Cosmin PERŢA

De ce am plecat din Bucureşti şi unde am ajuns

În urmă cu ceva timp am descoperit pe wikileaks un articol în care se dovedea prin documente că în anul 1994 o comisie internaţională de doctori a depus la ONU un memoriu prin care anunţau că suntem în pragul unei catastrofe: din cauza dezvoltării excesive a reţelelor de telefonie mobilă, coroborate cu alte efecte poluante extrem de nocive, în marile oraşe radiaţiile cancerigene crescuseră de peste 8 ori peste limita normală. Ce avea să urmeze erau valuri şi valuri de cazuri de cancer ce aveau să decimeze populaţiile urbane. Soluţiile oferite de comisia internaţională de doctori erau: fie reducerea activităţilor antenelor GSM, fie îndoparea populaţiei cu iod.

Cum prima variantă nu era acceptabilă din perspectiva marilor companii, s-a recurs la cea de a doua, în secret. Şi care să fie oare alimentul pe care îl consumă toată lumea? Aşa a apărut pe piaţă nelipsita din casele noastre sare iodată…

Aflând eu lucrul acesta şi îngrijorat fiind pentru soarta copiilor mei, am luat decizia de a vinde apartamentul din Bucureşti şi de a ne muta în Maramureş, în locul copilăriei mele, pe Valea Vinului. Decizia noastră însă i-a mobilizat şi pe părinţii Ralucăi, soţia mea, şi pe unchii acesteia, nenea Dinu şi nenea Cristi şi, în curând, o mică colonie era pe punctul de a se muta pe Valea Vinului.

În prima zi după ce am ajuns pe Valea Vinului ne-am mutat pe unde am găsit până urmau să se construiască noile noastre case. Părinţi şi unchii Ralucăi împreună cu Raluca şi cu copiii s-au mutat în casa unui vecin plecat în America, în timp ce eu am insistat să locuiesc în casa copilăriei mele, deşi era prea dărăpănată pentru a mai fi chiar o casă. Eu aş fi preferat să restaurăm vechea casă părintească, în loc să construim una nouă, dar pentru asta trebuia să văd exact ce se poate face.

Valea Vinului era pustie, ei, nu chiar pustie, dar erau, oricum, foarte puţini oameni rămaşi. Majoritatea bătrâni, pe ducă şi ei. Din cauza aceasta locul căpătase o accentuată tentă sălbatică, vegetaţia era abundentă, pădurea părea să se prăvale tot mai mult peste cele câteva case rămase locuite, iar ploaia nu mai înceta, pământul mustea de apă, era o umezeală rece care se simţea direct în oase. Ajunsesem pe Valea Vinului într-o zodie a ploii şi asta nu bucura pe nimeni.

Pe Raluca o mai îngrijorau două lucruri: faptul că eram destul de departe de civilizaţie, până la oraş erau 14 kilometri de dealuri, râuri şi văi împădurite, dar i-am explicat că asta ne doriserăm de fapt, şi apoi, aveam maşină. Însă cel de-al doilea lucru care o deranja era total iraţional, nu aveam nici un argument, aşa că am decis să îl ignor: o speria faptul că, după obiceiul locului, toate dealurile care înconjurau Valea erau de fapt cimitire ale familiilor care au locuit înainte aici. Da, în zona aceea a Maramureşului oamenii îşi îngroapă morţii în curtea caselor sau, mai exact, pe dealurile din curţile caselor. Eram, într-adevăr, înconjuraţi de o armată de morţi. Dar ce rău puteau să ne facă?

I-am cazat pe părinţi, unchi, copii, am aprins focurile în casa lui Adrian (am avut noroc că am găsit-o pe verişoara lui în oraş şi în numele vechii prietenii dintre mine şi Adi mi-a dat cheia de la casă pentru „cât o trebui, că Adi nu mai vine-napoi”, cum a spus ea). Casa era prăfuită, dar în rest era ordonată, spaţioasă, sobele funcţionau, aragazul cu butelie mergea, hidroforul nu ruginise, era în regulă, iar eu m-am mutat peste drum în vechea mea casă. Acolo era dezastru. M-a luat deodată o toropeală existenţială, eram trist şi fericit deodată, rememoram secvenţe din copilăria petrecută în casa aceea şi îmi puneam probleme despre devenirea mea, despre ce am ajuns. Aşa s-au dus ore… Deîndată ce s-a lăsat seara am vrut să aprind lumina şi mi-am dat seama că panoul electric nu funcţiona. Logic ar fi fost să mă întorc şi eu în sânul familiei şi să revin a doua zi dimineaţă, dar nu am făcut aşa, eram prea încărcat sufleteşte. M-am culcuşit într-un colţ al bătrânului pat de brad, am tras peste mine colţul cergei plină de praf şi am rămas aşa, nemişcat, încremenit într-un timp ce pendula rapid între copilărie şi prezent. Deodată am simţit o mişcare, o prezenţă, în casă mai era cineva alături de mine. Am sărit repede din pat. În buzunar aveam, cum am mereu, un cuţit, o brişcă, dotată şi cu o mică lanternă. Am aprins lanterna şi, alert, m-am pus să cercetez casa ungher cu ungher. Mă aşteptam să fie un hoţ. Vechea teamă din copilărie, când un ucigaş evadase de la închisoarea din Sighet şi se ascunsese pe Valea Vinului revenise. Atunci, până să-l prindă, bunicul meu, singurul bărbat din casă, deoarece părinţii mei locuiau şi lucrau în alt oraş, a dormit două săptămâni cu securea sub pernă şi la tot locul prin casă erau plantate strategic cuţite, răngi, lângă uşă era un târnăcop. Ăsta era episodul al doilea. Primul episod a fost cel în care timp de o săptămână am locuit sub acelaşi acoperiş cu doi hoţi la drumul mare. S-au dat drept prieteni ai tatălui meu. Au stat la noi o săptămână, au mâncat cu noi, au muncit cu noi la câmp, apoi, într-o dimineaţă au dispărut cu tot ce era valoros în casă. Erau unele lucruri. Şi au lăsat un bilet: „Fiţi mai atenţi pe cine primiţi în casă. Puteam să vă omorâm!”. De atunci am boală pe hoţi, iar o casă abandonată poate fi un culcuş destul de îmbietor pentru cineva care se ascunde. Dar de data asta nu era nici un hoţ. Am căutat peste tot, în fiecare colţişor şi nu am dat de nimeni şi de nimic, în raza lanternei se vedea doar praful răscolit de cercetările mele, dar sentimentul acela nu m-a părăsit. M-am aşezat din nou în pat, scârţâitul lui m-a speriat, dar pe urmă m-am liniştit. Era aproape să aţipesc, pleoapele îmi erau deja foarte grele, cleioase, când am auzit din nou fâşâitul acela. Am sărit din nou, în faţa mea am auzit mişcându-se uşa, fugea, am fugit după el, am trecut prin camera verde, apoi prin camera roşie, dar când să intru în camera galbenă m-am oprit. Era aproape dimineaţă, printre perdelele putrede de mucegai şi umezeală străbăteau câteva raze albastre firave. Nu era nimeni nici în camera galbenă, dar, spre deosebire de aseară, în mijlocul camerei era aşezată masa mare de lac, masa aceea pe care nu o s-o uit niciodată, masa pe care a stat aşezat sicriul bunicului meu la priveghi, atunci când am stat singur cu el în casă, el în sicriu, eu lângă el, o noapte întreagă. Sicriul nu era pe masă, dar masa era aşezată în exact acelaşi loc. Pe ea era deschisă Biblia bunicului meu. Am dat să intru, să văd unde era deschisă, dar nu am reuşit, ceva ca o energie, ca un câmp de forţă nu mă lăsa să intru. Şi atunci am văzut: camera era bombată, ferestrele şi pereţii erau bombaţi înafară, se chinuiau să conţină o energie ce era gata să explodeze.

Am simţit o slăbiciune, simţeam cum mă lasă picioarele, rezemându-mă de pereţi am traversat înapoi camerele şi m-am tras până la pat. Am căzut în pat ca o ghiulea şi am simţit o durere teribilă în piept, ca şi cum cineva încerca să îmi smulgă inima. Nu puteam să strig. E un infarct, mi-am zis, ştiam de la tata cum doare un infarct, nu avea ce altceva să fie. Durerea a ţinut câteva secunde, apoi am simţit că nu mai pot să respir, încercam să trag aer în piept, dar nu puteam, ca şi cum cineva m-ar fi strangulat în chiar momentul acela. Nu m-am mai opus, m-am lăsat şi totul a trecut ca şi cum nici nu ar fi fost. M-am simţit liber, bine, cu căile respiratorii intacte. Puteam să respir. Era deja dimineaţă de-a binelea. M-am ridicat din pat şi am ieşit. În faţa casei, pe trepte, pe un scăunel stătea mătuşa Anişoara. Era îmbrăcată în haine de sărbătoare. Faţa îi era smeadă, albă, curată, zâmbea. M-am bucurat să o văd, dar eu ştiam că ea e moartă. „Ce-i, mătuşă Anişoara, tu trăieşti?” „Eu? Eu îs moartă de mult, nu.” „Păi şi atunci ce cauţi aici, de ce nu eşti în mormântul tău?” „Păi am venit numai să îţi spun să ai grijă. Îi moşu tău, el nu s-o dus dincolo de tăt, el stă aicea, în casă, şi nu vrea să vii peste el. Îi tare rău amu de la o vreme şi nu-i mulţumit deloc de tine, de ce ai ajuns, de ce faci, să ai grijă, să te fereşti de el că nu ştie ce face. Să ai grijă, să nu te prindă noaptea aicea în casă, nici în curte măcar. Numai atâta am vrut să-ţi spun, amu m-oi duce”.

