Sorin Delaskela, Abisex

(roman, Ed. Herg Benet, ed. 2)

"Romanul e, în unele momente, violent-licenţios, dar niciodată grosolan. Ca orice cinic, autorul are un anumit sadism în raport cu cei care îl citesc. Parcă mânuieşte un bici." (Alex Ştefănescu)

“"Spre deosebire de tinerii furioşi douămiişti care, prosternându-se în faţa beatnicilor americani, îşi puneau naratorul să-şi plângă de milă, Abisex se hrăneşte dintr-un cinism savuros. Umanitarismul e îmbrăcat în zale." (Felix Nicolau)

- fragmentiuk -

Edi Francezul avea dreptate: cu oamenii nu poţi fi decât în două feluri, ori fraier, ori şmecher. Alege, îmi tot spunea. Uşor de zis.

 Sondajele spun limpede că peste 80% dintre europeni sunt suspicioşi, egoişti, şi au tendinţe manifeste de misantropie. Rata indiferentismului a crescut vertiginos în ultimele decenii. La întrebarea ’’ Cât de mult vă pasă de ceilalţi ? Foarte mult? Mult? Ca de mine însuţi? Puţin ? Foarte puţin? Deloc?’’ cei mai mulţi aleg varianta cea mai apropiată posibil de ’’mi se rupe total de celălalt’’.

Acum, dacă încerc să îmi explic de ce nu am reuşit să devin un bun agent de asigurări cândva, răspunsul vine cumva de la sine şi se bifurcă la un moment dat ca o şosea pe câmpie: e adevărat că nu am reuşit să mă apropii şi să devin convingător, dar tot atât de adevărat era şi faptul că toţi cei cărora am vrut să le fac asigurări, şi într-un fel sau altul să relaţionez, erau doar nişte mase umane plastice, reci, închise-n sine, de un egoism grosier, aproape cinic. Dacă spuneam glume, dacă aveam un aer jovial, atunci nu era bine, căci păream superficial. Iar pe mâna unui tip prea vesel nu te dai. Dacă dimpotrivă eram grav, sobru, distant, nici atunci nu era bine. Păream un tip care ascunde ceva, un fel de  gangster mărunt. Oamenii sunt pur şi simplu ciudaţi. Când am părăsit agenţia Edi Francezul mi-a strâns mâna în palmele sale micuţe şi m-a bătut încurajator pe umăr. Într-un fel cred că ţinea la mine. Cel puţin îmi place să cred acest lucru. Am schimbat o groază de slujbe. Într-un fel nu e rău. Cunoşti oameni, cunoşti situaţii. Într-altul e cât se poate de rău. Nu mai ai încredere în oameni, în tine însuţi, în societate. La întrebarea ’’credeţi că lucrurile se îndreaptă spre o direcţie bună?’’ un eşantion stabil de 58% spun nu. Restul pur şi simplu nu au curajul să recunoască şi atunci spun da, lucrurile se îndreaptă spre o direcţie bună, în vreme ce copilaşii îi trag de mână, tati, mami, vreau îngheţată.

Există deci o lume care crapă şi pute şi se duce lent şi fără întoarcere  la fund. Iar în acest univers căcăcios şi dement funcţionez şi eu. Şi ca urmare mă duc lent şi fără întoarcere la fund. Nici măcar nu mă împotrivesc. Nici măcar nu protestez.

Probabil că privit dintr-un anumit unghi par un tip liniştit şi cumsecade, dar acest lucru nu spune mai nimic. Şi Oswald părea un tip cumsecade. Peste câteva săptămâni voi împlini 35 de ani. Şi aş prefera să cred că lucrul acesta nu are nici o importanţă, dar sunt o mie de voci în mine, cuprinse de o panică stupidă. O întreagă isterie, inutilă ca şi bâţâiala lascivă a lunii pe cer. E destul de ciudat să împlineşti 35 de ani. Nu mai ştii ce să crezi despre tine. Dacă eşti tânăr. Dacă eşti bătrân. Dacă are vreun rost să continui. Sau să te opreşti. Dacă merită să te bărbiereşti, să te uiţi la televizor şi să-ţi pui întrebări la care să nu răspunzi niciodată. Pe stradă, fetele te privesc din ce în ce mai rece. Ca pe o bucată de zid. Te holbezi degeaba la ele. Foştii colegi de liceu pe care-i întâlneşti vineri după amiaza prin supermarket îşi expun craniile albite la tâmple şi burţile tot mai solemne. Au copii foarte drăguţi şi foarte inteligenţi, în clasa a Vll-a. Eu ? Eu am păr pe picioare. Fumez şi vizitez site-uri porno, de exemplu. Trebuia să dovedesc ceva până acum, şi n-am făcut-o. Ştiu bine acest lucru. Am aşteptat marele bum-bum. Momentul unic şi  decisiv în care, lovind mingea cu latul, ca un maestru al sportului rege, să o trimit în vinclu. Iar tribunele să cadă-n extaz. Acest moment nu a venit sau poate că am trecut pe lângă el şi nu mi-ai dat seama.

Acum,  încetişor-încetişor, lucrurile o cam i-au razna. Pur şi simplu. Şi nu te poţi opune. Alunecă. La un moment dat totul devine confuz. Un fel de beţie grea. Viaţa cu lucrurile ei mici şi mari, cu părţile ei moi şi dulci. Totul se răceşte ca tălpile băieţelului ce-n somn se descoperă, visând ceva nelămurit.

Poate că e vorba de nefericire, de sex sau bani, de gloria care nu vine, nu ştiu. Toate gândurile negre şi toate gândurile gri. Posibile şi imposibile. Toate senzaţiile de căcat trec deodată prin capul unui bărbat. Îl ciuruiesc. Poţi vedea prin sită, prin găurele, o lume sprijinită-n dos. Un cur uriaş, alb. Aripi care bat în surdină şi nu se mai înalţă…

            Stau tolănit în pat şi nu am nici un chef să mă ridic. În inima mea e o dimineaţă de duminică. O nesfârşită, interminabilă dimineaţă de duminică. Iar în adâncul inimii mele e imaginea sepia, cristalizată şi sunătoare a propriei mele vieţi. Ar putea fi existenţa lipsită de orice vanitate a unei vrăbiuţe pierdută în imensitatea melancolică a pădurii. Iar aici, în cele ce urmează, despre asta şi este vorba. Despre cum văd eu lucrurile. Aşa că trebuie să vă previn. Dacă aveţi chef de ceva frumuşel, cât de cât instructiv, relaxant sau măcar coerent, nu aveţi decât să vă postaţi în faţa televizorului. Clic. Clic. Puteţi alege. Vă puteţi băga capul într-o chestie sau alta.

       La 33 de ani Isus răsturnase lumea cu cracii în sus. Eu nu am răsturnat cu cracii în sus decât vreo câteva femei, zece sau cinşpe sau douăzeci, nici nu contează. Singura mea creaţie este simfonia celor 20 000 de orgasme minore smulse-n zbaterea fesierilor.

