„Singur în faţa dragostei”,

interviu cu Aureliu BUSUIOC,

realizat de Mihail Vakulovski

 

 

Aureliu Busuioc (n. 1928, R. Moldova) e unul din cei mai populari scriitori români din Basarabia, cunoscut mai ales pentru romanul „Singur în faţa dragostei”, ecranizat la Moldova-film, dar şi pentru romanele „Unchiul din Paris”, „Pactul cu diavolul”, „Spune-mi Gioni”, iar acum i-a apărut un nou roman, numit „Şi a fost noapte…”. Aureliu Busuioc este şi poet, dramaturg, scenarist, ziarist.

 

Dacă îmi dai voie, am să încep primul.

De fapt m-am jurat în sinea mea să nu mai dau interviuri, dar când am luat seama că “în sinea mea” nu mai sunt alţi martori, am decis să-mi calc pe inimă.

În anul nunţii părinţilor mei (şi anul meu de naştere – 1928 – tata s-a întors dintr-o plimbare prin munţii Făgăraşului (sau Bucegi!), de unde a adus o floare rară – Floarea reginei – pe care i-a dăruit-o mamei: “Pentru norocul fiului nostru!”.

            Iar acum să începem dialogul…

 

- Domnule Aureliu Busuioc, în primul rînd felicitări şi mulţumiri pentru publicarea unui nou roman…

- Mulţumesc, nu face…

- Foarte impresionant discursul de la librăria Cartier, l-am recomandat prietenilor, dar şi cititorilor pe internet. Practic ne spuneţi să iubim şi să fim iubiţi. Cît de importantă este iubirea pentru dvs. ca scriitor?

- Cred că acest sentiment lunecos este important nu numai pentru un scriitor. Unde nu este iubire – nu este nimic. Chiar şi în dragoste! Ce mai armonie ar fi pe pământ dacă…

 

- Aţi debutat cu poezie, dar aţi scris şi proză, şi dramaturgie. Aveţi nevoie de o anumită stare pentru un gen literar anume? Sau aveţi nevoie de scrierea unui anumit gen ca să intraţi într-o anumită stare?

- Îmi ceri să divulg secrete de producţie. De fapt, răspunsul este: “Nu ştiu”. Scriu ce scriu cînd mă apucă…

 

- Deşi sunteţi cunoscut ca prozator, mai ales al romanului “Singur în faţa dragostei”, unul din cele mai faine romane scrise vreodată între Prut şi Nistru, aţi publicat şi multă poezie. Cînd vă bucuraţi mai mult: cînd terminaţi o plachetă cu poezii sau cînd finisaţi un roman?

- Cu aceiaşi tristeţe mă despart de o poezie ce-mi pare mai reuşită, cu care pun punctul final unui roman. Dar sunt evenimente rarisime…

 

- Aţi avut, în regimul trecut, probleme cu cenzura?

- Am avut. Am refăcut capitole – la proză. Cu poezia a fost ceva mai uşor: cenzorii erau recrutaţi din rudele mai marilor, iar mai-marii erau cum erau, nu prea daţi cu lirica şi logica. Iar aşchia nu sare departe de trunchi… Problema cea mare a fost dramaturgia, piesa “Radu Ştefan” a fost scoasă din afişele teatrului după 4 spectacole (foarte bine primite de public!) şi nu a fost publicată decât după prăbuşirea imperiului…

 

- Ce înseamnă pentru dvs. premiile literare?

- În timpul sovietelor am avut un singur şi mic premiu literar, la Moscova, pentru romanul „Unchiul din Paris”. La Chişinău premiul de stat mi-a fost refuzat în ultima clipă şi dat unei broşurele despre scoaterea unui tanc înecat, la beţie, în apele Prutului. Autorul era funcţionar de partid…

            În anii de „independenţă şi suveranitate” premiile de stat au cam dispărut, rămânând la latitudinea US premierea cărţilor. Plicurile cu sume derizorii nu erau în stare să înlocuiască onorariile grase din timpul sovietelor, zecile de edituri apărute peste noapte mai degrabă luau bani pentru a tipări o carte decât să plătească ele, iar micile ajutoare venite de la ONG–uri sau sponsori (ori chiar şi de peste hotare!) nu prea sunt în stare să susţină existenţa materială a celor ce slujesc cultura. O bună jumătate din anii de independenţă i-am petrecut la ţară. Aveam două posibilităţi: 1. Să mă alcoolizez cu ţăranii. 2. Să scot 16 cărţi de proză şi poezie. Şi să scriu zeci de eseuri şi alte cele, ca să pot lega tei de curmei…

 

- Deci nu se poate trăi din scris…

- Pentru cei bolnavi de nostalgită kirilikă – greu cu ale scrisului… Dar îi găseşti bine-mersi pe la posturi de răspundere… Pentru scriitorii ce ştiu să-şi suflece mânecile – tot greu, dar au perspective.

            Un om de afaceri prosper a hotărât să intre în politica mare, a reuşit să fie ales Prim

Vicespeaker al Parlamentului şi să pună bazele unei Fundaţii, nu să stea cloşcă pe câştiguri şi să le păzească, ci să pună la bătaie o bună parte din ceea ce a realizat ca businessman – în folosul culturii.

            Sunt doi ani de când a apărut Fundaţia Edelweis.

            Acum ai înţeles de ce ţi-am oprit atenţia asupra darului tatălui meu: numele florii, în româneşte este Floarea Reginei.

            Atunci au aflat oamenii că regina Operei noastre, Maria Bieşu, cea care a dus slava ţării în lume, are pensia de 1800 de lei md, de rând cu instalatorii şi paznicii, că majoritatea scriitorilor abia dacă pot achita întreţinerea din ceea ce le oferă statul la bătrâneţe, şi sunt nevoiţi să caute lucru ocazional ca să poată exista.