Când m-am trezit eram transpirat, afară era dimineaţă de-a binelea. Era bine, visasem. Totul era bine, visasem! Dar avertismentul mătuşii apărute în vis l-am luat totuşi în serios, ceva fusese acolo azi noapte. Am ieşit din casă bulversat, chiar uşor speriat, m-am dus direct spre casa lui Adi. Ai mei erau bine cu toţii. Am răsuflat uşurat. Le-am spus că m-am răzgândit, că trebuie să ne întoarcem. M-au întrebat de ce, le-am povestit visul şi întâmplările de dinainte. Au râs de mine, mi-au spus ca sunt naiv, că sunt emoţionat, că sunt bulversat de mutare, că era normal. Am insistat, s-au supărat, au început să şuşotească prin colţuri că am înnebunit. „Oricum nu putem pleca acum, mi-a spus socru-meu, maşina nu poate răzbate prin drumurile astea desfundate de ploi. Trebuie să aşteptăm să se zvânte, altfel rămânem împotmoliţi”. M-am panicat. M-am uitat pe geam, afară ploua mărunt dintr-un cer negru. Peste drum se vedea casa părintească şi atunci am văzut ferestrele bombate de la camera galbenă. I-am chemat pe toţi la geam, le-am arătat ferestrele bombate. „Vedeţi, vedeţi?!” Nu vedeau nimic, şuşoteau prin colţuri.

Mi-am luat laptopul şi am ieşit. M-am dus, prin livadă, înspre grajd şi bucătăria de vară. În prag stătea, îmbrobodită, bunica. Mă aştepta, ieri nu apucasem să trec pe la ea. Am pupat-o şi am stat un pic la poveşti. Îi era greu şi ei singură pe aici. Se bucura că venise în sfârşit cineva să stea aproape de ea. I-am povestit şi ei visul şi păţania de cu seară. „Aşa e el de când s-a dus, lasă, nu-l băga în seamă. El nu-i mulţămnit de nime. Nu-i bine să stai sara şi noaptea acolo în casă, nici pe aici prin livadă, da tu oricum ţi-i face casa ta şi nu-i ave treabă cu el. Numai grijă să ai, puiu mamii, în pădure să nu te prindă niciodată noaptea, că acolo îs sute, îs mii de suflete care bântuie şi nu le place de om”. Am întrebat-o ea cum de rezistă şi mi-a spus că ea îl înţelege, doar a trăit o viaţă întreagă cu el, şi nu-i chiar aşa rău cum am visat eu. Important era să am casa mea, dar eu nu ştiam dacă mai pot sau mai vreau să fac asta. Îmi părea rău de bunica, dar îmi venea să mă car, trebuia doar să aştept să se oprească ploaia. Am lăsat-o să meargă să dea de mâncare la păsări şi m-am băgat în bucătărie. Acolo era o dâră de semnal la telefonul mobil, şi deşi la telefon nu se putea vorbi pentru că se întrerupea mereu, ştiam că dacă ai noroc poţi prinde net cu fluctuaţii, aşa că mi-am conectat la laptop modemul de la orange şi am intrat pe net. Mergea ca dracu. Îi promisesem lui Mihail Vakulovski un text pentru Tiuk. Am început să scriu, despre ce altceva decât despre ce mi se întâmplase?

Bunica nu s-a mai întors şi scriind, nici nu mi-am dat seama cum s-a lăsat seara. Amintindu-mi de avertisment, am închis repede laptopul şi am ieşit în curte. Mi-am băgat uşor capul pe uşa grajdului. În grajd nu era nici un animal, doar bunica, întinsă în iesle. Apoi am văzut că ieslea era plină de apă cu fân. „Ce faci, Bună?” „Ia, dragu mamii, stau în apa asta cu fân, îi bine la reumatism”. Părul ei era lung şi despletit, m-am gândit că nu am mai văzut-o cu părul despletit de când eram mic. „Ia, eu mă duc amu că s-o-nserat”. „Du-te, dragu mamii, du-te”. Am închis uşa grajdului şi am plecat. După ce am trecut prin livadă, după ce am ieşit din curte şi am închis uşa mi-am amintit că şi bunica era moartă de patru ani.

Nici măcar nu mai eram speriat, simţeam o linişte neobişnuită. Soarele din spatele ploii negre, din spatele norilor vineţii, îşi îngropa ultimele raze în dealuri, iar eu mă apropiam de casă şi îi vedeam pe copiii mei jucându-se cu alţi copii, copii de pe vremea mea, copii care nu mai sunt aici de zeci de ani.

Nu sunt speriat, nu, sunt liniştit, eu le spun ce se întâmplă şi ei cred despre mine că sunt nebun, ei râd de mine prin colţuri, ei nu ascultă nimic din ce le spun, dar eu văd, eu văd tot mai limpede cum sute de morţi ies din dealuri şi vin înspre noi în liniştea aceasta ploioasă şi întunecată. Suntem închişi aici ca într-un cavou, nu există nicio ieşire, ploaia nu se mai opreşte de săptămâni întregi de parcă vrea să ne înghită şi nimeni în afară de mine nu vede nimic.

Când veţi citi acestea în Tiuk nu ştiu ce vom mai fi, nu ştiu dacă vegetaţia şi ploaia şi pământul acesta jilav şi negru din dealuri nu ne vor fi acoperit cu totul, nu ştiu dacă morţii nu ne vor fi făcut de ai lor. Dar dacă nu vă este prea greu, dacă găsiţi puţin timp, încercaţi să ne căutaţi, poate ajungeţi, poate salvaţi sufletele noastre!

Cum trebuia să ajung un mare poet

Eram la Berlin, trebuia să am o lectură de proză şi poezie, alături de alţi români, în aula Universităţii Humboldt. Eram foarte agitat, foarte stresat. Cu proza mai era cum era, aia ştiam că o scriu bine, dar eu eram în principal poet şi vroiam neapărat cu ocazia asta să demonstrez odată pentru totdeauna că sunt un poet bun, un poet foarte bun. Evenimentul era organizat de Răzvan Ţupa. Ţin la Răzvan, am ţinut mereu foarte mult la el, dar întotdeauna în prezenţa sa eram, sunt, timorat, pentru că ştiu că el nu mă consideră cine ştie ce poet. Da, bun, sunt, în opinia lui, de pluton, pasabil, mă tolera. Am simţit prima dată asta în urmă cu peste 9 ani, când am împărţit un premiu literar la Beclean pe Someş. De atunci m-a luat la ochi şi de atunci până acum m-a considerat un intrus de slabă calitate în lumea literară. Acesta era momentul, momentul în care, mai mult decât publicului berlinez, trebuia să îi demonstrez lui Răzvan că sunt un poet de primă linie.

