Ecaterina BARGAN

 

Se aude furtuna 

 

Ai vrea să mănânci din frigiderul altuia. 
Vrei măcar o dată pe săptămână să se schimbe
imaginea frigiderului de la balcon cu imaginea 
oricărui alt frigider. Mai frumos, sau, mai urât, 
doar să se schimbe. Să se întâmple anormalul acum. 

Noaptea în care plouă încet. În faţa blocului, până la 
scrânciob. Ajungi la el. Îl ştergi îndelung cu palmele de apă. 
Te aşezi. Ai iluzia că ai atins fericirea supremă. 
Te uiţi în dreapta şi observi lanţul. E noapte, plouă în 
scrânciobul acesta nechituit, prins cu un lanţ gros de fier. 
Fredonezi o piesă pe care nu o ştii, până răguşeşti. 
Din câteva ferestre se vede lumină. 
Din câteva ferestre se văd fotolii.
Vrei să îţi legi şireturile. Şireturile mereu 
ţi-au dat o pauză de gândire, dar nu ai şireturi. 
Se-aude furtuna. 

 

 

Ne apropie lent 

 

Plângem, zguduindu-ne umerii în dosul scării, 
în întunericul de acolo de unde 
nicio privire nu se apleacă să vadă 
şi nicio voce nu îşi coboară timbrul.
Mergem singuri pe străzi, nu avem mâini,
părul des acoperă ochii,
felinarele gâfâie în urmă, 
distanţa devine fum,
fumul ne apropie lent.
Nu avem feţe, şi nici atingeri.
Nu aşa o să se termine filmul.

 

 

lovind în pământ 

 

Eram acolo lângă mâinile lor
lângă ochii lor
şi lângă urechile lor
eram acolo şi le-am citit o poezie de dragoste
au zis că nu e o poezie de dragoste
au mai citit şi alţii
dar nimeni n-a spus nimic cu fior
nicio emoţie nimeni
nici eu

la florărie vedeam bărbaţi stând în rânduri
mi-a tresărit telefonul
credeam că e un mesaj de dragoste
dar iluzia mea a fost doborâtă
şi înghiţită de o gură de şoarece

câinii îşi rodeau blana de scări
orice urma înainte părea să fie tăiat
de o râpă în care
lighioane cancerigene
îşi întindeau pielea
peste oasele mele
peste ochii mei galbeni
peste craniul meu

lumina a ars
şi febra
şi întunericul

era frig era foarte
frig
şi drumul nu se mai termina.

 

 

în aceeaşi viteză cu viermii 

 

un bărbat merge pe drum
fără grabă
se târăşte omidă
aproape de şira spinării
pe un perete
orizontal în pământ

am exersat şi eu
mecanismul veşniciei
trecute prin 24 de cadre
lent
dar pasul mi-a fugit înainte

întârzii mereu undeva

uitaţi-vă, uitaţi-vă cu toţii
acuma la cer
cât e de frumoasă luna
şi cât e de singură

atât de subţire încât
mi-e teamă că o să dispară
o să dispară cu totul

Sandu MACRINICI

31 octombrie

 Pe mine mă cheamă Vova. (Vova, spune că azi e 31 octombrie!) Astăzi este 31 octombrie. Lucrez. Lucrez pe post de crevete. Port un costum roz de crevete. Astfel fac reclamă unui restaurant. Azi am început să sărut persoanele cărora le vorbesc de restaurant. Asta fac eu, merg prin oraş şi vorbesc despre restaurant. Prima persoană pe care am sărutat-o a fost o femeie. Aceasta m-a înjurat apoi s-a întors şi mi-a dat bani. Următoarea persoană a fost un bărbat. Am primit câţiva pumni. Au urmat două femei care au încercat să mă bată. Apoi alt bărbat. Apoi nişte tineri marinari, în timp ce mă băteau mă numeau pidar. Am pupat şi nişte poliţişti... m-am trezit pe un acoperiş de la periferia oraşului. Sub un pod am întâlnit o fată care se certase (poate fusese bătută) cu prietenul ei. Cea mai frumoasă zi din viaţa mea e cea în care scuip 2 litri de sânge. Aici pe mine mă cheamă Vova. Eu sunt un personaj al unui fragment dintr-un film făcut de 5 regizori ruşi. Nu ştiu cum mă cheamă în film. Eu sunt un crevete.