            Anul apariţiei Fundaţiei a coincis cu inundaţiile, zeci de sinistraţi au primit gospodării, (N.B.) gospodării! – cu doi ani înainte de casele construite de statul care îi are în pază! Ca să nu mai vorbim de casa Mariei reparată capital, de festivalul “Invită M.B”, piese de teatru şi cărţi sponsorizate total, de “Steaua Chişinăului”, “Două inimi gemene” şi câte altele!

            E bine să se ştie toate acestea şi chiar să fie imitate.

            În ceea ce mă priveşte: onorarul primit pentru “În căutarea pierderii de timp” mi-a permis să lucrez liniştit asupra romanului proaspăt lansat. … Editurile cu care am lucrat au căpătat şi ele de lucru, stopurile financiare rărindu-se, Ministerul Culturii însă rămânând cam pe aceeaşi linie de start…

            Iată ce poate face o stea de floare din neamul imortelelor. Păzită de Cartea roşie!

 

- Dacă aţi fi PR-ul editurii Cartier, cum aţi recomanda cititorilor “Şi a fost noapte”?

- Nu ştiu ce înseamnă PR. Dar aş avea o singură recomandare: Citiţi-o! Prea mult se vorbeşte la noi despre cărţi necitite…

 

- La ce carte de-a dvs. ţineţi cel mai mult?

- La cele nescrise…

 

- Ce cărţi de-ale scriitorilor basarabeni aţi recomanda unui străin?

- Cărţile lui V. Vasilache, ale lui V. Beșleagă, ale lui Esinencu, ale lui Galaicu-Păun, ale lui Liliana Armaşu, ale lui M. Şleahtiţchi şi Nic. Leahu…

 

- Urmăriţi ce publică scriitorii mai tineri? V-a surprins cineva?

- Citesc cu plăcere pe Marcel Gherman, pe Aura Măru, pe Ec. Bărgan, pe Au. Borzin.

 

- Ce părere aveţi despre internet?

- E prompt, dar indiscret.

 

- Sunteţi şi aţi fost un scriitor atipic. În cărţile dvs. ironia e foarte importantă. Credeţi că un scriitor care nu are umor poate avea succes la public?

- Cred şi văd. Umorul cazon sau tras de păr ridică săli în picioare! Probabil mi-am pierdut eu simţul umorului…

Foto: Punkt

(27 mai 2012, Braşov-Chişinău)

„E foarte frumos să poţi râde de propriile neajunsuri”,

interviu despre piesa „Necrotitanium”,

realizat de Dumitru Crudu

 

A fost foarte bine primit şi de către criticii de teatru. Este unul dintre succesele stagiunii. Acest spectacol regizat de Luminiţa Ţâcu ar putea să infirme ideea că artă înaltă nu poţi face fără bani. În acest spectacol joacă doar un singur actor, Alexandru Pleşca, dar acesta întruchipează câteva personaje. După premieră, am organizat o masă rotundă la Radio Chişinău, la care i-am invitat pe regizoarea Luminiţa Ţâcu, actorul Alexandru Pleşca, directorul „Foosbook”-ului Mihai Fusu şi criticul de teatru Dorina Butucioc, pentru a discuta despre acest spectacol. Vă prezint un fragment din discuţia care a fost difuzată integral în cadrul emisiunii „Noii Barbari”. 

Dumitru Crudu: Despre ce este spectacolul?
Mihai Fusu: Consider că este un spectacol în care ne amuzăm. Râzi în hohote de limbaj, care pune degetul pe nişte vicii aberante şi eu cred că aceasta e o mare calitate a spectacolului. Mitoş Micleuşanu şi Florin Braghiş sunt nişte băieţi tare deştepţi. Ei au ascuns în acest spectacol un mesaj cultural şi politic foarte bine articulat. De fapt, râzând, încerci să te însănătoşeşti. E foarte urât atunci când alte popoare fac bancuri despre un anumit popor. Dar e foarte sănătos când un popor poate să facă bancuri despre sine însuşi. E foarte frumos să poţi râde de propriile neajunsuri. Asta însănătoşeşte.

Dorina Butucioc: Vreau să spun că acest roman nu are o fabulă propriu-zisă. Dacă ai vrea să-l repovesteşti, îţi va fi foarte greu să spui despre ce e acest roman. Or, Luminiţa Ţâcu a reuşit să-i găsească o fabulă.

Alexandru Pleşca: Până să începem repetiţiile, toate ştirile pe care le vedeam la televizor mi se păreau decupate din „Necrotitanium”. De aceea, am şi ales acest roman. Părerea mea e că spectacolul înfăţişează o lume în care ne-am regăsit atât eu, cât şi Luminiţa. Mă bucur că a avut o mare priză la spectator.

D. B.: Eu, totuşi, l-am receptat mai degrabă ca pe o parabolă politică. Sau ca pe o satiră politică. În spectacol am regăsit nişte lideri politici setoşi de putere. Nişte lichele. O elită politică dirijând sistemul politic din umbră. Acest spectacol mai vorbeşte şi despre „păpuşar”.

M. F.: Într-adevăr, romanul lui Mitoş şi al lui Florin a anticipat cu câţiva ani discuţiile despre păpuşar. În roman mai apare un personaj, un căpitan cu stea în frunte, zâmbăreţ. Personajul Serafima Cozonac, cea care s-a instalat în fruntea „Necrotitanium”-ului a venit din America, unde s-a îmbogăţit pe la fondurile monetare internaţionale. După ce a devenit bogată, a revenit în Republica Moldova şi a început să conducă. Cred că posibila viitoare preşedintă seamănă într-un anume fel cu Serafima Cozonac.