Eram deci timorat, uşor nervos, pierdut în Berlin. Căutam Universitatea Humboldt. Regula era, ca pe lângă textele noastre să citim şi un scurt text dintr-un autor român care ne place. Eu aveam la mine câteva poeme de Cărtărescu inserate în interiorul volumului Fără titlu. De ce Cărtărescu? Nu ştiu să vă spun. Eram şi eu la fel de surprins ca dumneavoastră. Alergam pe străduţe. La un moment dat, din interiorul unui Pub aud vorbindu-se româneşte. Intru. La o masă erau Eminescu şi nenea Iancu. Bucurie mare. Nenea Iancu insistă să beau un şnaps cu el. „Nu pot, nene Iancule, iartă-mă, rogu-te. De 4 luni m-am lăsat şi de ţigări şi de alcool, sunt la dezintoxicare, nu pot”. Eminescu scoate o sticluţă cu palincă de prună. „Uite, asta nu poţi refuza. Un păhărel, atât. Ce-ţi poate face un păhărel? Şi apoi, de câte ori ne întâlnim noi?” Asta era adevărat. Nu-l puteam refuza pe Eminescu. Mi-a pus un păhărel şi l-am dat pe gât. Eram grăbit, mi-am amintit de lectură. Ştiau de ea, veneau şi ei într-acolo. „Du-te tu înainte dacă te grăbeşti, venim şi noi pe urmă, negreşit, dar tu trebuie să te pregăteşti”. Mi-au arătat unde şi am pornit într-acolo. De cum am ieşit din Pub m-a luat o ameţeală de nu mai vedem la doi metri în faţă, totul era ca în ceaţă şi mi se tăiau picioarele. Căcat. Dar cum se explică? Eu, care beam litri de pălincă fără să ajung în stadiul ăsta… de la un singur păhărel…? Dar, deh, un păhărel după patru luni poate face ravagii. Îmi trece, mi-am zis. Nu văd, nu am putere în picioare, dar sunt perfect lucid, cu un efort de voinţă voi înainta şi alcoolul se va evapora, eu redevenind ca cel dinainte. Într-adevăr, organismul se mişcă, înaintez, dar simţurile nu par să mi se regleze. Ajung la Universitatea Humboldt. Ştiam unde e amfiteatrul, o iau într-acolo. Urc cu greutate. Amfiteatrul e gol. Sunt primul. Intru, mă aşez într-o bancă. Aştept. Apare un om de serviciu. „Ce faceţi aici?”. „Aştept să înceapă lectura”. „Lectura începe imediat, dar nu în amfiteatrul acesta, ci în cel din cealaltă aripă”. Mă sperii, o iau la fugă, un fel de fugă. Mă ţin de pereţi, pereţii sunt moi şi lipicioşi. Rătăcesc printr-un labirint de coridoare. Universitatea e goală, nu e nimeni să întreb încotro. Într-un sfârşit găsesc. În amfiteatru puhoi de lume, la prezidiu era aranjată toată lumea în afară de mine. Dau să intru, ruşinat de halul în care arăt. Transpirația îmi curge şiroaie şi îmi dau seama că mai am în mână doar textele din Cărtărescu. Fără titlu nu e nicăieri. Înţepenesc. Păi cum să citesc doar din Cărtărescu? Doar era seara mea, eu trebuia să demonstrez că sunt un poet de primă mână. De la pupitru, Ţupa îmi face semn din mână să intru. Mă întorc pe călcâie şi o iau la goană. Ştiam, ştiam unde era, o uitasem în celălalt amfiteatru. Rătăcesc, orbecăi, simt că îmi dau duhul. Până la urmă găsesc. Cartea era acolo unde o lăsasem, pe banca în care am stat. Răsuflu uşurat. O iau şi mă întorc spre celălalt amfiteatru. Dinăuntru se auzeau lecturile. Citea Mitoş. Când să deschid uşa şi să intru realizez că de data asta nu aveam poemele de Cărtărescu. În goana mea îmi căzuseră undeva. Dă-le-ncolo, îmi zic, hai să intru. Dar nu pot, nu se face. După ce că întârzii vin şi cu repertoriul incomplet, l-aş pune pe Răzvan şi pe mine într-o situaţie jenantă. Mai bine mai târziu, dar cu toate în regulă, îmi zic şi mă întorc. Caut. Le găsesc împrăştiate pe jos pe un coridor, le strâng şi o iau înapoi. Ajung în faţa uşii. Linişte. Deschid sfios uşa. Amfiteatrul e gol. În amfiteatru miros închis, apăsător de sudoare amestecată cu praf. Ies şi închid uşa după mine. Mă clatin, pereţii sunt în continuare moi, privirea refuză să mi se fixeze pe obiecte. Asta e, am rasolit-o. Momentul meu s-a dus. Nu mai am ce să fac, decât să-mi accept dojanele. Mă întorc la Hotel. Drumul e lung şi anevoios. Hotelul este la marginea Berlinului, într-o zonă industrială, unde este un continuu şantier. Trec prin Berlin, trec prin şantier, trec prin parcul pentru copii de lângă Hotel, urc în camera mea, mă duc la baie, dau cu apă pe faţă. Îmi vine să plâng. Chiar plâng. Ridic ochii şi încremenesc. În oglindă eram eu, dar nu eram eu. Eram un eu îmbătrânit cu 20 de ani. Şi atunci mi-am amintit, atunci am realizat că unde eram nu era un Hotel, ci chiar garsoniera mea ieftină de la marginea Berlinului, că nu m-am întors niciodată din Berlin, că eram singur, singur cuc, că îmi abandonasem soţia şi copiii cu mult timp în urmă. Bate cineva la uşă. Mă duc să deschid. E Răzvan, dau să râd, sunt fericit. Mi s-a năzărit. Răzvan intră abătut. Ştiu de ce e abătut. Îi spun trist „n-am mai citit”. „N-ai mai citit”, spune Răzvan. „Iartă-mă”, dau să-i explic tărăşenia cu paharul de palincă a lui Eminescu. „Stai liniştit, zice Răzvan. Ai nevoie de ceva?”. Mă priveşte cu milă, cu compătimire şi chiar cu puţină scârbă. Urăsc să mă privească cineva aşa. Izbucnesc. Urlu, răstorn frigiderul. Răzvan mă priveşte placid. „Pentru un pahar de palincă, merit să mă priveşti aşa?”. „Tu încă nu îţi dai seama ce se întâmplă?”. „Ce se întâmplă?”. „De douăzeci de ani bei încontinuu. După lectura aceea nu te-ai mai oprit din băut. Mintea ta s-a oprit acolo”. Mă opresc. Îmi vine iarăşi să plâng. Dau să îl iau pe Răzvan în braţe şi întreb plângăcios: „şi poezia?”. „Ai fi fost un poet foarte bun dacă nu ai fi băut atât”. Răzvan a ieşit discret. Sufăr, respir trepidant, precipitat, alerg spre baie, îmi dau din nou cu apă pe faţă şi izbucnesc în hohote. Mă văd din nou în oglindă şi nu sunt eu. Nu sunt Cosmin Perţa! Râd, râd cu poftă, ce farsă, ce nebunie. Nu sunt Cosmin Perţa, m-am salvat.

V-aş spune şi vouă cine sunt, dar nu pot, pe bune, nu pot. Oricum nu m-aţi crede. Credeţi doar atât: sunt cine nici nu vă aşteptaţi şi vin după voi.

Constantin CHEIANU

Sex & Perestroika

(fragment de roman, editura Cartier)

Dat afară de la „Literatura şi Arta”

Abia am apucat să trăiesc în comunism şi a venit libertatea! Pe bune, am fost o generaţie predestinată. Altele se lansau în epoca unui Secretar General al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi tot pe timpul domniei lui se pensionau. Cel mult, puteau să mai prindă un al doilea Secretar General. Noi am absolvit facultatea în 1982, iar în următorii trei ani, trei Secretari Generali au dat ortul popii! Cum să nu crezi într-o misiune specială a generaţiei noastre?! Aceea de a consfinţi sexul la birou, de pildă. Vă spun, am avut până astăzi vreo patru locuri de muncă în comunismul decrepit şi cam tot atâtea joburi în capitalismul sălbatec. Numai la „Literatura şi Arta” nu a fost posibil sexul la birou, dar asta pentru că am lucrat acolo în perioada în care perestroika încă nu ajunsese la Chişinău. În anul 1987, redactorul-şef Dabija m-a alungat de la „Literatura şi Arta” pe motiv că „am îndrăznit să-l contrazic în redacţie pe Ivan Grosu de la Comitetul Central”. De fapt, m-a concediat pentru că, dacă mai rămâneam pe acolo, nimic nu m-ar fi împiedicat să fac sex la „Literatura şi Arta”. Numai aşa puteai aduce perestroika în redacţia noastră! Fiindcă m-am angajat la Uniunea Teatrală, acolo am lăsat-o să triumfe! S-a întâmplat într-un an de graţie, în veci gloriosul 1989. Aşa este, anul Revoluţiei de catifea din Cehoslovacia, anul unificării Germaniei şi anul revoluţiei române. Anul când am făcut pentru prima dată sex la birou!