 Poate că sunt un ratat. Deşi termenul acesta nu-mi spune mai nimic. Într-un fel sau altul, cei mai mulţi dintre noi suntem nişte rataţi. Mucoşi holbându-se la crestele pe care ar fi vrut să se caţere. Zdrenţe cu pretenţii de rochii de bal. Ce înseamnă să fii ratat ? Să porneşti spre ceva şi să te pierzi pe drum. Să nu ajungi nicăieri. Dar eu n-am pornit spre nimic. Nu am avut niciodată o ţintă clară. Din punctul acesta de vedere nu sunt un ratat. Poate un frustrat, un neîmplinit, o babă, un bocet cu pulă. Doamna Vesa, da, indiscutabil e o ratată. A vrut să ajungă farmacistă şi acum face procese verbale de predare-primire a cărţilor la secţia Achiziţii a Bibliotecii. Undeva la subsol. Cobori scările slab luminate de două neoane tâmpite. Miroase a mucegai. Miroase a oboseală şi decepţie. Liu e un ratat. A visat să fie aviator şi este şofer de taxi. O calcă nervos şi înjură. Trofin, cu ochii injectaţi de alcool. A vrut să fie Hitler sau Stalin. Ceva imens. Dar toată viaţa s-a târşâit ca o flegmă pe linoleum. Dacă mama a vrut să fie balerină la Naţional, atunci e şi ea o ratată, fără discuţie.

Cunosc o mie de oameni care nu sunt nimic din ce au vrut să fie. O mie de vieţi mici, reale, concrete, ghemuite în umbra zidurilor peste care nu s-au putut înălţa.

Eu nu am avut niciodată vreo intenţie de tipul acesta. Când eram copil şi mă întrebau ce vreau să mă fac când voi fi mare, nu spuneam nimic. Nu ştiam ce să spun. Pentru că habar n-aveam ce vreau să fiu, atunci. Toţi erau obsedaţi de chestia aceasta. Era ca o boală colectivă. O mare fixaţie. O formă de terorism. Cum veneau nişte cunoscuţi de-ai părinţilor meii, cum tâmpenia ţâşnea în aer. Erau demenţi. Blocaţi în ideea că trebuie să devii ceva precis când ajungi adult. De mic te transformi într-un dobitoc halucinat de viaţă. Aşa că inventam şi eu ceva. Doctor, spui, resemnat, ca să te salvezi. Aaaaah, exclamă, încântaţi. Dar nu le ajunge atât. Mai vor. ’’Şi o să ai grijă de tanti ?’’ Tanti surâde şi te ciupe de obrăjori. Da, spui. O să am.

Sincer, mi-ar fi plăcut să devin paznic de far. Acum nu mai există aşa ceva. Navele au GPS. Farurile de ţărm nu mai ajută inimile aspre ale  nimănui. Nu mai arată drumul spre casă. Pânzele albe nu se mai înalţă sub loviturile furtunii.

*

Deşi a trecut mult timp de atunci, îmi amintesc cu claritate clipa în care am atins pentru prima dată o femeie. Mai persistă în memoria mea senzaţia stranie, răcoroasă şi narcotică care urca subtil, prin buricele degetelor, prin straturile suculente ale unui corp care-şi pierdea inocenţa cu fiecare suflare. Nimic nu a putut-o înlocui sau egala vreodată în intensitate... o fantă de lumină moale prin uşa întredeschisă a unui timp adânc şi fluid, aproape pierdut.

Degetele coborând pe gleznele ei albe, încordate. Apoi urcând lent spre genunchi pentru a se desprinde apoi, neaşteptat, planând hipnotic spre sfârcuri. În tot acest timp ea este concentrată asupra unghiilor. Un miros fremătător de ojă, transpiraţie şi plastic învăluie camera. Atunci când, cu un gest uşor, îmi îndepărtează mâinile, îi observ perişorul auriu de sub braţ.

- Mă gâdili, spune.

În rest nu pare deloc deranjată de explorările mele de puşti lăsat de maică-sa prin vecini. Pare să ignore totul, absorbită de ritmul ascuţit al rotunjirii muchiilor. Pielea ei subţire se vasculariza aproape violent cu fiecare atingere, astfel încât poţi desena uşoare semne, semne mici, linii, semilitere ce dispar repede sub stratul lăpturos. O urmăresc ca prin vis pe Olga. Cum traversează strada neglijent, îşi scoate sandalele şi ţopăie desculţă pe pietriş. O simte lângă mine în balansoarul din curte, cu spatele lipit de pernele vişinii, povestindu-mi despre dealurile uscate din jurul Odessei. Se leagănă cu capul dat pe spate, urmărind norii, desenul lor ciudat şi haios, profilurile de elefanţi sau monştri roşiatici. Uneori adorm cu capul pe pântecul ei, ascultându-i vocile gastrice, micile zbierete intestinale. Apoi urcăm în podul casei răscolind lucruri vechi, lămpi de gaz, scaune rupte, teancuri prăfuite de reviste şi ziare. Sau pur şi simplu ne îndopăm cu dulceaţă de caise.  Închide ochii şi sânul ei alb pare un lucru diferit de ea, scăldat în lumina rece a soarelui de dimineaţă.

  Explorând la Olga, o tensiune stranie se naşte în mine, în chip neaşteptat. Ceva cu totul nou, ireal şi ameţitor. Până a venit maică-sa să mî ia acasă am continuat să o adulmece printre gene, cu o curiozitate temătoare,  şi mai ales cu o vinovăţie pe care nu o înţelegeam. Iar într-un târziu maică-mea a intrat val-vârtej, îmbujorată, cu părul schimbat, transformat în bucle enorme. Semăna cu o tufă de liliac. Aceasta a fost singura comparaţie care mi-a venit în minte atunci.

Pe la 12 ani pur şi simplu îmi detestam sexul. Începeam prin a-l studia atent, minute în şir, hipnotizat de prezenţa lui stupidă şi ciudată. Îmi părea dizgraţios. Trăgeam în toate părţile de pielea greţoasă, de carnea lui moale. Ar fi vrut să-l disloc. Să-l rup. Creştea neaşteptat, şi asta se întâmpla în momente dintre cele mai nepotrivite. Şi privirile  tuturor se fixau asupra umflăturii monstrişoare din pantaloni. Deşi majoritatea surâdeau amuzaţi,  îmi venea să intru în pământ de ruşine. Aş fi vrut să-mi sap cu labele din faţă, ca o cârtiţă, un tunel pieziş prin pardosea. Dispari, micuţule! Dispari!