D. B.: Autorul a fost vizionar în acest roman după care Luminiţa Ţâcu a făcut acest spectacol nemaipomenit.
M. F.: Noi am mai avut şi un cancelar femeie, venită, iarăşi, de undeva de departe, având nişte idei aberante.
D. B.: Prin extensiune, toate premoniţiile din roman au trecut în spectacol care ar trebui receptat ca un spectacol politic.

A. P.: Totuşi, noi nu ne-am propus să-i distrăm neapărat pe spectatori, ci să prezentăm lumea în care trăim cu toţii astăzi.
M. F.: Apropo, Luminiţa, dar Mitoş sau Florin au fost la spectacol?
Luminiţa Ţâcu: Tu i-ai văzut în sală?

M. F.: Nu.
L. Ţ.: Nu, n-au fost.
M. F.: Sunt puţini dramaturgi moldoveni care să nu vină să-şi vadă un text pus în scenă. Excepţiile sunt Mitoş şi Florin.

D. C.: Pe de altă parte, Mitoş, cu siguranţă, a mers să-şi vadă premiera din Bucureşti, întrucât la Teatrul „Luni” i s-a mai jucat un spectacol după o altă proză de-a sa, dramatizată şi regizată de Marcel Ţop. În caracterizarea care i s-a făcut lui Mitoş, acesta a fost prezentat ca un maestru al literaturii „noir”.
L. Ţ.: Şi noi suntem un fel de maeştri ai teatrului „noir” în Republica Moldova.

D. C.: Ce ar însemna acest lucru: teatrul „noir”?
D. B.: Când am privit spectacolul, mă gândeam că acesta ar mai putea fi înţeles şi prin prisma esteticii urâtului. Sau a esteticii macabrului.
M. F.: Eu cred că mai degrabă am putea să vorbim despre o estetică a macabrului. Sau despre o estetică „noir”, atâta timp cât există cranii în spectacol. Totuşi, există în spectacol şi foarte mult umor.
L. Ţ.: Dar şi umorul poate fi negru.

D. C.: Într-un interviu pe care i l-am luat înainte de spectacol, Luminiţa Ţâcu a susţinut că acest spectacol e un manifest contra teatrului care se face la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”. 
L. Ţ.: Nu neapărat contra stării de lucruri de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, ci din teatru în general. Totuşi, eu aş zice că mai degrabă spectacolul nostru a ieşit dintr-un fel de manifest interior, dintr-o dorinţă de-a te exprima altfel. Spectacolul e un manifest, fiindcă nu are lumini, nu are fum, nu are decor, adică e un teatru „noir”.
A. P.: Şi dacă la teatru sunt obligat să joc în toate spectacolele, inclusiv în alea care nu-mi plac. Aici joc din plăcere, vrând să-mi realizez ideile mele, nu nişte idei străine.

D. C.: Ce alte spectacole vom putea urmări pe scena „Foosbook”-ului?
M. F.: Am vrea să mai facem şi alte spectacole despre acest univers aberant pe care l-au descris scriitorii moldoveni din ultima perioadă. Însă plecând de la prozele lor şi nu neapărat de la piesele lor de teatru. Pentru că în romanele lor autorii moldoveni sunt cu mult mai liberi decât în dramaturgia lor. Anume datorită acestui lucru intenţionăm să mai punem în scenă şi alte romane moldoveneşti actuale. În afară de aceasta, totul în jur e politic. Inclusiv, cultura. Am vrea însă să mergem mai departe şi să observăm cum politicul influenţează şi modelează existenţa. Am mai vrea să facem şi spectacole despre dragoste. Dragostea în zilele noastre este foarte amestecată, nu mai ştii unde începe sexul şi se termină dragostea. Sexul mai e amestecat şi cu politicul. S-ar putea ca unul dintre proiectele noastre viitoare să fie un spectacol după romanul lui Constantin Cheianu „Sex & Perestroika”, care e poate că primul roman pornografic din literatura basarabeană. 

Dialoguri Tiuk!

Aureliu Busuioc (m.vklvsk)

un cristian (m.vklvsk)

Mihnea Blidariu/Luna Amară (m.vklvsk)

Liviu Ioan Stoiciu (alina vasiliu)

Florin Dumitrescu/Sarmalele Reci (m.vklvsk)

Interviu al elevei din clasa a XII-a din Adjud, Alina Vasiliu,

cu scriitorul Liviu Ioan Stoiciu

 

Alina Vasiliu: 1. Aşadar, am ocazia, prin generozitatea dumneavoastră, să fac un interviu cu unul dintre cei mai reprezentativi poeţi români contemporani, idee care, pe mine, pur şi simplu, mă copleşeşte. Şi, tocmai de aceea, încep prin a vă întreba: Pe dumneavoastră nu vă copleşeşte statura pe care v-aţi construit-o?

 

LIS: N-am construit nici o statură, sunt împotriva carierei „profesionale” în general (dacă te referi la o carieră a mea literară), nu numai în spațiul literar. Nu știu de ce se vede de afară altceva decât văd eu dinlăuntru, nimic deosebit – sunt un scriitor cu o anumită cotă literară și un anumit statut moral public, așa cum sunt toți scriitorii, într-un fel sau altul. Sigur, fiecare scriitor e altceva. Altfel, suntem cu toții diferențiați de destin. Eu poate am în plus un dram de nebunie creatoare, care poate fi datorată și spontaneității native. Îmi place să spun ce gândesc și să nu trișez la masa de scris. Las la o parte faptul că eu nu mă feresc să am atitudini critice publice față de evenimentele cotidiene, la orice nivel. Alți scriitori trăiesc retrași, numai în lumea lor, în ficțiune, rupți de realități. Eu sunt și publicist de opoziție (liber, neimplicat politic dintotdeauna), nu numai scriitor. Am scris și am publicat cărți de versuri, de proză, de teatru sau cărți de eseuri și jurnal. Dacă te referi la faptul că am primit premii glorioase pentru cărți publicate, și asta ar trebui să mă copleșească, răspund că nu e cazul – premiile literare sunt trecătoare, sunt bine venite conjunctural, te încurajează să continui (dacă ele sunt date de jurii credibile), dar nimic mai mult. Istoriile literare nu țin cont de premii și valoarea cărții nu crește dacă a fost premiată (din contră, în timp, premiul poate deveni o parodie, cartea devalorizându-se).