Beţele libertăţii

O să vă spun cum s-a întâmplat. Începutul l-am pus la primele mitinguri pro-perestroika de la Teatrul de Vară. Aveau atâta succes, încât se petreceau şi iarna la Teatrul de Vară. Iar în primăvara lui 1989 ne-am mutat în centrul capitalei, în Piaţa Biruinţei, acolo unde foarte curând aveam să ne atingem scopul, acela de a intra în vizorul miliţiei. Ne băgam peste tot unde puteam mânca bătaie: la Comitetul Central, lângă Ministerul de Interne, în faţa monumentului lui Lenin. Miliţienii aveau motoraşe subsuoară, ai fi zis, şi ne turnau bastoane în cap cu nemiluita. „Democratizoare”, li se spunea, nu ştiu de ce, acestor beţe negre şi masive cât nişte tractoare sovietice. Cică erau „din cauciuc”, dar nu elasticitatea era calitatea lor de bază. Inflexibile şi neînduplecate ca şi regimul, aşa erau! Când am descoperit pentru prima dată miliţieni cu bastoane în Chişinău, ce şoc a fost! Aşa ceva nu mai văzusem decât la televizor, la poliţiştii din Vest. Ce căutau ele, oare, pe la noi? Nici miliţienii nu păreau foarte împrieteniţi la început cu atributele inedite. Nu ştiau să le mânuiască, le doseau după picioare, le purtau demonstrativ de mijloc, nu de mânere. Ideea că miliţia sovietică este prietena poporului le intrase în cap poate mai profund decât nouă, şi acum se simţeau trădaţi de cei care îi dotaseră cu ciomege. Când nu puteau fi văzuţi, făceau uz de ele pe post de scărpinătoare ori se împungeau între ei. Aşa se mai distrau, miliţienii. Într-un cuvânt, se purtau astfel, de parcă bastoanele acestea erau ultimul lucru la care cetăţenii trebuiau să se gândească. Aveai impresia că sunt gata în orice moment să le arunce, pe ascuns, sub primul tufiş mai stufos întâlnit. Teatrul acesta însă nu avea cum să ne inducă în eroare. Cât luptase cu bandiţii şi cu spionii, miliţia noastră se descurcase foarte bine fără aşa ceva. Acum se împăunase cu ele şi era clar că nu băieţii răi sunt cei vizaţi. Noi, tipii cuminţi şi educaţi, eram ţinta. Ne-a fost atât de ruşine pentru statul nostru. Nu avea deloc nevoie de aşa ceva, eram destul de speriaţi şi fără spectacole din astea. Frica era atât de temeinic înşurubată în fiinţa noastră, eram atât de blânzi şi de apatici. Bine, să zicem că i-am părut obraznici şi a avut ideea să ne cuminţească. Ar fi putut, cel puţin, prevedea o versiune de bastoane aşa, mai soft, nişte bastonaşe mai tandre, pentru început, deci ceva mai uman. Nu, s-a gândit din start la o chestie mortală! Între starea de prieten şi cea de duşman, statul nostru ne sugera că nu acceptă compromisuri. La fel ca şi taţii paranoici, care, agasaţi de copiii lor, nu iau în calcul ideea unei discuţii sau a unei palme la fund, ci se reped direct la bâtă, statul nostru dezaxat recurse şi el la soluţia extremă. Bastoanele văzute în premieră ne-au dat, pe de altă parte, senzaţia reconfortantă a unui mic triumf. Un stat care obişnuia să facă toate măgăriile pe ascuns, cu armele bine camuflate, acum le scosese la vedere. Îşi dezgolise, de fapt, slăbiciunea. Beţele acestea au fost, dacă vreţi, primele vestitoare ale libertăţii. Era mai bine, fireşte, să fii loial regimului, aveai numai de câştigat, cu puţină linguşeală te alegeai şi cu medalii. Dacă ieşeai în piaţă să pui întrebări incomode, poftim, te tratau cu bastoane ucigaşe. Cu un buzdugan negru din astea puteai omorî şi un cal, darămite un democrat! Alegerea, cum vedeţi, nu era foarte vastă: ori medalii la piept, ori ciomege în cap. (Mai târziu, aflat în străinătate, aveam să văd cum arată bastonaşele poliţiştilor din vest. Adevărate prietene ale poporului, în comparaţie cu duşmănoasele măciuci sovietice.) Lungi de aproape un metru, groase de trei centimetri, acestea erau – şi aici e latura lor pozitivă – destul de incomo­de pentru cei ce le mânuiau. Ca să-ţi faci elan să-l plesneşti pe un derbedeu de demonstrant cu o bâtă din astea, era nevoie de spaţiu, nu glumă. Şi, fiindcă bravii miliţieni nu-l aveau întotdeauna la dispoziţie, se alegeau ei înşişi, de cele mai multe ori, cu o grămada vânătăi provocate de colegi ori de propriul baston. Se autoflagelau, domnule, ca proştii! Să fim de acord, aşadar, că nici miliţienilor nu le-a fost foarte uşor. Nici ei nu au fost scutiţi de şocuri. Obişnuiţi să aibă de a face cu bandiţi şi recidivişti, acum erau siliţi să-i înfrunte pe nişte oameni cu care nici superiorii lor nu ştiau cum să se poarte. Noi nu-i înjuram, vorbeam frumos, rosteam cuvântări. „Ce dracu să le faci ăstora, oftau derutaţi miliţienii, cum să le dai în cap?” Mai ales că se găsea câte unul dintre noi care, pur şi simplu, le zdrobea inimile. „Cum de îndrăzneşti să dai în mine, le zicea, dai în părinţii tăi!” Fiţi de acord, aşa ceva nu prea auzi din gura unor bandiţi. Le-a fost foarte greu, într-un cuvânt, miliţienilor la început. În timp însă lucrurile nu au stat pe loc, iar mâna de miliţian s-a rafinat. I-a costat nişte eforturi, dar până la urmă au ştiut să te pocnească astfel, încât să simţi că, totuşi, te respectă. Nu a durat însă. Cum mitingurile se înmulţeau, iar neobositul KGB nu uita să tot infiltreze provocatori, rafina­mentul a fost aruncat la lada de gunoi. Iar când s-au făcut „poliţişti”, miliţienii au epuizat toate rezervele de respect. Acum dădeau în noi mai rău decât în bandiţi, şi asta pentru că nu le inspiram nici o frică, iar poliţiştii îi respectă doar pe cei de care se tem.

(va urma)

Răzvan PETRESCU

ÎN ROLUL LUI IISUS

Poate m‑am machiat prea tare. Un ochi a ieşit albastru iar celălalt portocaliu. Gura, în schimb, li s‑a părut tuturor o capodoperă. Am făcut‑o neagră. Nici nu se mai distingea din barba lui Mihai Viteazul pe care mi‑au dat‑o de la recuzită, alta nu găsiseră. Cînd s‑au aprins luminile, a venit regizorul, puţin răcit, s‑a aşezat pe‑un scaun undeva în sală, în sală nu mai era nimeni, însă era frumos, şi‑am început să‑l jucăm pe Iisus. Eu eram Iisus, deoarece am vîrsta care trebuie, tenul măsliniu şi un aer blînd. Aerul a‑ncercat să mi‑l accentueze frizerul, cu foarfeca, cînd îmi aranja perciunii. În timpul operaţiei mi‑a ciupit urechea dreaptă. A fost deosebit de dureros. Am suportat fără să crîcnesc, pentru că mi‑am ales de mic cariera de artist. E adevărat că uneori lăcrimez dimineaţa la Bugs Bunny. Ca şi la Arta fugii, cînd intră oboiul. Şi intră aproape mereu, în special pe mişcările lente, înfăşurîndu‑le‑n spirală şi sugerîndu‑ţi nu pricep de ce cîmpii cu flori, albe, margarete, pe care le culeg ţiganii, le împletesc în cununiţe şi le vînd a doua zi în piaţă c‑un zîmbet perfid. Acum mi‑am lăsat părul lung, aşa cum îl purta Iisus, mai ales în tinereţe, şi am căpătat o mină profund religioasă. Cînd apar pe stradă, toată lumea mă salută cu cîte o plecăciune adîncă. Unora le cade pălăria de pe cap şi eu le‑o ridic. Atunci cînd execută plecăciunile în intersecţii, oamenii îşi riscă viaţa, sînt maşini care dau peste ei ori, în cel mai fericit caz, le trec pe deasupra scrijelindu‑le şira spinării cu axul cardanic, accident în urma căruia unii rămîn bîlbîiţi. Eu continuu totuşi să le ridic pălăriile risipite pe carosabil, le răspund la salut printr‑o imperceptibilă înclinare a capului, trec pe roşu şi mă îmbrac într‑un balonzaid alb, fără guler. Se pare că lucrurile astea impresionează. Nu‑l impresionează însă pe regizor, care mi‑a spus într‑o seară că o interpretare mai mizerabilă decît a mea n‑a văzut în viaţa lui. Totuşi mă ajută să intru în pielea personajului pînă la pierderea cunoştinţei. E un personaj atît de simplu, încît am fost nevoit să citesc vreo trei cărţi despre el. Am fost şi la Universitate, am studiat icoane, m‑am dus la şedinţe de bloc, la biserică.

Repet mult, în faţa oglinzii încastrate în uşa şifonierului, cum am auzit că fac marii actori. Nu am probleme cu textul, am probleme cu mimica, faciesul meu fiind incredibil de imobil. Nu se modifică nici cînd mă tai cu lama. Cu eforturi de nedescris mă încrunt, rîd, sufăr, mă dau cu unguent împotriva herpesului, pe buza superioară, mă ustură, cad pe gînduri, acuz, mă înfurii, urlu, bat cu pumnii în masă, în pereţi, în uşă, sparg farfurii sau intru în cea mai neagră deznădejde, ducîndu‑mi antebraţul drept la frunte, aşa cum m‑a găsit într‑o sîmbătă dimineaţă instalatorul telefonului şi nu mi l‑a mai instalat.

Am văzut filmele lui Zefirelli, Pasolini şi Scorsese – şi am înţeles foarte bine intenţia celui din urmă de a‑şi pune personajul în stare de criză, exemplificată prin acele tăvăliri prin praf şi prim planuri, era extrem de sugestiv, adică sugera epilepsie, prinţul Mîşkin, sau doar schizofrenie, ca a prinţului Mîşkin, în sfîrşit, regizorul meu fiind de modă veche şi în plus şi cam bolnăvicios, nici prin gînd nu i‑a trecut să mă silească s‑o fac pe bolnavul, explicîndu‑mi că dacă sînt totuşi tentat de‑o asemenea idee să nu cumva să‑mi închipui că mai pup vreun concediu medical, că şi‑aşa am luat destule. Pe de altă parte, mi‑ar fi şi jenă să mă prefac. Deoarece cînd m‑am prefăcut ultima oară a început să plîngă o doamnă de la producţie şi mi‑a adus comprese cu muşeţel. Am văzut de cîteva ori şi Jesus Christ Superstar, mi‑a plăcut muzica, mai ales aria Mariei Magdalena, am învăţat pe de rost partitura interpretului principal, numai că eu am o voce de bas iar el cînta cu o voce subţire, un fel de tenor spre soprană, probabil aşa erau indicaţiile de platou, viziunea lui sau nu putea altfel. După multe exerciţii am reuşit, într‑o noapte de februarie, pe la ora două, să cînt foarte subţire, acompaniindu‑mă la oale. Asta pentru că am vîndut pianina, avea placa de bronz crăpată şi un număr insuficient de clape negre. Cele albe erau toate. M‑au calmat vecinii, cu ajutorul unor cetăţeni prietenoşi, buni cunoscători de muzică, care m‑au condus încet spre ambulanţa pe bancheta căreia se găsea o cămaşă apretată, de forţă. Mi‑am pus‑o singur, era chiar numărul meu. Nu mai ţin minte exact cum, dar în cele din urmă am reuşit să plec cu ea, şi cînd am desfăcut braţele pentru intrarea în scenă, s‑a desfăcut la cusături.