Gabriel Andronache – Ich Bin Ein Berliner

(roman, Ed. Herg Benet)

- câștigător la concursul de debut organizat de editurile Herg Benet și Max Blecher, secțiunea Proză -

Membru al juriului Festivalului International de Film de la Iasi; co-scenarist al lung metrajului Ho, ho, ho, produs de către Mediapro Pictures; co-autor, împreună cu actorul şi regizorul Ion Sapdaru, al piesei de teatru Aventurile baronului Munchhausen, montată la Teatrul Luceafărul din Iaşi; scenarist sitcomul Fete de măritat (4 episoade), difuzat pe Prima Tv; scenarist sitcomul Baronii (16 episoade) difuzat pe Naţional TV; scenarist al show-ului Analiză fatală, difuzat pe Tele M Iaşi; scenarist al grupului VOUĂ cu peste 70 de scenete pentru “Ţara lui Papură Vouă”; co-autor, împreună cu actorul şi regizorul Ion Sapdaru, al piesei de teatru “Chirita europarlamentară”, montată la Teatrul de Stat din Oradea; câştigător cu scurtmetrajul “Amatorul” al Premiului pentru scenariu la Festivalul DaKINO. Articole publicate în Naţional, Aspirina Săracului, Terra 1, Monitorul de Iaşi, Opinia, Ieşeanul, Ziarul Financiar, Dacia Literară.

- fragmentiuk –

Îi vedea cum stau înghesuiţi în micul balcon, fumând ţigară după ţigară, învăluiţi într-un nor de fum. Sclavi. Ăsta era primul cuvânt care i-a venit în minte. Apoi îşi spuse că, la urma urmei, nu are rost să-şi mai împăneze gândurile cu un nou motiv de depresie. Ştia prea bine că avea prostul obicei de a se lăsa impregnat de imagini şi întâmplări dintre cele mai neplăcute care prindeau rădăcini bine înfipte în scoarţa cerebrală. Aşa că îşi mută privirea dinspre grupul fumătorilor, plasând-o, ca de obicei, pe covorul ce se derula pe coridorul lung şi pe care călca cu un pas măsurat, până la leneş.

Intră în toaletă, bucuros să constate că, de data aceasta, administraţia o dotase cu hârtie igienică. Demnitatea micilor funcţionari primise, aşadar, un mic premiu din partea directorilor. Necesităţile igienice ale bipezilor anonimi ce trebăluiau prin birourile prăfuite fuseseră recunoscute şi satisfăcute, chiar dacă pe jumătate, având în vedere că există un singur sul de hârtie la cele două cabine rezervate bărbaţilor. Deşi unicul lucru pe care dorea să-l facă era o evacuare simplă şi rapidă a vezicii, D. se instală pe colacul lângă care fâşia de hârtie atârna ca un drapel pus la zile de sărbătoare naţională. O privi atent, descoperind că striaţiile de pe faţă erau diferite de cele de pe verso. Se gândi la ce foloseşte această demarcare grafică şi palpabilă a celor două suprafeţe. Avea timp suficient pentru o deducţie logică şi bine fundamentată. În jur era linişte. La un moment dat, neonul din tavan începu să pâlpâie, lucru care-i plăcu lui D., mereu amator de atmosfera de policier de mâna a doua.

D. reveni pe holul care străbătea ambele aripi ale Instituţiei, despărţite la mijloc de o amplă casă a scării, singura porţiune din clădire care îi conferea acesteia luxul unei arhitecturi de bun gust, ce-i drept, îndoielnic. Pe acele scări intrau oaspeţii de seamă ai Instituţiei, flancaţi de balustrade şi coloane din marmură. Nota de somptuozitate era continuată câţiva metri pe hol, spaţiu în care erau expuse o serie de tablouri înfăţişând portretele foştilor conducători ai Instituţiei. Era zona cea mai întunecată a holului, dând chipurilor înrămate aluri misterioase. Semiobscuritatea îl liniştea pe D. Se simţea bine în orice loc umbros. Una dintre imaginile care îi dădea un anumit confort şi la care apela ori de câte ori dorea o minimă relaxare era aceea în care se vedea întins pe o lespede rece de piatră, în mijlocul unei biserici părăsite şi în ruină. Dacă ar fi fost închis într-o carceră umedă şi întunecoasă, D. s-ar fi simţit în elementul său. Lipsa de sociabilitate îi definea pe deplin existenţa. Nu pentru că nu ar fi făcut faţă unor situaţii colocviale, ci pentru că, de cele mai multe ori, se vedea pus în postura de a fi în preajma unor caractere meschine. Iar efortul de a se face plăcut în compania acestor oameni îl obosea, făcându-l să-şi dorească, aproape nefiresc de insistent, singurătatea. Nu o singurătate lascivă, de natură hibernală, ci o solitudine tonifiantă, roditoare de optimism. Puţinii prieteni din anturajul lui D. interpretau această retragere din avanpostul social ca pe o capitulare ce vădea o anumită laşitate, evident, deloc măgulitoare pentru imaginea lui. Dacă în alte privinţe, D. s-ar fi simţit lezat de aprecierile negative împănate cu ironii ieftine la adresa comportamentului său, când venea vorba de apetenţa sa pentru izolare nu avea nici o reacţie, o suverană durere în cot guvernând întreaga sa atitudine. Astfel, văzându-se ignoraţi cu desăvârşire, cârcotaşii atât de meticuloşi în analizarea metehnelor celor din jur abandonau rapid lupta în faţa unui inamic greu de învins, indiferenţa.

În acea zi, D. revenise la birou după o scurtă perioadă de recluziune, favorizată de un concediu de o săptămână aprobat cu lejeritate de către Şef. Această uşurinţă cu care i se spusese: „Nu e nici o problemă, D. Poţi pleca liniştit în concediu”, îl frapase. Şeful îşi manifesta foarte rar bunăvoinţa faţă de un angajat, iar amabilitatea cu care îi semnase cererea lăsa loc unei interpretări dintre cele mai pesimiste din partea lui D, care se simţi, într-o anumită măsură, mai degrabă concediat. Drept pentru care, timp de o săptămână, sentimentul inconfortabil al unei eventuale excluderi din serviciu persistase cu o intensitate relativ constantă, ce-i drept din ce în ce mai temperată pe măsură ce se apropia ziua revenirii la slujbă. Când intrase în clădire, D. semnase aproape cu bucurie condica de prezenţă, zicându-şi că, atâta timp cât numele său există încă acolo, totul era sub control. Chiar şi salutul prompt al gardianului de la poartă îl interpretă ca pe o reconfirmare a oportunităţii prezenţei sale pe ştatul de plată al Instituţiei. Respectul omului în uniformă care ponta zilnic chipurile a sute de funcţionari nu i se păru deloc contrafăcut, impresie care îl linişti într-o oarecare măsură, făcându-l să urce cu o consistentă doză de optimism cele cincizeci şi două de trepte până la etajul la care se afla biroul său. Ba chiar îşi permise extravaganţa de a introduce o fisă în automatul de pe hol, în ideea de a bea un pahar de ceai înainte de program, ca mijloc de reconfortare, fapt pe care D. nu-l făcuse niciodată până atunci. Ceaiul era o porcărie, dar D. îl savura cu un aer degajat, încercând, pentru prima dată de când lucra în Instituţie, să se conformeze alurii generale de plictis şi abulie care îi însoţea pe toţi Funcţionarii, în orice activitate ar fi făcut.