 

2. Ați publicat, deci, multe volume de versuri, romane și chiar teatru. Totuși, care considerați ca este realizarea cea mai importantă, care v-a împlinit cel mai mult până acum?

 

Cea mai importantă realizare a mea? Sincer, faptul că mai sunt în viață (eu având fire de sinucigaș; nu am înțeles până azi ce sens are viața în sine): ținând cont că am găsit în scris și citit o formă de supraviețuire. Dar n-am nici un sentiment de împlinire. N-am atins maximum în nici un domeniu. Deși fiecare carte publicată, de exemplu, m-a iluzionat că are în ea o anumită performanță. Am observat că nimic nu e perfect, că totul e amăgire, că la un moment dat ți se limitează accesul la creația desăvârșită. E clar că harul (inspirația dusă la extrem, care atinge vârful sau maximum posibil) e în altă parte. N-am cu ce să mă laud, de când mă știu sunt nemulțumit de ceea ce fac și de ceea ce mi se întâmplă. Că nu mi s-a dat mai mult, că trebuie să mă mulțumesc numai cu ceea… ce mi-a fost scris din naștere. Altfel, n-ar trebui să mă plâng, mi s-au luat, mi s-au dat și mi s-au pus de toate în cârcă până la această vârstă, bune, rele (pentru tine, elevă în clasa a XII-a, eu sunt un scriitor la prima bătrânețe; pe 19 februarie 2012 împlinesc 62 de ani; pentru mine, însă, vorbesc serios, contează vârsta interioară, am rămas la 33 de ani, vârsta morții lui Hristos; probabil asta e vârsta „inefabilă” a sufletului, 33 de ani; la Hristos, moartea fizică trebuia să coincidă cu vârsta „inefabilă” a sufletului; e doar o speculație literară). În prima tinerețe am ratat tot felul de meserii și locuri de muncă sau facultăți. Dar sunt un om obișnuit: am familie, un copil (născut în 1975, când eu aveam 25 de ani; mama lui e prozatoarea Doina Popa). Am adică o casă a mea, un loc de muncă – pentru oricine asta poate însemna o realizare în viață. Am publicat un număr de cărți (pe structura mea), e și asta o realizare: e ea ieșită din comun? Nu știu care poate fi cea mai mare realizare a mea, fiindcă în spatele realizărilor stau doar nemulțumiri. Am trăit permanent sub semnul relativizării, nimic nu contează cu adevărat, de fapt. Când ești bolnav, te bucuri dacă te faci sănătos, când scoți o carte te bucuri dacă e receptată critic favorabil – dar nu durează, sunt trecătoare aceste bucurii, le uiți în timp. Și o tot iei de la capăt, și aștepți eventual marea realizare (eu n-o aștept)… Nici nu-ți dai seama cum trece viața.

 

3. Ați copilărit la Cantonul 248 (căruia i-ați dedicat și un volum de versuri), în Adjudu-Vechi. Care sunt cele mai pregnante amintiri din copilăria dumneavoastră de acolo?

 

Sunt două volume de versuri dedicate în mod expres Cantonului 248, intitulate „La fanion” și „pam-param-pam”, dar localitățile copilăriei, adolescenței și primei mele tinereți, Adjudu Vechi și Adjud, sunt prezente în toate cărțile mele (inclusiv în cele de proza sau teatru și jurnale). Trebuie să pun puțin în contextul istoriei copilăria mea. Tu ești născută după Revoluția anticomunistă. Dacă vrei, eu sunt în aceeași situație, doar că sunt născut după… revoluția comunistă, după ce a fost instalat regimul stalinist-bolșevic. Sunt născut în 19 februarie 1950, la doi ani după ce fusese alungat Regele Mihai și după ce, din regat european, România fusese proclamată „republica populară” de tip sovietic. Un ghinion al istoriei. Cum a fost copilăria în asemenea vremuri ticăloase de tranziție, când elita regală a României era arestată, deportată sau trimisă la Canal? Părinții mei aveau amândoi rădăcini adjudene, tata, Ion, avea familia la Adjud (familie cu 12 copii), iar mama, Ioana Sandu, la Adjudu Vechi (familie mai înstărită). În 1950, tata, șef de echipă la întreținere de cale ferată, era detașat pe șantierul liniei Bacău-Bicaz (din acest motiv locuia cu mama, soția lui, la un canton CFR din Dumbrava Roșie, la 5 kilometri de Piatra Neamț; în acest canton m-am născut eu). La începutul anului 1951, tata cu mama s-au mutat la Cantonul 248, halta CFR Adjudu Vechi (era o locuință de serviciu, la 248 de kilometri de București; se găsea la doi kilometri de comuna Adjudu Vechi și la 4 kilometri de orașul Adjud; cantonul nu era electrificat). Din nenorocire, în 22 iunie 1951 mama mea a murit, trăsnită în bucătăria de vară a Cantonului 248 (eu aveam un an și patru luni). Nu e greu de înțeles că întreaga mea copilărie a fost însemnată de dispariția mamei. Tata s-a recăsătorit un an mai târziu (cu Elena Berescu, din satul Bâlca, nu departe de Adjud, comuna Coțofănești, pe malul Trotușului ), să aibă cine să mă crească. Așa că eu am copilărit la Cantonul 248 cu a doua mamă (cu care tata a avut un băiat și trei fete; o soră, Sofia, a murit când avea 18 ani, în 1977; azi sunt familiști surioarele și fratele în viață, au copii la rândul lor; fratele Marian locuiește și azi în spațiul casei părintești din Adjud, în „cartier”; la fel, sora Mela, locuiește la bloc în Adjud, dar de câțiva ani e plecată cu fiul ei în Italia „la muncă”; sora Ita locuiește la Focșani)… Amintiri pregnante, mă întrebi. Azi mă uimește ceva anume: că din copilărie am mers spre o singură țintă, descoperindu-mi intuitiv (inconștient) vocația, aceea de „scriitor” – la 14 ani scoteam „de capul meu” la Cantonul 248 reviste literare scrise de mână (pe file A 3 îndoite în două), în care eu am debutat de fapt cu poezie, proză, dramaturgie, publicistică, la nivelul vârstei mele. În condițiile în care eu nu aveam bibliotecă în casă (în schimb frecventam biblioteca din Adjudu Vechi și apoi pe cea din Adjud), nu exista televizor, bineînțeles, și informațiile la zi le căpătam exclusiv de la un radio cu acumulatori. Am fost dat de șase ani la școală și am terminat liceul teoretic (bacalaureat în umanistică) din Adjud la 17 ani. La școala primară și elementară din Adjudu Vechi (din clasa a VII-a m-am mutat la Adjud) am fost un elev cu note mari, în schimb la Adjud am avut note mediocre spre mici, și felul meu de a fi, liber în a gândi, la oraș mi-a adus mari prejudicii (am fost eliminat trei zile pentru poezii împotriva vremurilor de atunci, afișate la „gazeta roșie de perete a liceului” și am fost obligat să locuiesc la internat, unde am fost supravegheat strict, deși casa părintească era la câteva sute de metri), fiind o fire inadaptabilă.