Odată, într‑o cîrciumă ce avea o firmă de neon mov, tot repetînd scena cu vinul am băut atît de mult, încît am căzut pe spate într‑o poziţie incomodă, cu scaun şi faţă de masă cu tot. Un domn cu o cravată îngustă, care nu juca în film, m‑a ajutat să mă ridic. I‑am mulţumit, m‑am ridicat şi drept răsplată i‑am dăruit minicasetofonul, un Panasonic cu egalizator. Domnul cu cravată minusculă mi‑a mulţumit şi el şi a plecat cu Panasonicul, poate de teamă să nu mă identifice. Însă mă identificase. De altfel, era şi normal, pe platoul de filmare am mereu probleme, care ajung repede să fie cunoscute în tot oraşul. Şi am probleme fiindcă aici apar, de la primele ore ale dimineţii, cînd eu nici n‑am sosit încă, regizori rataţi, actriţe isterice, pe jumătate dezbrăcate… (N‑am sosit încă, deoarece pe lîngă repetiţii acasă trebuie să fac şi curat, să inventez noi reţete de mîncare, să aduc îmbunătăţiri unor replici, confruntîndu‑le cu Evangheliile, să repar clanţa, să fac sport. Mă antrenez zilnic, de pildă, să‑mi ţin respiraţia cît mai mult timp sub apă, în chiuvetă. Recordul este de un minut şi zece secunde. Mai mult nu pot. O fi şi din cauza clorului)… scenarişti în căutare de inspiraţie, nimeni nu‑i suportă, pentru că de cele mai multe ori încearcă să participe, cu un entuziasm distructiv, la elaborarea filmului, sînt, de regulă, scriitori obscuri ahtiaţi după glorie ori numai lihniţi de foame, mănîncă de rup la cantină, modifică textul în permanenţă, fac glume, îşi schimbă dialogurile unul altuia, le descompun, le sîcîie, unul zice „Lama Sabactani”, altul cică nu, aici e „Lazăre, vino afară” iar un al treilea propune flegmatic, cînd mă vede, să încep cu fraza despre Baraba, şi cînd să rostesc Baraba trece secretara de platou cu bloc‑notesul în mînă şi‑o fustă patetic de scurtă, aşa că uit, îi privesc coapsele de an zero, pocnind de sănătate, şi încerc să mă gîndesc la altceva. De exemplu cum să rezolv micile neînţelegeri cu maşiniştii, operatorii mereu nemulţumiţi de lumină, nu le e suficientă oriunde s‑ar filma, cascadorii (am şi eu unul pentru a mă dubla în scenele periculoase, care nu s‑au mai tras pînă la urmă, l‑am văzut o singură dată pînă acum, se plimba cu un ciocan în mînă), corul, ceilalţi actori şi, din nou, cu dialoghiştii ce taie cuvinte, cabluri, şi nu mai pun altele în loc. Joi am combinat replicile sugerate de unii dintre ei, şi cu excepţia mea nu a rîs nimeni. Aveam totuşi un aer inspirat. Inspirat sau nu, aerul îl lasă întotdeauna rece pe producător, el întreabă fără oprire – asta apropo de exerciţiile mele de a sta cît mai mult timp în imersie – de ce nu umblu pe apă, păi cum aş putea să umblu pe apă cînd nu e apă, s‑a stricat robinetul, a cedat instalaţia de la subsol şi mecanicul a murit zilele trecute de apă la plămîni, iar eu nu pot să le repar, puţin mai tîrziu a venit scena cu Ioan Botezătorul, unde nu numai că nici un actor nu vroia să‑i taie capul, că era nepotul regizorului, dar nici el nu era de acord să stea, cu toate că episodul fusese dovedit istoric, băiatul mîrîind că, dovedit sau nu, oricum e o porcărie, el ar fi trebuit doar să se scalde – nimeni nu pricepea unde –, să boteze şi să‑l recunoască pe Iisus, nu m‑a recunoscut, altceva refuza categoric să interpreteze, în definitiv nu acceptase rolul ăsta pentru a fi decapitat de la prima repetiţie, e încă tînăr şi are întreaga viaţă înainte, vrea să se însoare, în cele din urmă l‑a convins unchiul lui promiţîndu‑i o motocicletă japoneză, o Honda, şi i l‑au tăiat cu un satîr japonez, nu a curs mult sînge, însă imaginea a ieşit splendid. Se vedeau clar, în cele mai mici detalii, carotida secţionată, traheea la fel, două vertebre cervicale sfărîmate, jugulara dezumflată, ochii daţi peste cap şi gura strîmbată într‑un rictus oribil, mai mult nu poţi pretinde de la o scenă de epocă. Apa Iordanului s‑a pus la montaj, în direct s‑a filmat Dîmboviţa, dincolo de vălurelele căreia se zăreau la un moment dat Piaţa Unirii şi Banca Religiilor.

După asta urma biciuirea mea. N‑o meritam. M‑am bărbierit dis‑de‑dimineaţă şi m‑am lăsat biciuit. Nu ţin minte decît faptul că, pe neaşteptate, cînd am simţit că intrasem bine‑n rol, a făcut explozie reflectorul din stînga. După care n‑am mai distins clar lucrurile, coborîse aşa, un fel de ceaţă. Totuşi nu am uitat că nemernicul de figurant care juca rolul călăului, deşi îi umflasem portmoneul cu destui bani ca să nu lovească prea tare, adică în nici un caz ca în scenariu unde scria „din toate puterile”, nu numai că m‑a plesnit din toate puterile, ci a dat cu ură, reuşind să‑mi sfîrtece spinarea în vreo treizeci de locuri, cum nu e nici măcar în Biblie. Dar va fi de acum înainte, dacă iese filmul. Mi‑au rămas răni pe spate, cînd mă culc parc‑aş sta pe gratii încinse, ca Ioana d’Arc, îmi ia carnea foc, îndur încleştîndu‑mi maxilarele, un actor trebuie să îndure. De Niro, cît e el de mare, a făcut pe taximetristul şase luni, toată lumea o ştie, pentru a juca într‑un film de duzină, mai tîrziu l‑a studiat cîţiva ani pe Lucifer ca să‑l interpreteze nici zece minute în altă peliculă de groază, Marlene Dietrich a consimţit să i se scoată toate măselele doar pentru a căpăta o umbră sub pomeţi, plină de mister, Greta Garbo a suportat cu stoicism chinul de a purta pantofi în scenele cheie, ea, care avea labele picioarelor enorme, platfus şi depresii, şi cu toate că nu i s‑a potrivit niciodată vreo pereche, s‑a încălţat, calul unei căpetenii romane s‑a lăsat îmbrîncit în prăpastie în toiul unei bătălii cu dacii, Meryl Streep a cerut să fie stropită cu furtunul cu apă rece iarna, ca să poată muri convingător într‑un film cu cerşetori, Maia Morgenstern la fel, alţii primesc fără veste palme adevărate, cîte unii sînt bolnavi şi vin aşa pe platouri, întinşi pe tărgi, exemplele ar putea continua. Eu nu am ajuns la un asemenea nivel. Tot ce fac e să‑l interpretez pe Fiul lui Dumnezeu prin cartier. Îi imit pînă în cele mai mici amănunte gesturile. Felul de‑a vorbi. Simplitatea. Am ajuns atît de simplu încît nici nu‑mi mai pot cumpăra pîine. Şi de cînd mă îmbrac în alb şi port ochelari albaştri, am băgat de seamă că, încetul cu încetul, lumea a‑nceput să mă respecte, nu mai sînt lăsat să ridic pălării, respectul înregistrînd chiar un salt spectaculos imediat după ce‑a devenit limpede că‑s hotărît să‑mi iau rolul foarte în serios. Mi‑am cumpărat o cruce mică, nu prea scumpă, dar pe care o port aproape toată ziua în spinare, de dimineaţă pînă spre după‑amiază, pe la cinci, cînd apune soarele şi prinde să bată vîntul, ca atunci, nu e grea, deşi‑i din stejar, automobiliştii mă claxonează, aprind farurile, asta‑mi place mult, văd mai bine pe unde calc, şi mă plimb cu crucea peste tot, pînă pe marile bulevarde, mai prost e cu coroana de spini, că mă dor urechile. Un orelist bătrîn m‑a sfătuit să mi‑o pun pe‑o sprînceană, ca să nu fac otită. Pînă la urmă am făcut‑o, într‑o marţi, şi de atunci stau cu vată în urechi, uneori şi‑n nas, pentru orice eventualitate, vorbesc baritonal şi‑abia mai înţeleg comenzile regizorului, noroc că şi‑a procurat o portavoce.