Biroul era neschimbat, în sensul că emana acelaşi aer de fundătură. Încăperea, cotropită de căldură încă de la primele ore ale dimineţii, conţinea patru mici mese de lucru, înghesuite de-a lungul pereţilor văruiţi într-o culoare verzuie, pală, seacă. O fereastră îngustă oferea doar priveliştea zidului coşcovit al clădirii ce adăpostea registratura Instituţiei. Cerul putea fi văzut doar dacă îţi aplecai trunchiul peste pervaz şi priveai în sus. Un mic prăjitor de pâine, negru şi tăcut, se odihnea pe o masă aflată sub fereastră. O pală de vânt mişca câteva hârtii abandonate pe una dintre mese.

Nici unul dintre colegii lui D. nu venise încă. Nici măcar bătrânul T., mereu prezent înaintea tuturor. D. se aşeză la birou, deschizându-şi calculatorul. Aşteptă câteva secunde, privind absent harta oraşului agăţată pe peretele din faţa lui, de altfel singurul obiect care decora încăperea. Ori de câte ori o privea, D. îşi imagina un contur mult extins al oraşului, mărind virtual graniţele acestuia peste câmpurile din apropiere. Noul oraş ar fi încadrat în perimetrul său câteva păduri, culmile unor dealuri, dar n-ar fi trecut de cele două lacuri din preajmă. D. se gândise la necesităţile de agrement ale locuitorilor noului oraş. Un lac înconjurat de o junglă urbană era de neconceput. D. stabilise şi mărimea populaţiei, care ar fi trebuit să crească de la 350.000 de locuitori, câţi erau în prezent, la 1 milion. Această cifră i se părea ideală pentru un oraş care să nu fie nici o metropolă sufocantă prin dimensiunile enorme, nici cufundată în mediocritatea provincialismului. Noul oraş ar fi avut 5-6 canale de televiziune care să emită permanent, nu doar şase-şapte ore pe zi, cât funcţionau cele trei posturi actuale. Evident, măcar unul dintre noile canale ar fi trebuit să aibă o acoperire naţională, tocmai pentru a capta un interes cât mai larg asupra oraşului. Bineînţeles, magistralele unui metrou se aflau şi ele în planurile lui D., în viziunea acestuia ele definind noţiunea de oraş cu adevărat impozant. Numărul mediu anual de turişti îl fixase la circa un milion. Luase ca reper Budapesta, Praga şi Viena, care absorbeau în fiecare an circa 4-5 milioane de turişti. Faţă de cifrele actuale, care consemnau doar 20.000 de turişti străini pe an, milionul dorit de D. părea o creştere imposibil de realizat. Nu şi dacă pe unul dintre dealurile care înconjurau oraşul s-ar fi aflat un imens complex de clădiri vechi, dominate de un palat imperial. Pentru că şi această iluzie arhitectonică sălăşluia în mintea lui D. ori de câte ori se îndrepta către casă, privind nemulţumit clădirile triste şi modeste de pe drum. Ei, cu un masiv palat imperial care să domine o urbe de un milion de locuitori, cu şase posturi de televiziune de largă audienţă, cu un metrou dezvoltat pe trei–patru magistrale, cu circa 30-40 de hoteluri de calitate, cu un aeroport internaţional deservind curse către douăzeci şi cinci de destinaţii europene, oraşul ar fi fost cu adevărat unul pe măsura aspiraţiilor nemulţumitului cetăţean D. Dar acest proiect grandios nu depăşea stadiul de fantezie lesne închisă în sertarul viselor deşarte. D. revenea mereu la realitate, cu o notă de regret, şi ea repede alungată de problemele cotidiene cu care se confrunta zi de zi în cadrul vastei Instituţii.

La fel se întâmpla şi în acea zi, când telefonul de pe biroul său sună strident şi o voce ştearsă întrebă de domnul T. Răspunsul lui D. fu alambicat, neştiind dacă să spună că acesta venise, dar lipsea temporar din birou sau, pur şi simplu, să recunoască faptul că, deşi trecuse mai bine de o oră de la începutul obişnuit al programului, T. nu călcase încă pragul Instituţiei. Anonimul de la capătul celălalt al firului închise convorbirea înainte ca D. să aibă prezenţa de spirit de a întreba, totuşi, cu cine vorbeşte. Timiditatea şi lipsa de coerenţă în dialog ale lui D. erau proverbiale. D. îşi căuta cu greu cuvintele, mai ales când se afla pus într-o situaţie neprevăzută. Spontaneitatea nu era deloc punctul său forte. Gândindu-se la telefonul care-l buimăcise, D. îşi aminti din nou de izolarea în care fusese treptat abandonat de către Şef. Când se angajase în Instituţie, D. avea planuri mari, bazate pe un entuziasm cât se poate de legitim. A fi numit consilier de rangul trei la Departamentul Economic reprezenta de departe un motiv de amplă mândrie. Câteva zile după angajarea în funcţie, D. arborase un aer sobru, important, păşind cu o anumită gravitate printre ceilalţi umili slujbaşi. Preocupat de ideea de a da un randament cât mai bun, D. începu o lungă documentare vizavi de ceea ce presupunea activitatea sa de consilier economic. Rapoartele către Şef le întocmea în cel mai scrupulos mod cu putinţă, lucrând la ele acasă, până târziu în noapte. Chiar dacă Şeful citea în diagonală zecile de pagini scrise mărunt, fără să aibă nici o reacţie notabilă, D. nu încerca sentimentul inutilităţii. Dimpotrivă, continua să-şi bombardeze superiorul cu alte materiale, şi mai voluminoase. În speranţa că măcar câteva dintre ideile sale expuse în tomurile furnizate săptămânal vor fi preluate de către Şef şi, cine ştie, poate chiar puse în practică, D. aşteptă nerăbdător în micul său birou, croindu-şi un mic piedestal pe care încă nu avea curajul să se urce. Dar, după doi ani de muncă migăloasă, D. nu mai fusese căutat aproape deloc de către Şef. Dacă, la început, la fiecare două zile, intra în biroul acestuia, unde discutau diferite subiecte administrative, de vreo şase luni D. era ignorat cu desăvârşire. La început ţâfnos şi revoltat, D. a început să se lăsă cuprins de o dulce – amară resemnare, gândindu-se că, deşi nu mai este băgat în seamă, măcar nu va mai trebui să muncească în halul în care o făcea înainte. Nu-şi putea, totuşi, explica această cădere în dizgraţie, ştiind prea bine că eforturile sale de a menţine ridicat standardul calitativ al muncii sale nu erau mai prejos decât ale altor Funcţionari, cu atât mai mult decât ale celor doi nou veniţi. Şi, astfel, de circa o jumătate de an, D. trăia sentimentul că plafonarea şi rutina, despre care credea că nu le va cunoaşte prea curând în Instituţie, reuşiseră să se insinueze adânc în programul său zilnic. Nimic nu i se părea mai găunos, mai umilitor şi mai blestemat decât o slujbă în care mimai munca intelectuală. Asemăna totul cu o masturbare nesfârşită, lesne obositoare de creier şi ducând la o epuizare fizică şi psihică mult mai drastică decât actul sexual în sine. Doar discuţiile cu ceilalţi colegi de birou, B. şi N., mai reuşeau să-l consoleze. N. fusese cândva în graţiile Şefului, dar, cine ştie prin ce conjunctură, fusese tras pe linie moartă cu mult timp în urmă. De altfel, el chiar îl avertizase pe D. de o posibilă repetare a acestui lucru în cazul său. Şi iată că prezicerile lui N. s-au adeverit, din păcate pentru marile ambiţii ale lui D. Totuşi, D. încă spera ca, măcar în ceasul al doisprezecelea, Şeful să revină la sentimente mai bune faţă de el şi să-i aprecieze abilităţile prea puţin scoase la lumină. În această aşteptare se afla zi de zi D., iar în vederea atingerii acestui obiectiv încerca să-şi conserve energia intelectuală, făcând doar activităţi minore, de rutină. Îşi asumase exilul în categoria expiraţilor, sperând în marea revenire. Nimic nu-l ajuta în direcţia asta, dar D. ştia că poate conta pe potenţialul imens al încăpăţânării sale de a lupta cu morile de vânt şi de a nu recunoaşte, sub nici un chip, că se afla pe panta alunecoasă a ratării.