 

4. Spuneţi că la 14 ani v-aţi descoperit „intuitiv” vocaţia de scriitor. Vă amintiţi de un moment anume care să vă fi determinat să decideţi că literatura şi jurnalismul sunt calea de urmat pentru dumneavoastră?

 

De la 14 ani am avut o anume regularitate în a scrie (și a citi, totodată; dar citeam numai ce credeam eu de cuviință, nu ci mi se cerea în mod expres, fie de profesori, fie de binevoitori), trebuia să umplu paginile revistelor mele scrise de mână în vremea primilor ani de liceu, de care pomeneam (aveau nume precum „Familia”, „Magazin” sau Sagitta”). Dar am scris versuri ocazionale de la 11 ani (probabil fiindcă m-am îndrăgostit de o domnișoară cu zece ani mai mare, care păzea via părinților ei din prepeleacul pe care-l vedeam din ograda Cantonului 248). Mă întrebi când și ce anume m-a decis să urmez calea literaturii și jurnalismului. N-ai să crezi, dar nu m-am decis nici azi să urmez această cale. Fiindcă din așa ceva nu se poate trăi, nu-ți asigură un salariu sau un venit pe care să te bazezi, să poți să supraviețuiești (nu câștigi destui bani din cărțile publicate sau textele apărute în reviste și ziare). Până la Revoluție am schimbat o grămadă de meserii și locuri de muncă în întreaga țară (inclusiv în mină, în subteran, sau în siderurgie și în transporturi; sau am fost pedagog școlar), așa cum am mai subliniat aici – la Revoluție eram bibliotecar la Biblioteca Județeană Vrancea, la Focșani. Abia după Revoluție am fost primit în Uniunea Scriitorilor (am avut necazuri cu Securitatea, am avut dosar de urmărire operativă și nu eram membru PCR, motive să fiu ținut deoparte) și, culmea întâmplării, în februarie 1990 (pe când eram președinte al județului Vrancea, pus cu forța de revoluționari în acest post pe 22 decembrie 1989), am fost ales în lipsă redactor-șef la un nou săptămânal literar intitulat Contrapunct, la București. Așa m-am mutat de la Focșani (unde eram venit prin căsătorie din 1975) la București. Din 1990 m-am perpetuat în lumea scriitoricească, lucrând în două redacții de reviste literare (de la Contrapunct am plecat în 1991 prin demisie la revista Viața Românească, unde sunt și azi, cât voi mai fi) și la un ziar, redactor extern (la Cotidianul fondat de Ion Rațiu, emigrat până la Revoluție). Interesant, însă, la 21 de ani (1971-1972) am lucrat la un ziar din Miercurea Ciuc, Informația Harghitei (eram șef de secție la departamentul scrisori și corector) – voi publica o parte din articolele apărute aici în „Cartea zădărniciei”. Nici o clipă însă nu am sperat că voi ajunge chiar scriitor profesionist și jurnalist. Mie și azi mi-e rușine să mi se spună „poet” (fiindcă un asemenea cuvânt, „poet”, îți asigură o valoare subînțeleasă, și eu am îndoieli că am atins o anumită performanță să merit asta). Meseria de „scriitor” e acceptabilă, se mai relativizează eticheta (după Revoluție am auzit că există în nomenclatorul de meserii și meseria de scriitor). E clar că o să mor și tot n-o să mă decid să merg pe calea literaturii și jurnalismului... Cu atât mai mult cu cât îmi tot propun să rup orice punte cu scriitorii, fiind profund dezamăgit de viața literară de la noi.

 

5. Aţi avut un mentor care să vă îndrume în dorinţa dumneavoastră de a scrie? Cine v-a învăţat să deveniţi un profesionist atât în literatură, cât şi în domeniul jurnalistic (pentru că, deşi spuneţi că nu v-aţi propus să deveniţi nici scriitor, nici jurnalist, aţi reuşit, totuşi, să le faceţi pe amândouă cu profesionalism)?