Merită sacrificiul, fiindcă atîtea zîmbete nu mi‑au fost adresate niciodată, nici măcar cînd eram copil. Pînă şi vînzătoarea de la tutungeria din colţ îmi zîmbeşte şi‑mi oferă o ţigară Carpaţi pe gratis, poliţistul se uită‑n sus cînd trec pe roşu ori pe galben, vatmanu‑mi face loc pe scăunelul de lîngă el, în cabină, mă lasă să mă joc cu clopoţelul, controlorii mă salută, barmanul îmi dă un pahar mic de coniac, tot pe gratis, o dată la trei luni, la cinematograf nu mai cumpăr de mult bilet, intru pe uşa din spate, cu crucea după mine, n‑o las nici pe întuneric şi mă lăfăi în voie, oamenii din jurul meu dispar rapid în cercuri concentrice, oftalmologul mi‑a luat din salariul lui rame de ochelari din plastic, verzi, l‑am întrebat de ce şi mi‑a răspuns că‑i place culoarea, că‑mi stă bine, de cîteva luni primesc vizitele unor fete de lux, ce‑mi ascultă predica de pe Muntele Măslinilor suit pe scaunul din bucătărie, îmi gătesc, cîteodată vin împreună cu mamele lor, sînt la vîrsta măritişului, şi unele şi altele, au multe necazuri, cine n‑are, măcelarul, de pildă, cu toate că‑mi alege cea mai bună bucată de carne, fără pic de os, îmi pune deoparte limba, limba cu măsline e mîncarea mea preferată, croitorul îmi aduce cîte o jachetă veche pe care nu‑mi cere nici un ban, şi mulţi, din ce în ce mai mulţi indivizi îşi oferă serviciile ca impresari ori majordomi, m‑am gîndit la asta, însă un majordom într‑un apartament de două camere este cam exagerat, pînă şi scenariştii se poartă drăguţ, îmi cer părerea, e drept că nu ţin cont de ea, asistentul de regie îmi murmură la ureche că interpretarea mea e genială, păcat că n‑am voce, cînt prea subţire, foşti colegi de liceu mă bat pe umăr, tare, îmi spun cîte‑o vorbă bună, ce‑o fi cu ei, e adevărat c‑am cîştigat în urmă cu o lună un miliard la loterie, dar asta nu înseamnă nimic, în definitiv eu nu fac decît să‑mi joc cît mai bine rolul. În piesă sau în film, pentru că nu mai este prea clar ce e, oricum, şi o piesă de teatru ar fi binevenită, şi dacă şi ea devine obscură, poate mă apuc să scriu o carte.

Mi‑au crescut sprîncenele, barba, ochii, ochii au căpătat o formă bizară şi o culoare aparte, albastru cobalt, veche, ca în urmă cu două mii de ani, cum îmi tot spune zîmbind vecinul meu de palier, care‑i poliţist şi ştie. Înainte a fost miliţian, mă priveşte lung, printre gene, are gene rare, întrebîndu‑mă, cînd sosesc seara tîrziu, de ce am în prezent ochii albaştri. Din păcate nu‑i pot răspunde, deoarece nu e cinefil. Ieri, îndreptîndu‑mă spre studio (se transformă mereu, a devenit acum foarte mare, încap în el cu uşurinţă cinci mii de oameni pentru scena cu peştii şi pîinea) am salvat un pisoi de la moarte. Stăpîna lui îl aruncase în canal, eu l‑am scos, l‑am luat în palme, l‑am mîngîiat şi‑n cele din urmă a‑nceput să miorlăie, cred că de bucurie. După cîteva se­cunde m‑a muşcat. L‑am aşezat cu grijă pe refugiul tram­vaiului 42, avînd un sentiment de adîncă mulţumire. Sentiment anulat puţin mai tîrziu de Fecioara Maria, atunci cînd mi‑a spus, aranjîndu‑şi veşmîntul negru, că durerea pe care se presupune că mi‑o produc cuiele înfipte‑n palme ar trebui s‑o încerc cumva în realitate, fiindcă aşa cum o joc eu nu păcăleşte pe nimeni. Asta m‑a pus pe gînduri.

Săptămîna trecută am filmat cîteva scene undeva pe litoral, pentru că numai aici se găseşte nisip. Din pricina unui soi de viermi de apă, cu aripi, a fost imposibil să intrăm în mare, ciupeau. Turiştii au jucat un rol neprevăzut în proiectul nostru, fiindcă aveau în chip aproape miraculos exact mina căutată de regizor, toţi nervoşi, nerăbdători, surmenaţi, toţi dorind cîte ceva, să fie‑n altă parte, de regulă, mulţi bolnavi, gripă şi meningită, într‑un cuvînt extrem de expresivi, operatorul le‑a înregistrat pe peliculă chipurile înnegrite, le va folosi la scenele de masă. Seara, a urmat cina cea de taină, care n‑a ieşit bine din cauza lui Iuda. A doua zi am schimbat la mare artă, dintr‑un foc, cei doi peşti şi cele cinci pîini într‑un număr cu şase zerouri – exersasem mult acasă. Nu numai că nu se vede trucajul, dar nici nu există, totu‑i să joci firesc. Dovadă stînd faptul că, după ce un figurant limbut a dezvăluit mulţimii ce scenă pregăteam, s‑a format o coadă imensă pe plajă, erau peste cinci mii.

Maria Magdalena e foarte frumoasă. Am privit‑o intrînd în valuri, imună la viermi, şi o privesc şi acum, în cabina ei. E îmbrăcată cu un gust îndoielnic, pentru seară, poartă cîteva bijuterii de alamă şi s‑a machiat agresiv. Îşi face ultimele retuşuri ale pieptănăturii în faţa oglinzii. Se priveşte cu atenţie, din faţă, din profil, din trei sferturi, ţuguie buzele, îşi ridică părul, îl lasă să cadă, părul cade, rămîne cheală, culege de pe covor o şuviţă, o înfăşoară gînditoare pe degetul arătător, o desfăşoară, îi încearcă rezistenţa trăgînd de ea cu putere, de mai multe ori, o rupe, o aruncă, sughite, plînge, apoi se rujează cu Superb nr. 22. Din zece‑n zece secunde strigă ascuţit: Fortunaata! Cadrele din grădina Ghetsimani au fost luate în parcul I.O.R. Se distinge şi vaporaşul Mugurel, transformat în restaurant două stele. Scena cea mai complicată este azi cea cu orbul, istoricul consultant susţinînd că în realitate au fost doi orbi şi dacă nu în realitate, oricum după Matei. A fost ales pînă la urmă unul prin concurs, celălalt a rămas pentru altă dată, şi m‑am trezit faţă‑n faţă cu fericitul cîştigător, orb ca noaptea, în timp ce girafa se legăna deasupra noastră. S‑au tras cel puţin douăzeci de duble, nu eram deloc naturali, nici eu nici el, nu găseam tonul potrivit iar cînd îl găseam uitam replicile. A doua zi îl vindec pe orb din prima încercare, la fel fac cu ceilalţi, surdul, mutul, lunaticul, femeia cu pierderi de sînge, mulţimea e uluită, Lazăr iese vesel din cavou, Maria Magdalena foloseşte cu parcimonie mirtul, încerc s‑o invit în oraş, mă refuză, îl refuză şi pe producător şi se duce tăcută spre cabina ei de unde‑o auzim din nou strigînd ritmic: Fortunaata! Cînd mă întorc acasă nu mai găsesc pisoiul pe refugiu. Privesc cerul. În apartament încetez să mai privesc cerul, în parte şi pentru că pe fereastră nu se vede decît curtea interioară, şi mă apuc să citesc o carte despre mistere şi vindecări neobişnuite. E cu poze.

Totul a pornit de la fetiţa unei vecine de la cinci. Are o mînă complet uscată, dreapta, impotentă motor, a rămas aşa în urma unui accident de echitaţie. Şi e surdă ca un şarpe. Maică‑sa aude bine, îşi ţine de obicei mîinile împreunate pe piept, şi are sîni umpluţi cu silicon. Am început să mă joc cu fetiţa din plictiseală, din singurătate, n‑are importanţă, din curiozitate. În primele zile nu înţelegea nimic din ce‑i spuneam, astfel încît m‑am gîndit să mă exprim prin dans. Dansam ore‑n şir, pînă apărea vecinul de dedesubt, după planurile lui Béjart aşternute pe parchet. Pe urmă, cu păpuşile, cu ursuleţul, ne‑am apropiat tot mai mult unul de celălalt. Fetiţa avea tenie. Într‑o zi i‑am explicat – cum am făcut, de unde mi‑a venit nu ştiu – Musikalisches Opfer, sugerîndu‑i să se aşeze la pian fără teamă, avea un Steinway, şi să fie doar atentă să nu apese prea tare pedala din dreapta, mecanismul era stricat, cedase o pîrghie. M‑a privit cu ochii ei mari, violeţi, strălucitori, întotdeauna mi s‑a părut subfebrilă, apoi s‑a îndreptat spre taburet, s‑a aşezat şi a interpretat fără greşeală Canones diversi super thema regium, încheind cu Fuga canonica in epidiapente, care m‑a dat gata. Ne‑am despărţit, de atunci ne trimitem bezele pe scară, maică‑sa mi‑a povestit ce minuni făcuseră chirurgii şi‑un orelist cînd nu era ea acasă, sînii parcă i se înălţaseră şi mai mult, le‑o mai fi pus silicon, de fericire, am întrebat‑o în glumă dacă nu vrea s‑o ajut prin apartament, să mătur, de exemplu, că la asta mă pricep, am o mătură nouă, ea a priceput însă mai repede şi mi‑a spus că nu. Poate şi pentru că port ochelari.