George Serediuc, Soarele mecanic

(poezie, Ed. Herg Benet)

câștigător al concursului de debut al editurilor Herg Benet și Max Blecher, secțiunea Poezie

George Serediuc a obţinut numeroase distincţii literare:  Marele premiu (Volum de debut) al Concursului Naţional de Poezie ANA IL, Braşov, 2008; Premiul Editurii Revistei Convorbiri literare (Volum de debut), APLER şi al revistei Hyperion, Concursul Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene Porni Luceafărul, 2009; Premiul III şi al revistei Dacia Literară, Concursul Naţional de poezie Nicolae Labiş, ediţia 2008; Premiul III şi premiul revistei Convorbiri Literare, Colocviile George Coşbuc, 2008; Premiul III al concursului Natale Oggi, Poesia Attiva, Italia, 2008; Premiul revistei Junimea Studenţească – Iaşi, Festivalul naţional de literatură Eusebiu Camilar – Magda Isanos, 2008. Apariţii în antologii: Iubirea e pe 14 februarie (Ed. Vinea, Bucureşti, 2010), Ana Basis (Ed. Arania, Braşov, 2008), Identităţi (Ed. Lumen, Iaşi 2007), Caiete mălinene (Suceava, 2008), Caiete udeştene (Suceava, 2008), Turnătorii (Suceava, 2007), Antologia Festivalului Naţional de Poezie George Ţărnea (Râmnicu Vâlcea, 2008) şi altele.

“Poemele din volumul de debut al lui George Serediuc fac o sinteză a poeziei douămiiste, dar pe un ton cald și atașant, fără isterii și bravade expresioniste, ci cu o permanentă tentație a luminosului și cu scenarii atent construite, în care fragilitatea poate deveni o sursă a forței. Soarele mecanic e o colecție unitară de poeme și totuși plină de surprize, în care sunt puse în joc toate resursele unuia dintre cei mai talentați poeți tineri.” (Claudiu Komartin)

prolog: ghetele bune

prin mine trec sârme reci

pe care odihnesc graurii

din livada cu vişini

la întâlnirea cu un corp străin

degetele mele se fisurează

eu nu sunt puternic.

doar că mă trezesc mai devreme

şi îmi ascund cârjele în lift.

când se deschid uşile

arăt că am găsit un motiv

pentru care să îmi încalţ ghetele bune

şi să le port.

fiecare gură de aer

îmi schimbă înfăţişarea

Eu sunt George.

m-am închis aici de bunăvoie

pentru că nu am ştiut cum altfel

să mă apăr

lupt cu o amorţeală

ce vrea să pună stăpânire pe mine

fiecare mişcare e o mică victorie

un teren câştigat.

zgomotul alb se apropie.

mâinile, una de alta se frâng răbdătoare

nu vor lăsa nimic să se piardă

aici totul îmi este de folos

chiar şi golul care s-a adunat între noi

scurtmetraj: fade in

[ mai aveam 3 km de mers pe jos până acasă

şi Mihai oprise odată să mă ia

în maşină era cald şi muzica tare

mă simţeam, ca el, grozav de puternic

râdeam amândoi.

Mihai prindea suta în 6 secunde ]

scena cu moartea:

cel mai frumos film pe care l-am văzut

avea numai 5 secunde

îl arăta pe Mihai pe banda întâi

celălalt ieşise în intersecţie să facă dreapta

toate s-au sfărâmat în 5 secunde

iar Mihai ieşind prin parbriz...

nu a fost ca atunci când manechinele perfecte

îşi aşază capul pe airbag, gata să aibă cel mai liniştit vis

şi totul merge încet, jucăriile plutesc în jur

Mihai a rămas întins pe bordură

în cămaşa lui albastră, toate s-au mişcat 5 doar secunde.

toate în el şi în afară

în spate la cărtureşti

Andrei luase deja două beri

ne-am aşezat la geamul cafenelei

zâmbi şi ridicase mâna dreaptă

privindu-şi inelul:

am femeie acum se numeşte Roxana.

aşteptăm un copil.

şi cafeneaua s-a umplut cu

bucuria din ochii lui

scaunele şi mesele s-au topit

într-o apă dulce şi albă

nu credeam că mă ating lucrurile astea.

prietenul meu va fi tată. vestea asta mă înţeapă

de îmi dau lacrimile

în timp ce afară câţiva oameni încearcă

disperaţi să treacă strada.

berile scad, parcă se evaporă

e cald oricum ar trebui să

mergem.

Femeile insomniacului

de Radu Ţuculescu

(Ed. Cartea Românească)

Radu Ţuculescu (născut în 1949, Tg.Mureş, crescut la Reghin) este prozator, dramaturg, publicist şi traducător din limba germană. A absolvit Conservatorul „G.Dima”, secţia vioară. Dintre romanele publicate: Degetele lui Marsias (1985), Umbra penei de gîscă (1991), Povestirile mameibătrîne (2006), Stalin cu sapa-nainte! (2009). A publicat volume de proză scurtă şi doua volume de teatru. Premiul Cartea anului (1995, 2009), Premiul „Radu Enescu”(2002), alte premii pentru proză şi traduceri. Este tradus (volume şi în reviste) în Ungaria, Rusia, Austria, Cehia, Elveţia. În prezent, este realizator la TVR Cluj.