Eu nu sunt Vova. Eu nu ştiu cine e Vova. Eu sunt fotbalist. Nu ştiu de ce sunt fotbalist. Părinţii mei sunt profesori de istorie. După vreo 8 beri, asta vine vreo 4 litri, fac o labă, caut ceva pe redtube să mă excit şi nimic, ..când fac laba şi nu merge redtubeul mă gândesc că fut vreo fufă de care nu-mi place, adică o fufă. Îmi găsesc victima,... Laba mă trezeşte, de parcă nici n-am băut 8 beri, rămâne doar suşneakul şi sperma de pe foile A4 care le-am pus pe jos ca să nu fac murdărie. Cea mai nasoală labă din viaţa mea a fost când am terminat pe nişte cărţi, erau vreo 4-5, am şters cărţile atent, noroc că erau puse una peste alta şi sperma a ajuns doar pe 2 dintre ele. Locul cărţilor e pe raft, nu pe jos! După acest fragment, nu ştiu dacă îmi va mai da sau îmi va mai cere cineva cărţi. Chiar dacă sunt fotbalist eu am nevoie de cărţi, îmi place să citesc cărţi. Pe 31 octombrie a avut loc cea mai oribilă labă din viaţa mea. Am mustrări de conştiinţă.

Anastasia. 25 aprilie 1978. 0(Rh)1 -. 1.62. verzi. Lucrez la casa naţională a cărţii. Nu am copii, nu am soţ, nu am avut soţ, nu ştiu daca o să am soţ, nu ştiu dacă vreau copii. Nu fac mulţi bani, dar îmi ajung pentru a achita facturile şi mâncarea şi transportul. Mi-am cumparat apartament pe 31 octombrie. De atunci nu mai trebuie să achit chirie, am început să strâng bani pentru o excursie prin europa. Până fac excursia, 31 octombrie va rămâne cea mai fericită zi din viaţa mea.

Sunt Igor. Lucrez într-un atelier de reparaţii a încălţămintei. Îmi petrec aici fiecare zi. Încălţămintea este viaţa mea. Eu văd lumea prin încălţăminte. La mine nu se împarte în africa, asia, america, australia ci în tenişi, cizme, pantofi cu toc, pantofi fără toc. Lumea mea are şi ea rase: este piele, este piele presată, este bumbac, este cauciuc,...în lumea mea sunt mai multe rase decât în lumea celorlalţi. La mine în lume nu există descriminare, nu există rasism, eu repar încălţămintea la rând,  după data comenzii. Stau doar în atelier, dar la mine plouă – încălţăminte udă, la mine e murdar afară – încălţăminte plină de glod şi la mine sunt accidente şi bătăi – încălţăminte ruptă, pătată de sânge. Chiar dacă văd doar încălţăminte, eu mă pot îndrăgosti. Eu mă îndrăgostesc prin intermediul încălţămintei. Cea mai frumoasă zi din viaţa mea a fost 31 octombrie. Am avut de reparat nişte pantofi albi cu toc.

Eu sunt Mirela şi am 3 ani jumate. Astăzi este cea mai rea zi din viaţa mea. M-a bătut bunica. M-a bătut din cauza că în autobuz spre casă, i-am arătat degetul din mijloc. Am crezut că bunica o să se bucure, noi ne arătăm degetul din mijloc la grădiniţă şi râdem. Nu înţeleg de ce degetul din mijloc este bun pentru noi şi rău pentru bunica. Bunica nu m-a mai bătut până acum. Bunica până acum îmi cumpăra bomboane şi mă ducea la carusel. Bunica până acum se juca cu mine, însă azi, bunica m-a bătut. Mie începe să nu-mi placă de bunica. Eu vreau la grădiniţă. Noi azi am învăţat să scriem “treizeci şi unu octombrie”. Eu vreau la grădiniţă.