 

E greu de crezut, dar pentru meseria de scriitor nu dă nimeni nici o diplomă de absolvire sau o autorizație. Ea vine de la sine, în timp, înnăscută sau învățată din mers de la alții, în particular. Nici o facultate sau o școală profesională din lume nu scoate pe bandă scriitori adevărați. Toți scriitorii de valoare sunt, într-un fel sau altul, autodidacți, au învățat singuri să scrie, perseverenți (chiar dacă unii au studii înalte, iar alții n-au terminat liceul; sau dacă au trecut sau nu printr-un cenaclu). Mulți dintre marii noștri scriitori n-aveau studii (de la Eminescu și Caragiale sau Creangă la Arghezi și Sadoveanu sau Fănuș Neagu și N. Breban, ajunși toți academicieni). Pe de altă parte, la ce te poate ajuta la masa de scris dacă termini o facultate de medicină, sau dacă ești inginer sau economist? La nimic, și cu toate acestea sunt mulți scriitori de frunte azi, în viață, care au asemenea meserii fără nici o legătură cu literatura. S-a încercat în anii 50 să se formeze scriitori la o celebră „Școală de literatură”, care a fost un eșec. Pe de altă parte, a existat o „academie comunistă” (se numea „Ștefan Gheorghiu”) de ziaristică până la Revoluție, care a scos rebuturi în presa timpului (la fel se întâmplă după Revoluție, cu atâtea facultăți de jurnalistică, puțini absolvenți au har artistic; e adevărat, a crescut pepiniera de jurnaliști de știri și tabloide, care n-au legătură cu creația literară, formați pentru presa audio-vizuală, înmulțindu-se aberant televiziunile și radiourile în fiecare județ). Trebuie reținut că ies numai atâția jurnaliști de calitate din facultatea de jurnalism câți au intrat cu talent nativ, care au simțit din liceu că asta e vocația lor. Nu mai e nevoie să subliniez că în cazul scriitorilor lucrurile sunt mai pretențioase, o dată ce la ei contează numai creația originală, pentru care nu se dă licență. Facultatea de Litere, deși studiază literatura, n-are legătură decât tangențial cu meseria de scriitor (rolul ei e să scoată pedagogi, să fie didactică), în cel mai bun caz poate profesionaliza un critic. Natural, scriitorii sunt avantajați și pe teren jurnalistic (nu întâmplător liderii de opinii sunt scriitori), publicistica de ziar (că există și publicistica de revistă literară, de tip eseistic, polemică sau pasivă) pur și simplu curge de la sine, contează doar dacă ei sunt critici față de puterile politice trecătoare sau sunt oportuniști profitori.

În ce mă privește, din păcate n-am avut „mentor” – m-am îndrumat toată viața singur, „din instinct”, am mers pe cont propriu, fără să pariez vreodată că voi câștiga. În timpul liceului , la Adjud, am avut un profesor de română (care mai e în viață, a publicat cărți în stil clasic, Ion Croitoru) care supraveghea o gazetă literară de perete scrisă de mine, dar nu mi-a fost îndrumător. Nici la cenacluri n-am fost. Dar am condus trei ani un cenaclu studențesc la București, când aveam 22 de ani (în anii 1972-1974), la care membrii lui debutanți (mulți aveau să devină scriitori cunoscuți) se judecau reciproc. Am fost mereu independent în tot ce am făcut, n-am vrut să depind de nimeni.

 

6. Ştim cu toţii că există o prejudecată legată de aşa-zisa inferioritate (culturală, educaţională, financiară) a tinerilor din provincie faţă de cei bucureşteni. Ajungând în capitală, v-aţi confruntat cu asemenea "diferenţieri"?

 

Bucureștiul e o adunătură de provinciali, s-au adăugat în istorie generații după generații de provinciali „stabiliți la București” (sosiți din toate provinciile românești) și care au devenit de la sine „bucureșteni”. Cei veniți din provincie vin cu bagajul lor natural, „proaspăt”, care poate fi superior „bucureștenilor învechiți” (moldovenii, de exemplu, sunt mai „sufletiști” de felul lor; eu, de exemplu, nu pot să am dialog apropiat cu „bucureștenii”, născuți și educați de o generație la București, n-au parcă inimă). Bucureștiul te răcește sentimental. Sigur, depinde de fiecare dintre noi cum ne adaptăm. Eu nu plac deloc bucureștenii, alții veniți din provincie, însă, sunt încântați de București, așa cum e.

Altfel, „diferențierea” de care vorbești e valabilă oriunde – și dacă te duci la Cluj sau la Londra, la Timișoara sau la Paris. Nu te lăsa copleșită de faptul că pleci din Adjud să-ți încerci norocul într-un mare oraș, cu tradiții culturale. Recuperezi rapid lipsurile, dacă ești serios (adică nu te pierzi în mondenitate; că  există atâtea tentații care te distrag și pe care vrei să le treci la capitolul „experiență de viață”) și dacă știi ce vrei, dacă ai un proiect de viitor. Fiecare dintre noi e lăsat de la Dumnezeu cu steaua lui, unii pleacă dintr-un cătun și ajung demnitari la București, alții s-au născut în București și au ajuns oameni ai străzii. Calitatea umană face diferența în orice loc și orice context. Dacă ești ambițios și vrei să faci cu orice preț o carieră, trebuie să iei în calcul și eșecul. Dar asta nu înseamnă că frica de ratare are legătură cu așa-zisa inferioritate pe care o subliniai. E important să nu-ți pierzi capul. Eu, la prima tinerețe, mi-am pierdut capul, am ratat tot ce s-a putut rata, inadaptabil la viața de zi cu zi, refuzând să fac pașii care îți asigură o carieră. Așa a fost să fie. Dar nu sfătuiesc pe nimeni să calce pe urmele mele, fiindcă nu merită. Am suferit enorm, abia în ultima clipă m-a salvat literatura. Dar acum, la prima bătrânețe, descopăr că nici literatura nu-ți asigură liniștea sufletească…

 

7. Acum, aflat „la prima bătrâneţe”, cum spuneţi, aţi „meditat”, probabil, la traseul vieţii dumneavoastră de până acum. Pentru ce credeţi că v-aţi născut?

