant „cu efecte psihotrope extrem de puternice”, care provoacă, printre altele, şi stări de vis şi halucinaţii.[19] Totodată, erau exaltate avioanele, t.f.f.-radio-ul şi televiziunea, adică produse tehnice şi tehnologice ale capitalismului atât de hulit de avangardişti şi mijloacele mass-media. Arta poetică a acestui manifest consta în abolirea regulilor gramaticale, idee propusă şi de futurişti şi de dadaişti, prin îndemnul : „combină verb/ abcdfghijklmnopqrstuvwxyz” care ar fi egale cu o artă în care predomină viteza, ritmul, neprevăzutul. Îndemnul ori strigătul final era paradoxal : „gutenberg reînvii”, prin care Saşa Pană cerea, am putea sublinia, reinventarea tiparului!

            Începând din 1930, revista unu se orientează spre surrealism, fără însă să o spună clar, concis şi pe faţă, dar oricum va fi encomiat oniricul şi se va face preamărirea temei surrealiste a împăcării între acţiune şi vis (s.m.), mai ales prin deja amintitul articol bogzian Reabilitarea visului.[20] De fapt, visul chiar se bucură în rândul celor de la unu de o atenţie specială, nu numai pentru că „refuză complet realitatea banală, covârşitoare, ci şi pentru că visul evită orice împietrire, orice stagnare, oferind libertatea maximă, deci o relaţie esenţială a spiritului cu lumea”[21]. Într-un manifest asurzitor şi agresiv, publicat în unu, sub semnătura lui Paul Sterian şi intitulat : Poezia agresivă sau despre poemul reportaj se striga de zor : ”Jos cu poeţii! Jos zidurile! Să vie cel cu o mie de ochi, o mie de urechi, o mie de picioare, o mie de telegrame, o mie de condeie, o mie de expresii, o mie de pistoale, să vie adevăratul poet. SĂ VIE  REPORTERUL”[22]. Astfel, era respinsă şi chiar „împuşcată” literatura, dar o literatură patriotardo-romantico-găunoasă şi clişeistică, gen : „Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui...”, sau : „Ca un glob de aur luna strălucea...”, rezervându-se câte un glonţ drumului, costişelor, Vasluiului (sic!), în locul lor fiind promovat reportajul, în timp ce poezia trebuia să devină agresivă.[23] Dar, ce poezie propunea Sterian : „Aldinele, cursivele, blocul, corpul, 7, 8, 9, să se împletească, „să mă nedumerească, să mă scoată din sărite, să mă facă hulpav de noutăţi, de ceea ce este veşnic nou, inedit, senzaţional, aflat cu mii de sforţări cu pândiri necontenite, cu iscusinţe dureroase, cu măiestrie măsluite”[24]. P. Sterian confunda grav reportajul cu poezia, solicitând imperios „în fiece zi ultima oră să fie proaspătă”, versurile să iasă pe tavă în câte o ediţie specială ca un cotidian de tip tabloid, aceeaşi ediţie specială trebuind să conţină „un cântec mai nou”, o „sinucidere originală”, o „crimă complicată”, o „cădere a guvernului inteligenţei” şi în final „o nouă numire a guvernului inteligenţei”[25]. Totodată, Sterian îi numea „tâmpiţi” pe poeţii care nu au ştiut să afle aceste sinucideri şi crime şi nici nu au ştiut „să le reporteze”, iar, în cele din urmă, avangardistul recomanda ca reporterul iscusit să se arunce degrabă înot şi să alerge ca bezmeticul după „nuferii ce se spulberă în cascada noutăţii”[26]. Aceeaşi revistă, prin caricatura lui Perahim, îi prezenta pe capitalişti cu „burţi monstruoase”, instalaţi la birouri şi pipăind musculatura „braţelor proletare” care li se oferă spre vânzare, protestul antiburghez fiind evident, surrealismul plecând, ca şi dadaismul, de la exasperarea şi revolta unor „pături intelectuale”, care în momentele de criză se simţeau înghiontite să se alăture „nemulţumirii maselor”, deşi suntem siguri că aceşti intelectuali îi dispreţuiau pe muncitori.[27] Totuşi, spre deosebire de constructiviştii români, surrealiştii veneau şi cu un program pozitiv şi cu o aplecare mai mare spre problematica şi tematica visului.[28]

            Aminteam că în revista Punct, poetul avangardist Mihail Cosma tipărise un manifest al teatrului nou într-un limbaj asemănător futurismului italian. Dincolo de acest limbaj, Cosma propunea ca în locul interpretului de teatru, văzut ca „sifilizat”, să fie pus „o marionetă de lemn şi aluminium”, iar din gâtlejul actorilor să fie extras cu forcepsul „jazz-bandul freneziei universale”, apoi, în locul clasicului muget al trăznetului, „zbârnâitul intransigent al helicei”, „fluieratul dulceag al vântului romanţios – murmurul neliniştit de dinam”[29]. De asemenea, „decorului searbăd hibrid”, M. Cosma îi substituia nişte stele de mucava şi „peisagii de cosmetic”, iar regizorii şi maşinişti de teatru, consideraţi „cretini şi somnambuli”(sic!) trebuiau să se metamorfozeze în ingineri viguroşi cu „creierul electric”![30]