Carolina VOZIAN

Covor moldovenesc

.

Ana a intrat pe uşa din faţa casei, ţinea un pahar cu lapte în mâini, unghiile ei învineţite îl încolăceau de parcă ţinea o puşcă.

A mers spre bucătărie. A deschis uşa şi a rămas cu mânerul în mână, indignată.

-Boris e vinovat, iată ce înseamnă să trăieşti cu un biet scriitor, zise Ana. De 20 de ani mânerele cad, uşile cad, tavanul cade, becurile stau arse până nu le schimb eu. Vaca eu trebuie să o mulg, găinile eu trebuie să le hrănesc...

A intrat în bucătăria de vară, unde ochii i s-au dezlipit, mai mai să cadă.

Toate vasele, furculiţele, cuţitele erau pe jos, gresia plesnită, fereastra stricată, dulapul cu uşile scoase. Iar cel mai interesantă era Marchiza, pisica lor, în centrul bucătăriei. Mai bine zis acolo era o labă de a ei, într-un colţ capul, în alt colţ coada, şi tot peisajul era ornamentat cu maţele bietului animal.

-Unde e Boris că îl omor! Iar s-a îmbătat ca porcul şi a mai tăiat un animal. Mi-a stricat frumuseţe de gresie. Eu pentru ce am făcut evroremont? Eu de ce am muncit în Italia 5 ani? Ca el să-mi murdărească bucătăria cu maţe? Ca să-mi strice vasele? Boris! Boule, spurcăciunea dracului ce eşti, de ai zdohni odată! 

Femeia călcă peste cioburile paharului cu lapte pe care tot ea îl stricase, alergă în dormitor să-şi înjure soţul, însă acolo o aştepta un  peisaj identic. Covor moldovenesc, nu alta!

Măruntaiele scriitorului erau frumos repartizate în toată odaia, pernele îi adăposteau capul tăiat de la umeri, cu gât cu tot, iar ochii erau uniform scoşi şi aşezaţi alături de stăpân. Picioarele şi mâinile hăcuite de mântuială, cum se taie membrele porcilor la piaţă de către măcelari, alimenatau covorul persan cu sânge deja îngheţat. Acest tablou mioritic era acoperit cu maţele bietului scriitor. Pe deasupra, un şoricel mânca liniştit şi fericit dintr-o felie de ficat.

- Anişoară, ţi-am tăiat o găină! strigă baba Maria, mama şi vecina Anei.

- Stai mamă că l-au făcut bucăţi.

- Pe cine?!

- Pe mortul acesta.

- Care mort Anişoară? Ai febră? Tre să fi avut un vis rău, fată dragă. Ce vorbeşti? Nu mă băga în boale!

- Mai bine taci mamă şi vino să vezi. Ce năpastă pe capul meu! Taman am făcut evroremont  şi am terminat toţi banii.Cum să-l îngrop şi pe animalul ăsta?

- Doamne fereşte şi apără, Anişoară, ce vorbeşti! Nu-ţi fă păcate în faţa Domnului. Hai mai bine să chemămă miliţionerul, el e la raion matincă.

- Ce miliţioner, mamă? Şi lui să-i plătesc? Ce a făcut Borea pentru mine ca să-i chem miliţioner? Toata viaţa a scris poveştile lui din care n-a luat nici o capică,  nici macar la gazetă nu i-au publicat nimic. Tot în casa asta am făcut eu. Mare-i Dumnezeu, a văzut şi l-a luat pe dobitoc din casa mea, că mi-a mâncat toată viaţa, spurcăciunea.