A urmat istoria cu bătrîna paralizată, ţintuită‑n pat în faţa televizorului fără putinţă de scăpare şi de atîta vreme încît şi uitase de către cine. Era terorizată. Trebuia să suporte întreg programul, n‑avea cum închide aparatul, nu putea comuta pe alt canal, uneori se comuta singur, iar lumina nu se mai întrerupea ca altădată, aşa că auzea şi vedea tot, cultura în lume, chinezi ciopîrţiţi aruncaţi în canale, înfundîndu‑le, compania naţională de transport aerian furată de un director cu ceas de aur, preşedintele ţării mişcîndu‑se ca o balerină şi scriind zece cărţi, zvîcnind din umăr, zîmbind continuu şi arătîndu‑şi omuşorul la fiecare teleconferinţă, într‑un gros plan tragic, preşedintele camerei deputaţilor făcîndu‑se tot mai gras de la o emisiune la alta, negînd trist că ar fura case ori c‑ar fi dereglat sexual, doar are doi copii făcuţi cu soţia sa, care‑i casnică, aranjîndu‑şi frazele într‑o guriţă feminină, ca o cireaşă îngropată‑n bărbia moale, declarînd că el e meloman, ascultă‑n timpul liber Wagner stînd cu picioarele goale în ţărînă, ca să simtă pămîntul german al patriei, e‑un admirator al Nibelungilor, aşadar n‑are cum să fie homosexual, dovadă Brünnhilde, oameni agitaţi, nimburi, un năucitor morman de nimburi televizate de maniaci, paranoici, senili, cleptomani, adolescenţi drogaţi, concurs de stat pe stîlp, tango, libertate, închisori, Europa, detergenţi, reconstituirea istoriei, tampax, mă simt uscată şi curată, vibratoare, demnitate naţională, hamsteri care vorbesc, apasă cu botul pe un buton roşu şi le vine o farfurie cu mîncare pe uşiţă, opiniile despre evoluţie ale omului cult de pe stradă, ce se uită de un deceniu la Santa Barbara şi‑o să se mai uite, curse de automobile dintre care unul se răstoarnă, sar roţi, sare pilotul, vin pompierii, un OZN adevărat speriind plutonierul, pe dom’ Marian, care‑a făcut şi nişte cursuri pentru asistenţi veterinari, Satana!, dom’ Marian, unde sînteţi, a strigat un paznic din şanţul de unde observa fenomenele naturii cînd a văzut obiectul plutind prin faţa sediului poliţiei, operaţii pe creier, unui american i s‑a transplantat un cap de babuin, a trăit o oră, n‑a zis nimic, agenţi secreţi în direct, fantome‑n Scoţia, pe lac, învîrtejind frunze aurii deasupra mormîntului moartei, gunoaie, ţigani printre ruine, coroane de regi întunecaţi cu incisivi de viplă, documentare ştiinţifice cu ovule penetrate modern, cu acul, biserici scufundate, preoţi febrili stropind cu aghiasmă prin surprindere, la colţ de stradă, filmul cu Iisus prescurtat, filme artistice unde se taie degetele oamenilor, cu crocodili, cyborgi, cetăţeni elefant sau doar nemuritori, cu săbii ninja, coreeni, bombardamente, sînge, salarii mici, bani, nimeni n‑are, Mercedesuri cu sirenă de alarmă, pilule galbene contra cancerului, garantate‑n Congo, pase magnetice, sida, cum să ne obişnuim să murim, curs de vară, moartea e ceva natural, mult mai puţin natural e să trăim, vrăjitori, bătăi în parlament, expoziţia internaţională de sicrie de la Frankfurt, voluptăţile inimaginabile ale femeilor măritate, copii, mulţi, drepturile omului, bombe lacrimogene, bombe incendiare, sfîrşitul lumii şi al literaturii cu cheie, cum se votează, pui ştampila şi pe urmă sufli ca să se usuce, de ce pleacă tinerii în Noua Guinee, de ce nu pleacă, Dacia secretă la prînz, pe la două, Burebista resuscitat, cu căciulă, un ministru al sănătăţii în putrefacţie, holeră, mitinguri, tuberculoză, sîrbi, contrabandă, guvernul care vinde flota, se prăbuşesc elicoptere, în anul 2000 va avea loc o catastrofă cosmică, temperatura va coborî pînă la minus cincizeci de grade şi soarele nu va mai apărea, va fi beznă, o să îngheţăm, cu toate că şi‑aşa lumea vorbeşte greu, în maximum două sute de cuvinte şi alea cu accentul pus alături, arabii fac afaceri cu biscuiţi şi poartă ciorapi de damă pe faţă, damele nu, anchete despre sex, societatea de prietenie româ­no‑chineză PANDA, minerul, lămpaşul, Pascal şi bîta gînditoare, jafuri, violuri pe‑nserat, pe viu, furuncule, investiţii, cetăţeni miraţi cu trăsături perfecte, cronice, eutanasie, să li se facă, cel mai bine‑ar fi să li se facă imediat după naştere, muzică rap, metal, trash, bănci ce dau faliment, jocuri de noroc computerizate, telefonul de la miezul nopţii cu oameni cu cravată galbenă şi cioc, care limpezesc dileme, necazuri, m‑a părăsit logodnicul, cum am să mai trăiesc acum, cîţi ani ai?, nouăsprezece şi vreau să mă sinucid, a, nu, mai întîi ar trebui să te exprimi, să găseşti o formulă de reformulare a eului profund, telefonul sună şi psihologii rezolvă pe loc cele mai acute probleme existenţiale, de dragoste sau cu soacre, în continuarea programului se face dimineaţă şi se redactează testamente cu î din a, apar locuri de veci mai aproape de centru, arhiepiscopul Lucian Tomitanul sfinţeşte reactorul nuclear numărul trei, udîndu‑l cu apă grea, din cădelniţă, Chick Rasino e condamnat la moarte pe scaunul electric, live – un banal asasin în serie, după care le tăia sînii, în serie dar gras –, urează omenirii sărbători fericite, era‑n decembrie şi s‑a tras maneta, cosmonautul care‑a plecat sovietic în jurul pămîntului şi s‑a‑ntors rus, văzîndu‑se obligat să‑şi schimbe şi buletinul de identitate, deoarece nu mai locuia acum la Leningrad, locuia la Sankt Petersburg, viteza istoriei, cu restricţie în comunele şi satele patriei, Cernobîl, Hiroshima, India, paranormalul, furculiţe îndoite, pahare răsturnate, miliardari trişti, că au şi ei probleme, de exemplu soţii alcoolice, orfani urîţi, emisiuni pentru vîrsta a treia, cu cimitire, pentru părinţi, pentru copii, pentru cretini, pentru milionari la miezul nopţii, cu ţărani, serate, omoruri, şi‑a omorît socrul cu bătătorul de şniţele, fiul cu şurubelniţa cap cruce iar pe nevastă‑sa a aruncat‑o în fîntînă, era primăvară, olimpiade, cavaleri templieri, Sfîntul Graal dovedindu‑se a fi în realitate pîntecul Mariei Magdalena, a avut un copil cu Iisus, după care a venit în Franţa şi catharii s‑au îngrijit să păstreze stirpea divină, i‑a ars inchiziţia, iar ultimul descendent nu vroia să zică pentagon, nu vroia să zică nimic în general, era francez, handicapaţi cu freză, vindecări inexplicabile, insolaţii, interviuri, scene de amor, negrul musculos pistonînd cu ochii‑n sus, transpirat şi, nu se‑nţelege de ce, rîzînd, cu dinţii încălecaţi, i se vede limba, roz, ea gîfîie, e albă, dacă s‑ar fi făcut filmul pe vremea de aur a Ku‑Klux‑Klanului n‑ar mai fi rîs nimeni, în planul doi sînt frunze, inevitabilă vegetaţie ce sugerează combaterea rasismului prin împerechere, prin verdeaţă, implacabilul zodiac, zodia tîmpiţilor, mutanţi apăruţi de la o vreme printre gîndacii de bucătărie, sînt mai mari, au chitina aproape indestructibilă, nu mai e hîrtie de scris, maşina de prăfuit străzile trece lin prin cartier, moţiuni, heroină, e linişte, nu se mai verifică averile, şi o puzderie de intelectuali îşi manifestă la mese rotunde dorinţa irezistibilă de a bate apa‑n piuă, au piuă, treaba lor, dar de ce să ne‑o arate, întreabă moderatorul, că ne‑o arată, zona crepusculară, star trek, băiatul şi cîinele pe care‑l mănîncă‑n final, cum să ne ferim de apocalipsă, scurt metraje despre modă, drame, seriale sud‑americane dovedind inutilitatea eforturilor atîtor dictatori, reportaje cu oameni în aparenţă simpli care nu vor privatizare pentru că sînt cinstiţi, ilegalişti, ei vor pe Venus, pe muntele pubian, pe Lună, vor Molière în ediţie princeps, s‑o citească la serviciu, la ecarisaj, în pauza dintre două acţiuni, prima acţiune constînd în adunarea cîinilor vagabonzi într‑un sac de cînepă, rezistent, ori de iută, a doua putîndu‑se defini prin doi hingheri ce lovesc cu răngi de samurai sacul plin cu cîini, pînza se colorează, apar pete întunecate, roşu‑mov‑maron, de sînge, se pare, de cîine, societatea PANDA se desfiinţează, s‑a descoperit viaţă pe Marte, o bacterie. Douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, fiindcă s‑a extins programul de emisie. Şi se extind continuu toate programele, pînă cînd realitatea încetează. Nici măcar nu mai susură. Rămîne siderată, în afara ei, ca un fel de tăcere. De subterfugiu.