            O altă revistă avangardistă, Integral, ivită în anul 1925 (şi care a durat mai mult, până în 1928) promova o formă inedită a constructivismului (Saşa Pană numea integralismul „varianta autohtonă a constructivismului”) şi anume „integralismul”[31]. Primul număr al publicaţiei conţinea şi un manifest, fără titlu, atribuit lui Ion Călugăru şi în cadrul acestuia, dincolo de idei esenţiale care aparţin constructivismului, anume: adecvarea artei la stilul „activist-industrial” al epocii, renunţându-se la „veşnicia s-a născut la sat”, obsesia fiind de tip, sincronizare cu avangarda occidentală: „Trăim definitiv sub zodie citadină. Inteligenţă-filtru, luciditate-surpriză (arta surpriză era promovată şi de „aviogramă”). Ritm-viteză...” etc.) se condamna individualismul, punându-se preţ pe trăirea artistului în viaţa socială, adică pe implicarea lui în societate: „Nu indivizi arhangheli plutind peste societate (aici erau ironizaţi reprezentanţii „Legiunii Arhanghelului Mihail”); prinşi în angrenaj, trăim în, prin, pentru ea”... explodau idei „integraliste” : Noi : sintetizăm voinţa vieţei dintotdeauna, de pretutindeni şi eforturile tuturor experienţelor moderne. Cufundaţi în colectivitate îi creăm stilul după instinctele pe care de-abia şi le bănuieşte”[32].De remarcat că, „integraliştii” îşi permiteau să critice şi surrealismul, proaspăt apărut atunci, astfel, într-un articol din chiar primul număr al revistei lor, unul din redactorii şi principalii animatori ai publicaţiei, Ilarie Voronca susţinând că surrealismul nu este în pas cu „ritmul vremii”, reprezentând o... involuţie faţă de dadaismul tzarian („... suprarealismul e în ultimă analiză feminin expresionist. Dadaismul era viril. Suprarealismul nu zdruncină”; ori : ”La glasul secolului integral suprarealismul însemna deci o absenţă. Azi ora înfăptuirilor e plină. Poezie, muzică, arhitectură, pictură, dans, toate merg înlănţuite integral spre o gară definitivă şi înaltă. Suprarealismul a ignorat glasul secolului strigând : INTEGRALISM. După expresionism, futurism, cubism, suprarealismul era tardiv. Nu dezagregarea bolnavă romantică suprarealistă, ci ordinea sinteză, ordinea esenţă constructivă, clasică, integrală”[33].

            Ceea ce frapează în legătură cu apariţia revistelor literare de avangardă româneşti este suprapunerea lor pe crâncena perioadă a Marii Crize economice sau „Marii Depresiuni” din 1929-1933 (aşa-numita mare criză de supraproducţie a capitalismului, când „se ascute lupta de clasă” şi se aplică „curbele de sacrificiu”!), cu toate că manifestele avangardiste fuseseră publicate într-un an, 1924, de boom economic, dezvoltare liberalo-capitalistă a Regatului României. De asemenea, mai uimeşte faptul că şi cei mai credincioşi corifei ai avangardei literare româneşti deviază, trec, de la negativismul şi nihilismul lor, utopic, bineînţeles, iniţial, originar, la o poezie sau proză poezie dominată de problematica, tematica, în mare parte romantică, a visului, reveriei, somnului, miraculosului, hipnagogicului etc. 

În acest caz, avangarda românească urmărea astuţios negaţia „sistemului politic burghez în înseşi temeliile lui”, chiar Saşa Pană susţinea că mişcările avangardiste şi moderniste româneşti erau iconoclaste, „virulent neconformiste”, „protestatare”, bineînţeles „antiburgheze”, ceea ce explica apropierea a numeroşi dintre reprezentanţii ei de mişcarea de stânga.[34] Astfel, în publicaţiile aşa-zis democratice din perioada interbelică, în revistele iniţiate şi conduse de ilegalul, realmente, Partid Comunist din România, şi nu Român, care „milita” pentru dezmembrarea Regatului României, se puteau întâlni şi citi numele multor tineri furioşi formaţi în climatul de „rebeliune intelectuală al avangardei”, printre care pot fi consemnaţi viitori contraforţi de nădejde ai României culturalo-literare dejisto-ceauşiste, M.R. Paraschivescu şi Geo Bogza. De altfel, Saşa Pană, raliindu-se punctului de vedere al lui Roll, spunea sincer, dar hotărât că: „suntem şi trebuie să ne manifestăm ca „scriitori de stânga”[35]. După care adăuga oportunist, astuţios, dar fricos şi manipulator : „Dar nu o vom putea face decât cu tact, ca să nu riscăm suprimarea publicaţiei. Partidul comunist era desfiinţat prin lege... Şi mai aveam un punct vulnerabil: eram ofiţer activ. Activitatea mea militară nu era cunoscută de organele militare, care nu puseseră semnul egalităţii între numele medicului în uniformă şi al scriitorului. Dar dacă revista ar fi confiscată sau suspendată pentru conţinut incendiar, identificarea s-ar produce şi numai la ceva plăcut nu ne puteam aştepta. Deci prudenţă. Cititorul trebuie adus să ne înţeleagă din imagini şi dintr-o lectură printre rânduri. Această atitudine am hotărât să o exteriorizăm mai ales în ultima pagină, prizărită printre note, recenzii, informaţii, dadaisme (sic! n.n.) şi intitulată uniform acvarium”[36].