-Anişoară, de ţi-ar seca limba să vorbeşti aşa, nu-ţi fă păcate draga mamei. Mă duc după miliţioner. Tu sună-i Ilenei şi spunei să-i ia la ea pe Oleg şi pe Vasilică de la şcoală, să nu-i aducă aici, că s-or speria bieţii copii când l-or vedea pe pocitania de tatăl lor.

Poliţistul îşi făcu apariţia peste vreo patru ore, în timp ce Ana strângea toate hainele din dulapul lui Boris , cărţile şi mărunţişurile şi le băga într-un sac.

- Bună ziua, Anişoară.

- Gheorghe Stepanovici, iată că mi-au tăiat soţul. Sărmanul de el. Mergeţi şi vedeţi, în dormitor, că eu cum intru acolo mă apucă inima, îi mor de milă sărmanului.

Poliţistul întocmi proces verbal pe o foaie murdară de sângele măcelăritului, scurse o lacrimă şi veni înapoi la Ana.

- Anişoară, eu demult mă gândesc la tine, dacă eu sunt singur, tu eşti singură deja, noi nu am..., nu ne-am...?

- Ce-i cu dumneata, Gheorghe Stepanovici! Ce vorbiţi?!

Şi în şoaptă: 

- Macar nouă zile să-i fac ăstuia.

Gheorghe Stepanovici i-a surâs fericit. Ambii au răsuflat uşuraţi, de parcă scăpaseră de o mare povară şi el i-a strâns uşurel mâna ei.

- Apoi, Anişoară, dacă vrei să arate cazul la televizor, hai să chemăn ProTv-ul de la Chişinău. Eu sun lui Andrei Ivanovici la raion şi îl rog să-i aducă pe jurnalişti.

- Ei, Gheorghe Stepanovici, lasă-mă în pace, încă pentru nenorocitul ăsta n-am mai chemat ProTv-ul.

Să ştiţi că mi-au omorât şi pisica. Pe aia trebuiau să o lase vie, macar şoareci prindea, nu ca Boris.

- Păcat Anişoară, dar e bine că soarta ne uneşte...

Ştii, hai să-l îngropăm pe bărbatul tău cu adventiştii, acolo nici pomeni nu trebuie să dai, nimic. Înmormântare gratis!

- Iaca mulţumesc Gheorghe Stepanovici, m-ai luminat. Taman în ultimul timp el scria într-o povestire despre adventişti, se tot ducea pe la ei, o să spunem satului că s-a botezat acolo, la pocăiţi...

- Da... Oare cui i-a stat în gât Borea, săracul, Dumnezeu să-l ierte. Mi-a fost coleg de clasă, până la urmă. Dar el s-a dat în toate prostiile astea, cu scrisul. Ce bărbat normal şi sănătos se va apuca de poezii?

- Dar el nu era bărbat, Gheorghe Stepanovici.

Dacă dumneata vrei să afli ucigaşul, caută-l. Da tare îţi trebuie?

- Nu, nu, nu, nu mă bag. Dacă nu chemăn ProTv-ul, scriu că a fost sinucidere. Îl punem frumuşel în sicriu, îl lipim cu PVA, îl îmbrăcăm în costum, şi nici dracu nu vede. Apoi chemăm pocăiţii.

- Bine, Gheorghe Stepanovici. Îţi mulţumesc. Hai mâine la 10 să vii, să-l împachetăm. Cam pe atunci mă trezesc, că tare-s obosită.

După ce plecă poliţistul apăru mama Anei, baba Maria.

- Anişoară, ce a zis miliţionerul.

- A zis că e sinucidere, mamă. Adică, aşa a scris, că el singur şi-a făcut capătul, nenorocitul.

- Ce ne-a mers nouă, Anişoară, cu Gheorghe Stepanovici. Tu mai uite cu un ochi la el, că e bărbat văzut în sat, şi tu vădană cu doi copii.

- De ce ne-a mers, mamă?

- Aşa... Anişoarăăă!