Se numeşte Septimius Ilarie. Un bărbat cu un aspect fizic comun aparent fără însuşiri. Şi totuşi, cum reuşeşte un astfel de bărbat să cucerească numeroase femei, de la adolescente naive pînă la mature trecute prin numeroase experienţe? Cum reuşeşte să le satisfacă atît dorinţele sufleteşti cît şi pe cele trupeşti? La aceste întrebări răspunde romanul Femeile insomniacului printr-o năucitoare  cascadă de întîmplări descrise cu umor (uneori negru), ironie şi sarcasm. La sfîrşitul lecturii, orice femeie îşi va dori să cunoască un bărbat ca Septimius Ilarie şi orice bărbat şi-ar dori să semene, măcar puţin, cu acelaşi Septimius Ilarie.

(fragmentiuk)

Cei doi bărbaţi păreau uşor jenaţi, cînd intrară în apartamentul lui Timi. Poate şi pentru faptul că găsiră uşa de la intrare descuiată, de parcă erau aşteptaţi... Se prezentară aproape într-un glas:

            – Locotenent de securitate Relu Pop.

            – Locotenent de securitate Dinu Stan.

            Timi le zîmbi larg, apoi le întinse mîna rostind amuzat:

            – Bănuiesc că eu nu trebuie să mă mai prezint... Cu ce ocazie?

            – Păi, zise Relu Pop fără prea multă convingere în glas, se pare că deţineţi valută în casă...

            – Am priceput, îl întrerupse Timi cu şi mai mare amuzament în voce. Atunci să nu pierdem timpul. Porniţi căutarea. Sînt două camere, plus holul acesta. Eu mă duc în bucătărie să pregătesc ibricul... După muncă, merge o cafea, da?

            Cei doi îl priviră nedumeriţi, chiar vag derutaţi, întrebîndu-se dacă scundul bărbat din faţa lor, cu piele măslinie, cu mustaţa neagră şi groasă crescută sub nas şi prelinsă pînă peste buze, îşi bate joc de ei ori e cît se poate de serios. Să nu-i scoată din sărite, să nu le excite nervii, ei sînt în interes de serviciu aici, îşi execută meseria cum se face oriunde în lume, indiferent de ţară... E drept, ar fi trebuit să-i arate un mandat, dar au fost trimişi în grabă, problema Studioului de Radio e o adevărată năuceală, nu se comentează nimic, se execută dar cu mult tact, fără zgomot, dacă se poate. Cu discreţie. Care discreţia mă-sii? Se vede cu ochiul liber cum toţi angajaţii sînt împrăştiaţi ca potîrnichile la alte locuri de muncă. Dar asta este problema altora, misiunea lor e diferită.

            Chipul senin, privirile limpezi şi zîmbetul de-a dreptul înţelegător ale lui Septimius Ilarie îi convinse că nimeni nu-şi bătea joc de ei în apartamentul acela. Se apucară de treabă, fără prea mare tragere de inimă, lăsînd gazda să se retragă în bucătărie. La naiba, în fond nu era decît un pretext, care valută? Păi, dacă omuleţul acesta ar fi avut oarece valută, unde ar fi ascuns-o el cel mai bine? Printre filele unei cărţi... Atunci le-ar trebui mai multe zile pînă să scuture, temeinic, fiecare carte din impresionanta bibliotecă. Oare cînd a avut timp să le citească pe toate? Ori nu le-a citit pe toate, le adună pentru anii de pensie.

            Camerele îi întîmpinară cu o atmosferă neobişnuit de caldă, dezvăluindu-le intimitatea unui bărbat singur, dar deloc afectat de această singurătate. Totul era aranjat cu atenţie evidentă. Nimic din dezordinea tipică pentru un burlac. Din ambientul fiecărei încăperi, lipsea orice urmă de agresivitate vizuală. Are o amantă de multe carate, precis, îşi ziseră cei doi ori vreo gospodină harnică şi cinstită, angajată să-i facă ordine şi curăţenie în apartament de cîteva ori pe săptămînă. Cu rutina tipică meseriaşilor specializaţi de-a lungul unui şir de ani, îşi vîrîră mîinile printre hainele atîrnate pe umeraşe, printre cămăşi, chiloţi, maieuri, ciorapi, izmene, cu atenţie să nu le strice aranjamentul, pe sub salteaua canapelei, în spatele dulapurilor, sub covor... Gesturi automate, atinse de-o palidă plictiseală.

            În camera unde se aflau biroul şi biblioteca, privirile li se împotmoliră printre rafturile năpădite de cărţi. Pufniră pe nas, înghiţindu-şi începutul unui rîs gîlgîit. Scoaseră, la întîmplare, cîte o carte, o răsfoiră rapid, apoi o puseră la loc. În schimb, cercetară cu atenţie colile de hîrtie pe care se vedea scrisul mărunt, ordonat şi limpede al lui Timi, caietele cu notiţe, cu desfăşurarea emisiunilor, cu programul de dimineaţă şi de seară al fostului post de radio. Deschiseră sertarele biroului. Din nou caiete, dosare, plicuri cu tăieturi din ziare, acte, diplome, stilouri, un ceas vechi cu limbile încremenite, cîteva monede, pioneze, creioane virgine, unele colorate, agrafe de prins colile de hîrtie, livretul militar, diverse legitimaţii, cărţi de vizită, cîteva fotografii şi... carnetul de partid! La naiba! Se holbară la el cîteva clipe, de parcă ar fi dat peste o relicvă, peste moaştele vreunui făcător de minuni! Îl pipăiră, îl răsuciră pe toate feţele, îi întoarseră fiecare filă... Era real, era pe bune, întreg şi... la zi cu cotizaţia!

            După ce închiseră sertarul în care descoperiră carnetul cu coperţi roşii, securiştii Relu Pop şi Dinu Stan îşi lăsară trupurile să cadă în cele două fotolii. O alunecare moale, lină, efect al unei duioase epuizări fizice. Căci duios se auzeau frazele melodice ale unei trompete scurgîndu-se, perfid de mîngîitor, din bucătărie.

            – Pizda mă-sii!, conchise Dinu Stan, iar Relu Pop confirmă, clătinînd din cap.

            Replica sună ca o briliantă concluzie a activităţii lor din ziua respectivă, a sarcinilor conştiincios îndeplinite. Un raport scurt, concis, din trei cuvinte expresive, edificatoare, însumînd chintesenţa muncii depuse.

            Frazele muzicale care se insinuau prin apartament, în fîşii subţiri pornite din bucătărie, se împletiră cu aburii cafelei fierbinţi, împrăştiind arome ademenitoare. Nările şi timpanele celor doi securişti fură delicat atacate, cu discreţie excitate. Se ridicară, automat, amîndoi deodată şi o porniră spre bucătărie.

            – Cafelele sînt gata, îi anunţă Timi. N-am pus zahăr, eu o beau amară.

            – Şi eu, zise Relu Pop

            – Eu o beau al naibii de dulce, naiba ştie de ce, fir-aş! exclamă, cu năduf, Dinu Stan.