 

Greu de simplificat lucrurile, să crezi că ești trimis pe această lume cu o misiune, să te uiți în jur și să vezi că unii s-au născut să ucidă (să încalce cele zece porunci), alții să ajungă miniștri (să servească o clasă politică oportunistă), alții să caute în gunoaie, să poată să supraviețuiască de dragul de a supraviețui. N-am reușit să găsesc sensul vieții, dacă e adevărat că nu suntem decât niște ființe evoluate (civilizate de-a lungul istoriei, trăind în comunitate, cu un  creier superior; ele domină celelalte feluri de ființe pământene), născute la întâmplare, care trăiesc de azi pe mâine, frunze în vânt. E de ajuns să mergi într-un cimitir și să constați că se alege praful, că nu contezi decât cât ești în viață, că în câțiva ani se șterge numele pe cruce și dispari și din amintirea rudelor rămase în viață. Oricâtă știință ai înmagazinat în tine, oricâte limbi străine ai învățat sau câte facultăți ai terminat sau câte doctorate ai dat în Occident sau în România, după moarte nu mai contezi (decât dacă, prin excepție, ai fost o mare personalitate publică,  un mare scriitor, sau un mare artist, sau un mare inventator; dar și în rândul lor percepția postumă se schimbă și indiferența le anulează celebritatea dintr-o anumită epocă). La 99 la sută dintre cei născuți nu are nici o importanță de ce s-au născut, unii se bucură de viață, alții nu, unii fac bine celor din jur, alții fac rău, toți lasă viața să curgă după regulile ei necunoscute, nu se pot opune „destinului”. Poate e important ce lași în urmă, după tine, la nivel comun: un copil, o casă, o mașină, bani în cont (specifice acestor epoci), sau la nivel particular, perfecționist: o operă originală artistică (inclusiv în mediul interpretativ). De ce m-am născut eu? Într-un fel, am motive să cred că fac parte dintre cei ce și-au făcut datoria (după propriile puteri) față de ei înșiși. Mi-aș fi dorit mai mult în plan creator, nu s-a putut mai mult, acestea sunt limitele mele. Fatalist cum sunt, nu pot să răspund decât cu: m-am născut să fiu ceea ce sunt, nici mai mult, dar nici mai puțin. Îți pot răspunde la întrebare și cu un poem apărut în 2010 în volumul Pe prag (Vale-Deal):

 

Nimănui nu-i pasă

 

îmi întârzii pe aici răsuflarea, nu ştiu de unde am

venit, nici pentru ce: probabil, sunt

numai un martor al acestor vremuri. Sunt atent la

ce mi se întâmplă, pot să mă

mărturisesc: dar nu văd în profunzime şi nu cred că

merită risipa făcută cu mine, fiindcă nu

reţin nimic deosebit, am o memorie pe care nu poţi

să pui bază. Experimentul cu prezenţa

mea, din anul 1950 până azi, pe pământul României,

a eşuat, nu înţeleg rostul

continuării lui. Am ajuns demult într-un unghi mort,

în care nu mai găsesc răspuns nici la

întrebări simple. Degeaba încerc să-mi distrag atenţia,

să plec de acasă sau să mă ascund în mine

însumi: peste tot, secundă de secundă, mă urmăreşte

subconştientul, el are legătură directă

cu sursa de energie

universală. Mi-am pierdut singur urma… Am

 

lăsat uşile să se trântească în

spatele meu, intrat în cine mai ştie ce euforie. Am

lăsat scris că trebuie să fiu

căutat în altă parte, în caz că uit de mine – şi?

 

Nimănui nu-i pasă.

 

8. Observ că aveţi nemulţumiri legate de anumite lucruri pe care le-aţi făcut (sau, poate, nu le-aţi făcut) până acum. Care este cel mai mare regret al dumneavoastră?

 

Sunt nemulțumit de mine însumi, orice aș face, nu fac destul. Se pare că nu mă înțeleg singur, că sunt mai complicat pe dinlăuntru decât mă duce mintea. Am senzația că tot improvizez și că nu sunt luat în serios, că sunt un impostor în regim duhovnicesc. Lasă că mă exasperează mediocritatea cotidiană. În tot ce am făcut găsesc imperfecțiuni supărătoare. Din acest motiv nu mă bucur de viață. Acesta e felul meu de a fi, „gândesc negativ”, sunt pesimist sau sceptic (m-a ajutat în acest sens și faptul că sunt născut pe linia de graniță dintre zodiile Vărsător cu Pești, preluând ce e mai neliniștitor de la amândouă). De-a lungul vieții m-am tot străduit să mă schimb, „să intru în rând cu lumea”, n-am reușit decât să-mi acutizez depresia. Sunt continuu nemulțumit, și de viața mea personală de zi cu zi pe care o duc, și de viața literară în care mă complac, și de viața publică din România, de clasa politică, în principal. Sunt parcă într-o permanentă involuție. Care e cel mai mare regret al meu? În condițiile în care cred că „așa îmi era scris să mi se întâmple”, normal ar fi să am regrete legate de destinul sucit cu care m-am născut (și care mă terorizează ciclic). A rămas „ca un cui” nefinalizarea studiilor înalte (asta a însemnat nu numai salariu de mizerie, ci și o desconsiderare morală socială; repet, am avut mari probleme de adecvare în societate). Un păcat enervant, apoi, e că nu cunosc o limbă străină la perfecție, fiindcă mi-ar fi plăcut să călătoresc în toată lumea. Dar dacă regret cu adevărat un lucru, acela e legat de faptul că n-am scris-publicat până azi „cartea mea cea mare și tare”, motiv să mă iluzionez că aș putea să o scriu și să o public de aici înainte: o simplă păcăleală.