Bătrîna horcăia cu ochii ieşiţi din orbite, la capătul puterilor. Mi‑a mărturisit că‑i curge sînge din nas la filme cu karate şi face pipi pe ea la ştiri. Mă chemase să o ajut deoarece auzise de povestea cu fetiţa, nu dorea s‑o învăţ să cînte la pian, ci doar să umble. M‑am aşezat pe un scaun şubred, m‑am prăbuşit, m‑am reaşezat şi am privit‑o. Era, într‑adevăr, foarte bătrînă, semăna cu o gutuie. Ridurile, adînci, umplute cu un fel de zeamă, îi brăzdau chipul în toate direcţiile, nu semăna cu o gutuie ci cu un parbriz în care tocmai fusese aruncată o piatră. M‑am uitat şi eu cîteva secunde la televizor, părea o tragedie, cu un om ce‑şi flutura cămaşa morţii, zicea că‑i a lui Hristos, apoi au sosit cîţiva indivizi în costume naţionale, cu ochelari negri, care‑au spus că nu era vorba de cămaşa lui Hristos, nici gînd, era cămaşa lor. Atunci am făcut aşa, un semn cu capul. Bătrîna s‑a ridicat dintr‑o dată şi a cerut un păhărel cu vişinată din bufet. I l‑am adus eu, vecinii ce intraseră împreună cu mine în garsonieră n‑au observat mişcarea, erau absorbiţi de imagini, schimbau canalele. După ce‑a băut toată vişinata, bătrînica s‑a îndreptat cu paşi mărunţi dar repezi spre debara, a luat fierul de călcat şi l‑a azvîrlit cu toată puterea în ecran, nimerind o veveriţă pe Discovery. Apoi a ieşit cu patul. M‑am făcut şi eu grabnic nevăzut. Din ziua aceea o tot zăresc în holul de la intrare, îmi spune bună ziua şi urcă la cinci. De unde se aude întruna Ofranda muzicală, la patru mîini.

Filmările progresează, mi‑am cumpărat un giulgiu, crucea de stejar s‑a lustruit de‑atîta purtat. La fel şi repetiţia la piesa de teatru. Într‑o seară de iunie am invitat cîţiva actori la mine acasă. Nu ştiu ce m‑a apucat. Aveam icre negre şi ouă cu maioneză. Era şi Maria Magdalena printre ei. Am dansat cu ea un blues, Body and Soul, toată lumea a băut, fără pic de moderaţie, a mîncat, din fericire nu prea mult, ouăle cădeau greu la stomac, cineva mi‑a sfîşiat pe la unsprezece milieul de la mama, nu‑i plăcea modelul, mie da, un coleg cu un rol important în film a smuls fără să vrea duşul din perete, apa a ţîşnit o oră, oaspeţii s‑au distrat, era cald, şi pe la douăsprezece o invitată pe care nu o cunoşteam s‑a aruncat de la balcon. Omul e o fiinţă minunată, a spus ea încălecînd balustrada şi ţinîndu‑şi cu graţie rochia de mătase. A fîlfîit pînă jos. Stau la etajul şase, noroc că n‑a căzut pe vreun trecător, ar fi fost un dezastru, femeia avînd peste optzeci de kilograme sau cel puţin atît avusese cu două minute înainte de‑a plana, se cîntărise pe cîntarul meu Pobeda, cu magnet, mi‑am îmbrăcat balonzaidul alb, am coborît şi i‑am pus mîna sub capul însîngerat. Şi‑a revenit pe loc şi m‑a întrebat dacă sînt supărat pe ea. Trăim într‑o ţară liberă, i‑am răspuns, fiecare face ce doreşte. S‑a ridicat, a urcat înapoi pe scări, ascensorul nu funcţiona, şi s‑a aruncat din nou de la balcon.

Nici ce am făcut încă o dată, jos, în stradă, n‑a fost văzut de vreun martor.

Şi nici n‑am cum povesti cuiva, nu m‑ar crede nimeni.

E straniu, dar nu există un singur om în tot oraşul care să ştie adevărul. Deşi, într‑o staţie de metrou, la Semănătoarea, am zărit odată un afiş micuţ, cam de cinşpe pe cinşpe, pe care scria cu roşu Pe 9 septembrie Vineri Iisus Hristos Vindecă Ora 16. L‑am dezlipit şi l‑am băgat în buzunar. Pe urmă mi‑a furat cineva canadiana din vestiar, cu afiş cu tot. În urmă cu aproximativ două luni, regizorul nostru s‑a îmbolnăvit de cancer. Nu putea să respire, se uita mereu la un manometru care indica dacă merge oxigenul, de obicei nu mergea, se sufoca, transpira, ajunsese acum la patruzeci de kilograme şi leşina cînd se ducea la toaletă, aşa că renunţase să se mai ducă, într‑o zi i‑am povestit că Iisus vindecă la ora 16, vineri, şi l‑a apucat tuşitul. Era şi normal să‑l apuce, nevastă‑sa îl tîrîse pe la o mulţime de doctori, cîţiva i‑au luat sînge, două eprubete, apoi unsprezece, mulţi i‑au făcut puncţii, alţii radiografii, tomografii, unul a‑ncercat să‑i taie un picior, lumea e chiar disperată, un profesor bătrîn a zis că mai are de trăit doar o lună, în cel mai bun caz, aşa că pînă la urmă am venit la spital într‑o duminică, l‑am rugat pe maestru să stea liniştit ca să mă pot concentra şi i‑am pus palma stîngă pe frunte. Era rece. După cîteva secunde s‑a sculat brusc în capul oaselor, m‑a şi speriat, a aruncat plosca cît colo şi l‑a bufnit rîsul. Joci la fel de prost în continuare, mi‑a spus el printre hohote. Dar, mă rog, văd că are efect. Rîdea cu lacrimi. Apoi a venit o asistentă şi i‑a făcut o injecţie ca să nu mai rîdă.

În urmă cu cîteva zile, un căţel strivit de o maşină, un Nissan cu dublă tracţiune, mi‑a murit în braţe. L‑am scărpinat uşor după urechea plină de sînge. A răsuflat adînc, de cîteva ori, şi m‑a privit cu ochi umezi, calzi, de om. Înviase.

Poate m‑am machiat prea tare. Un ochi a ieşit albastru iar celălalt portocaliu. Am coborît în stradă şi am văzut din nou, stînd nemişcat la postul lui de observaţie din faţa blocului de vizavi, individul ce mă urmăreşte de cîteva zile. După felul cum e tuns în creştet nu poate fi decît agent secret. Am grăbit pasul şi cînd am dat colţul spre bulevard m‑am întîlnit, ca în fiecare dimineaţă, cu un cerşetor despre care cred c‑am mai vorbit şi căruia nu‑i dau niciodată nimic. Încerc faţă de el o antipatie ciudată, inexplicabilă, poate datorită bastonului său alb, pe care‑l ţine îndreptat cu aroganţă‑n sus. În afară de asta are şi un uşor, dar sesizabil aer condescendent, aducîndu‑mi aminte prin cine ştie ce asociaţie de idei de vremea cînd eram copil şi mă jucam cu zmeele alea care nu zburau nicăieri, mai mult se tîrau şi venea profesorul de lucru manual şi călca pe ele. L‑am salutat ca de obicei şi, deodată, fără nici un motiv ori semn de avertizare, mi‑a zîmbit. Acum, să‑ţi zîmbească un orb din senin, pe strada Drumul Murgului, e, într‑un fel, neplăcut. I‑am întins un bănuţ. A clipit, m‑a privit amuzat, avea o privire albastru cobalt, şi m‑a întrebat ce mai fac. Abia atunci l‑am recunoscut, era orbul pe care‑l vindecasem în film.

M‑am hotărît aşadar să mă duc la poliţie. Tot îmi expira buletinul. Acolo m‑au întrebat fel de fel de lucruri, insistînd asupra bolilor din copilărie, apoi m‑au pus să completez mai multe formulare A4. Le‑am completat pînă mi s‑a terminat pixul. I‑am rugat să‑mi dea altul. Nu aveau. Aşa că m‑am dus să cumpăr. La librărie, spre surpriza mea, vînzătoarea, o blondă splendidă de vreo douăzeci de ani, m‑a întrebat pe un ton oarecum contrariat: Păi, cum, tocmai dumneavoastră nu aveţi pix? Poftim unu’ negru. Poate-mi daţi un autograf.

Andrei Dósa

teorist

ăia nu erau teroriști
ne înjurau și ne rupeau săgețile
dar nu prea aveau chef
să ne fugărească

atunci ne-am dus să-i căutăm pe deal
dar nu am găsit niciunul
doar pe nea copilu beat mort
întins pe bordură
deci nea mircea a mințit
când a povestit în scara blocului
vecinilor revoluționari
că el a găsit un terorist mort
probabil era tot nea copilu
de data asta cu fața în jos

după-mesele ne antrenam cu bițele
laci ne-a învățat tehnica hunilor
te prefaci că fugi de dușman
și pe urmă hoppá te üntorci ün șa
și poc îi bagi sögeata in ochi
așa au föcut și szekuritáté
s-au preföcut cő fug și acum
incö se mai pușcö

cu o seară înainte tata
a venit cu o pușcă acasă
l-am văzut prin gaura cheii că nu dormeam
și o tot muta
din spatele ușii
în șifonier sub haine
din șifonier în debara
și era alb la față

a doua zi toți
că tata a apărat rezervorul de apă
că tata a plecat sö facö revoluția la harghita
că lui tata i-au dat o pușcă
să apere cartierul în caz că

eu nu am zis nimic

oricum eram supărat pe tata
la 10 seara m-a trimis la culcare
a zis că și așa nu înțeleg nimic
am fost privat de toată acea exaltare
acea improvizație bine calculată
de care până și dănuț de la parter a avut parte
deși avea doar 4 ani și nici măcar
nu știa câte r-uri
sunt în cuvântul terorist

peste câteva zile totul începuse să semene
cu un film de război bulgăresc
scene plictisitoare cu tancuri fum și ceva ruine
pâini mari de două kile
prezentate la telejurnal

peste câțiva ani tata avea să-mi povestească
n-am tras niciun foc dar am păstrat un cartuș
și într-o seară l-am îndesat într-una din găurile
făcute de gloanțe pe fațada modarom-ului