            – Am zahar cubic, zahar vărsat şi... zahăr pudră, zîmbi Timi

            – Pudră!, explodă Dinu Stan.

            Cuvîntul pocni ca un glonte ceaşca cu cafea făcînd-o să vibreze uşor, băgînd-o în sperieţi. Izbucniră toţi trei în rîs.

            – Bă, Dinule, rosti Relu, ai o voce care sperie pînă şi obiectele!

            – Scuzaţi... zise Dinu Stan cu jenă evidentă în glas, mi-a scăpat, fir-aş al naibii!

            – Dar staţi jos, îi îmbie Timi. Nu-i tocmai larg la mine-n bucătărie, însă trei persoane încap la masă destul de lejer.

            – Trebuie să remarc că aveţi... o ordine exemplară în bucătărie, fir-aş!, zise Dinu Stan.

            – Ca, de altfel, prin tot apartamentul, completă Relu Pop.

            – Nici dacă are omul o nevastă, nu-i întotdeauna atît de curat şi atîta ordine, să fiu al naibii!, zise Dinu Stan şi basculă a patra linguriţă cu zahăr pudră în ceaşca cu cafea, zahăr care se scufunda în lichidul maroniu din ce în ce mai greu.

            – Exageraţi, rosti Timi. O singură persoană face... mai puţină dezordine decît o familie numeroasă.

            – Ori... prietena e foarte harnică, zise Relu Pop.

            – Ori... vecina!, rîse Dinu Stan. Fir-aţi ai naibii!

            – Cum adică, mă?, se răsti Relu Pop.

            – Ce... cum?, întrebă Dinu Stan.

            – De ce ne înjuri, aşa, din senin?

            – Cum naiba vă înjur?, se miră şi mai dihai Dinu Stan.

            – Ai zis... fir-aţi. Cu ţi în loc de ş... fir-aş al naibii.

            – Chiar aşa, se lumină Dinu Stan. Mi-a scăpat, ai dreptate. Limba e de vină, se mai împiedică...

            – Să nu ţi se mai împiedice.

            – Am şi rachiu, zise Timi schimbînd, cu tact, subiectul. Eu beau doar rachiu alb.

            – Corect!, zise Dinu Stan. E mai curat, fir-aş... E de-al nostru, făcut din cereale. Nici nu-i atît de tare ca vodca.

            – Corect, confirmă Relu Pop.

            Timi scoase trei păhărele simple, din sticlă groasă şi cu fund solid, primite de la mama Eliza. Le umplu cu atenţie.

            – Să trăim, fir-aş al naibii!

            Ciocniră. Răsturnară, scurt, paharele pe gît dintr-un singur gest. Timi le umplu din nou.

            – Ăstea sînt adevărate pahare pentru tării, zise Relu Pop. Mici, solide, simple, se sparg greu... Nu păhărele cu picior lung, finuţe, subţirele, cu clinchete cristaline şi ifose de... virgine.

            – Bună asta, fir-aş!, exclamă Dinu Stan. Ai zis ca-n poezie... În ălea bagi coniac franţuzesc... dacă ai. Ăstea-s de-ale noastre! Solide şi rezistente ca... poporul român, haha! Fir-aş al naibii! Aşa are şi bunica la ţară.

            – Le-am primit cadou de la mama, explică Timi.

            – Deh, tot mamele săracele, medită Relu Pop

            – Ele se gîndesc la noi cu adevărat, întări Dinu Stan spusele colegului.

            Timi umplu, din nou, păhărelele simple, solide şi rezistente precum poporul român. Ciocniră. Băură dintr-o sulfare, pînă la fund.

            – Ah! exclamă Relu Pop, acum să savurăm cafeaua cu mici sorbituri.

            – La dumneavoastră se fumează? întrebă Dinu Stan.

            – Tu nu vezi că scrumiera e aproape plină, colega?, îl ironiză Relu Pop.

            – Fir-aş al naibii! Îmi pierd spiritul de observaţie, se văită, teatral, Dinu Stan.

            – Te retrogradează, dacă-l pierzi... fir-ai..., rîse Relu Pop.

            – Chiar aşa.

             Pe sub mustaţa groasă şi neagră a lui Timi, se mijea un zîmbet calm, împăciuitor, în timp ce-i privea pe cei doi reprezentanţi ai Securităţii intraţi în apartamentul lui aproape ca pe-un teren viran, al nimănui. Erau încă tineri, le puteai accepta entuziasmul şi zelul.

            – Aş putea spune că... se fumează în draci, explică Timi. Cam trei pachete pe zi... de Carpaţi fără filtru.

            – Cam mult... dacă-mi permiteţi observaţii, zise Relu Pop, vîrîndu-şi între buze o ţigară cu filtru.

            – Nicio problemă, îl asigură Timi. Mama fumează tot Carpaţi fără filtru şi, iată, a bătut optzeci de ani. Se mişcă bine, e lucidă, desface rebusuri şi... urmăreşte meciurile de fotbal. Cunoaşte echipe, jucători, arbitri...

            – Bravo, fir-aş!, se entuziasmă Dinu Stan, în timp ce-şi aprindea şi el o ţigară lungă, cu filtru dublu. E haioasă mama dumneavoastră. Mai vine pe aici, vă mai dă o mînă de ajutor, vă mai găteşte?

            – Nu prea, răspunse Timi, locuieşte într-alt oraş şi... îi este cam teamă de trenuri.

            – La bătrîneţe ai tot soiuri de spaime, filozofă Relu Pop, apoi sorbi zgomotos din cafea.

            – Faceţi o cafea a-ntîia!, remarcă Dinu Stan. Nevastă-mea produce o cafea de tot rahatul, fir-aş al naibii! Nu reuşeşte să înveţe nici măcar atîta! Parcă-i leşie, parcă-i apă stoarsă dintr-o cîrpă de spălat vase.

            – Aş propune, zise Timi privindu-i în ochi pe cei doi securişti încă destul de tineri, să ne spunem pe nume. M-aş simţi şi eu... mai tînăr. Toată lumea îmi spune Timi.

            Cei doi fură de-a dreptul surprinşi. Se uitară unul la altul, scurt şi cu înţeles, adică nu-i vreo cursă, vreo şmecherie, dar omuleţul din faţa lor arăta atît de sincer, de deschis, de blînd încît pe loc se ruşinară de această tîmpenie care le trecuse prin minte amîndurora deodată. În fond, ei au năvălit în casa lui, i-au răscolit-o, mai mult ori mai puţin temeinic, fără explicaţii prea multe, iar el nici nu le-a cerut vreuna, îi serveşte cu cafea şi rachiu şi le vorbeşte despre mama personală care-i o haioasă, fir-aş, chiar la vîrsta de optzeci de ani.

            – Sîntem onoraţi de o asemenea propunere, rosti Relu Pop, iar Dinu Stan bălăngăni din cap a aprobare. Şi tu să faci la fel.