 

9. Din fişa dumneavoastră biobibliografică, am aflat că sunteţi născut pe 19 februarie. Suntem în 17 februarie, deci vă pregătiţi de o nouă aniversare. Cum s-au desfăşurat aniversările dumneavoastră de până acum şi cum o vedeţi pe cea care se apropie?

 

N-am trecut cu vederea ziua mea de naștere de când mă știu „matur”. Ea n-are atât importanță ca petrecere (mă rog, aniversare cu masă mai specială acasă), cât pentru faptul că din 19 februarie în fiecare an începe Anul literar LIS. E o chestiune strict personală, aceasta de a-mi începe anul literar pe 19 februarie, de scris și de citit. Pe 18 februarie 2012 închei Anul 61-LIS, trag niște concluzii pe un an. Din nefericire, n-am cu ce să mă laud, în Anul 61-LIS (19 februarie 2011-18 februarie 2012) nu m-am ales cu nimic „peren”, n-am scos nici o carte, în  schimb am continuat nebunia scrierii în fiecare zi a paginii de jurnal online (pe blogul www.liviuioanstoiciu.ro) și a actualizării cotidiene a unei publicații electronice: www.jurnaluldevrancea.ro (care înseamnă citire și selecție de știri, de articole și de documente în prostie; în plus, semnez săptămânal un articol politic la Opinii). În Anul 61-LIS am continuat să colaborez la reviste literare, cu versuri inedite, răspunsuri la anchetă, unde mi s-au cerut și pe care le-am putut onora, sau cu texte publicistice (unde am rubrici, la Contemporanul. Ideea Europeană, Argeș, Bucovina Literară, Viața Românească sau Pro Saeculum; anul trecut și-a încetat apariția la mijlocul anului o altă revistă la care am colaborat lunar cu eseuri – intitulată Sud). În particular, în Anul 61-LIS am scris versuri de sertar (m-am îndepărtat de proză și de teatru). Altfel, de ziua de naștere din acest an voi avea parte tot de o masă festivă acasă, pregătită de prozatoarea Doina Popa, la care va participa fiul, Laurențiu (la 36 de ani), cu iubita lui schimbătoare. Voi primi felicitări drăguțe de la cei ce nu m-au uitat prin telefon, SMS sau e-mail (sau la comentarii pe blog).

 

10. Şi, ca să încheiem într-o perspectivă încrezătoare spre viitor, vă întreb: Ce planuri aveţi (dacă aveţi!) pentru Anul 62-LIS, care vă bate la uşă?

 

Nu-mi fac planuri, fiindcă nu se înfăptuiesc, e o regulă. Las să curgă lucrurile de la sine, dacă o fi să vină vremea pentru a pune la punct un proiect, o fi (sau n-o fi). Eu am un subconștient care stă la pândă și mă penalizează dacă mă programez, nu înțeleg exact mecanismul, dar m-am învățat să ascund și ideea vagă a unui plan. Dacă mi se cere o carte la o editură, nu promit nimic: vom vedea. Așa că nu-mi dau seama ce mă poate aștepta în acest an. Anul trecut am abandonat o antologie a mea de versuri, nu cred că o voi duce la capăt nici anul ăsta (de altfel, editura care mi-a cerut-o anul trecut cred că și-a retras oferta văzând că nu i-am predat anul trecut manuscrisul; nici măcar nu sunt curios să aflu cum mai stau lucrurile). Am încă texte originale în sertar, nu mă trage însă inima să pierd nervi cu definitivarea unui volum nou, de orice gen literar ar fi. Asta și fiindcă sunt dezamăgit, nu se mai citește nimic, de ce să mă mai omor cu firea să public, doar pentru a mai pune o carte a mea pe raft? O carte înseamnă o cheltuială enormă de energie degeaba, după ce o predai definitivată la editură (cu eforturi supraomenești), trebuie să o cumperi gata tipărită să poți să o împarți prietenilor cu autograf (și nu e mai mare pedeapsă decât să scrii un autograf, să nu te repeți), să o trimiți prin poștă. Apoi o carte nouă înseamnă să-ți faci iluzii că e băgată în seamă de critica literară (care critică nu mai e interesată decât de curiozități), deși n-are nici o importanță o cronică, atâta timp cât premiile literare anuale se acordă pe ochi frumoși și simpatii de gașcă. Nu mai există competiție cinstită, totul s-a pervertit în lumea literară de la noi… Ce alte planuri aș putea să am eu, în afara tipăririi unei cărți noi? Mi-ar fi plăcut, cum spunem, să-mi fac planuri de călătorii în lume (cât mai am eu de trăit, să merite altceva?), e imposibil să le pun în practică. Un plan este să renunț de mâine la blogul meu (îmi ajung doi ani de scris zilnic în el, propunând teme originale; n-a meritat efortul) și la actualizarea Jurnalului de Vrancea (care-mi mănâncă tot timpul liber), nu contează dacă mă țin sau nu de cuvânt. De fapt, cu adevărat nu-mi mai doresc nimic de la viață (eu ar fi trebuit să nu mai fiu pe aici; scriitorii care au murit tineri au fost cei mai câștigați în plan moral), deci nici planuri n-am cum să am. Așa că stau în așteptare... cosmică. Mă îngrijorează posibilitatea producerii anunțatei „Apocalipse” pentru acest an (fie ea și a schimbării radicale spirituale, pe plan local sau particular), pe care eu n-o presimt.

 

18 februarie 2012. București