            – Atunci... să mai umplem păhărelele astea atît de perfecte pentru rachiu ori ţuică, propuse Timi şi puse mîna pe sticlă.

            I Can`t Give You Anything But Love, se porni Armstrong să cînte, împrăştiind sunetele vocii sale guturale şi ale trompetei explozive prin spaţiul bucătăriei, îmbiindu-i pe cei trei la înfiinţarea unei adevărate frăţii bazată pe iubire sinceră...

            – Iată că şi Armstrong e... pe fază, zîmbi Timi, ridicînd păhărelul.

            – Cine?, întrebă Relu Pop, privind în jur mirat.

            – Louis Armstrong, cel care cîntă cînd cu vocea sa răguşită... cînd la trompetă, explică Timi.

            – Aha! N-am fost atent, recunoscu Relu Pop, răsuflînd liniştit că nu-i vorba despre unul care stătea ascuns, naiba ştie unde-n apartamentul acela, iar ei nu-şi dăduseră seama.

            – Pentru prietenie, băieţi, fir-aş!, explodă Dinu Stan.

            Ciocniră, zgomotos, cu mîinile înălţate deasupra mesei, într-un gest aproape ritualic.

            – Să fiu al naibii dacă nu-i bună licoarea asta albă! exclamă Dinu Stan cuprins de sinceritate, după ce înghiţi tot conţinutul din pahar. Nu te arde pe gît, nu ai senzaţia că bei spirt, ca-n alte cazuri.

            – Nu-i nici aşa de tare, îl acompanie Relu Pop.

            – Adică... se poate spune că-i de cursă lungă, fir-aş! Timi, ai gusturi, pe bune. Se vede şi după cum îţi ţii apartamentul... din scurt, haha!

            – Mă bucur că vă place rachiul, zise Timi. Fără reţineri, băieţi, mai am rezerve, nu rămîn niciodată în pană.

            – Bine zis, rîse Relu Pop, ai simţul umorului, o să trăieşti mult, aşa zice mama, cine are simţul umorului, trăieşte mult.

            – Mamele au întotdeauna dreptate, fir-aş!, completă Dinu Stan.

            – Dacă le-am asculta de fiecare dată sfatul, zise Relu Pop.

            – Corect!, îi întări spusele Dinu Stan. Eu, fir-aş, n-am ascultat-o şi m-am însurat, ca boul! Să vezi, tu, Timi ce-i la mine-n bucătărie.

            – Ce-i?

            – Dezastru, dragă!, începu Dinu Stan să explice. Tot timpul, chiuveta-i plină de vase nespălate, fir-ar a naibii de femeie! Se înalţă vasele jegoase într-o adevărată piramidă care atinge cu vîrful capul robinetului, de nu mai pot lua apă dimineaţa să-mi fierb cafeaua. Ea face o cafea de tot rahatul. Atunci simt că înnebunesc... şi sparg tot ce se poate sparge, dau de gresie cu o farfurie, cu o cană, fir-aş. Să-mi fac loc la botul robinetului... Să afle şi vecinii ce nevastă puturoasă am.

            – Dar e o femeie drăguţă, Timi, te asigur, completă Relu Pop.

            – Şi la ce foloseşte asta-n casă, fir-aş al naibii?, întrebă Dinu Stan.

            – La pat... fir-ai..., rîse Relu Pop.

            – Mă tem că băiatul îi calcă pe urme... şi lui îi place lenea, zise Dinu Stan, holbîndu-se la paharul gol. Timi pricepu şi îi scurse ultimii stropi de rachiu alb din sticlă.

            – Deschid imediat alta, mai există cîteva neîncepute în dulapul din spatele meu, îi asigură Timi, cu voce calmă, uşor baritonală. Cei doi nu-l contraziseră. Se simţeau tot mai bine în spaţiul acela strîmt, dar primitor, alături de un om răbduriu, înţelegător şi lipsit de ranchiună.

            – E bine că nu te şi înşală, Dinache!, zise Relu Pop.

            – Asta i-ar mai lipsi, fir-ar ea a naibii!, replică Dinu Stan. Atunci... i-aş vîrî un glonte în scăfîrlie!

            – Eşti idiot... Nu-i aşa, Timi?, întrebă Relu Pop.

            – Nu prea merită să faci moarte de om... pentru atîta lucru, zîmbi Timi, turnînd în păhărele din sticla proaspăt desfăcută.

            – Păi... totuşi..., bîigui Dinu Stan şi luă o mică înghiţitură de rachiu.

            – Să faci ani lungi de bulău... pentru ce?, se întrebă Relu Pop, pe un ton aproape filosofic, apoi sorbi şi el o înghiţitură de rachiu. Trecuseră momentele de dat pe gît, dintr-o smucitură, tot conţinutul pahărelului. Sosise ora băutului pe-ndelete. Cîte o sorbitură savurată în toată complexitatea ei, însoţită de adînci inspiraţii şi lungi expiraţii ale fumului de ţigară. Între sorbituri, pauze pentru vorbe. Multe vorbe care se pot transforma în destăinuiri. Căci Timi se arată a fi un ascultător ideal, unul care-ţi oferă, chiar dacă vorbeşte puţin, un incredibil sentiment de încredere, de optimism, de siguranţă.

            – Cel mai bine e, în caz că te înşală ori... bănuieşti că te înşală... s-o înşeli şi tu pe ea, zise Relu Pop. Asta te linişteşte în mod plăcut.

            – Aha, deci tu de aia i-o tragi Ceciliei, fir-aş?, întrebă Dinu Stan.

            – Păi... cam de aia... zic..., se motivă Relu Pop, zîmbindu-i lui Timi cu complicitate.

            – Te înşală nevastă-ta? Habar n-aveam, se miră Dinu Stan.

            – Prea sigur nu sînt..., începu Relu Pop să explice. Bănuiesc doar şi atunci... mi-am luat măsuri de precauţie... Să nu am un şoc prea mare...

            – Eşti al naibii de şmecher, mă, fir-aş!, exclamă Dinu Stan pe-un ton aproape admirativ. Oricum, află Timi că nevasta lui Relu nu-i tocmai o frumuseţe dar... are un trup pe cinste, mai ales ţîţe şi un cur de-ar putea scula... şi morţii din groapă!

            – Ia auzi la el!, se miră Relu Pop. E prima oară cînd te aud lansînd asemenea vorbe la adresa nevestei. Adică, ţi se scoală cînd o vezi, asta vrei să zici?

            – Păi cum, doar nu-s mort, fir-aş!, îi scăpară lui Dinu Stan cuvintele printre buzele umede.

            – Adică... ai fi în stare să te dai la ea?, mai întrebă Relu Pop, fără agresivitate în glas, doar cu un mic tremur pe care gazda percheziţionată îl percepu imediat.

            – Băieţi, pe mine a cam început să mă roadă la stomac, pe voi nu?, întrebă Timi, iar întrebarea sa explodă, zglobiu şi multicolor, ca un binevenit foc de artificii, producînd bună dispoziţie.