- Da?

- Mă tem să-ţi spun, da aşa-i că bine l-am hăcuit? Doamne mă iartă.

- Mamă?!

- Da, eu i-am terminat zilele, după ce am văzut cum el a omorât sărmanul animal.

- El a omorât-o pe Marchiza? Spurcăciunea!

- Da, Anişoară. L-am întrebat de ce şi mi-a spus că pentru inspiraţie. Ce mai e şi asta? Apoi eu m-am gândit că te-a măcelări şi pe tine aşa, într-o zi, pentru asta, inspiraţie.

L-am prins dormind, i-am băgat în gură vreo 10 tablete de care ai băut tu ca să dormi mai bine, peste vreun ceas am luat cuţitul şi am făcut. Mi-a dat Dumnezeu putere. Aşa cum a făcut el cu pisica, sărmana de ea. Nenorocitul.

- Mamăăă! Mi-ai făcut o mare bucurie, să ştii, - spuse Ana, cuprinzându-şi mama iubitoare.

Ion BUZU

 

Ostatic

 

în timp ce-mi înfund mîinile în pămînt

să scormonesc după cartofi

şi picăturile de transpiraţie îmi cad de pe frunte

îmi amintesc o frază zen care spune ceva de genul:

iadul nu este o sentinţă, este un antrenament.

Cele 35 de grade Celsius nu sunt o glumă,

pe braţe îmi apar aluniţe de la razele ultraviolete, simptome ale

cancerului la piele.

Lotul de pămînt pe care îl muncesc e înconjurat cu sîrmă ghimpată.

E terenul meu de antrenament timp de zece ani.

Pentru orice închisoare, căsnicie, regim politic

sau orice altă muncă malignă – sunt pregătit.

Sîrma ghimpată m-a ţinut ostatic în maşinăria asta tîmpită sub eticheta

„celei mai bune lumi posibile”,

dar de asemenea, m-a ţinut pregătit,

m-a învăţat cumva o chestie,

că antrenamentul trebuie să fie întotdeauna mai grav, mai dureros şi mai periculos

decît lupta reală.

 

 

Eu sunt inima oprită a lui ion buzu

 

Eu sunt motivul pentru depresia lui clinică;

din cauza mea, unicul lucru pe care îl mai face ion buzu este să aştepte

resurecţia,

prima mea bătaie,

un salt din acest stop cardiac, pe care deja ion buzu o consideră viaţa sa.

El încearcă tot felul de şmecherii asupra mea cu sportul, şoc emoţional

şi curent electric

ca să mă forţeze să-i pompez în artere,

adrenalină

sau

otravă,

orice substanţă numai să pun în funcţiune mormanul nedeterminat de carne şi oase.

Din cauza mea, ion buzu se scufundă în aşteptare şi bea,

Sticlele goale se adună în jurul său ca nişte gardieni,

conservîndu-i corpul în alcool

situîndu-l undeva la adăpost,

în afara existenţei

aşteptînd prima mea bătaie!

 

 

Ne-am putea trezi fiind altcineva

 

În lumina slabă din microbuzul cu ruta Drăsliceni-Chişinău

îi explic lui Ion despre frecvenţele undelor cerebrale.

„Creierul uman operează la patru nivele diferite.

Există nivelul beta, atunci cînd eşti treaz, starea normală în care te afli în timpul zilei,

creierul operează cu 14 cicluri pe secundă.

Există nivelul alfa, cînd eşti relaxat, operezi cu 11 cicluri pe secundă.

Nivelul theta survine cînd visezi cu ochii deschişi, nu te poţi ţine bine pe picioare, mintea operează cu 7 cicluri pe secundă.

Şi există nivelul delta, cînd dormi, cu 2 cicluri pe secundă.”

Îi spun:

„ce-ar fi dacă realitatea în care suntem depinde doar de aceste 4 nivele

la care operează creierul,

călugării buddhişti se antrenau să atingă nivelul theta,

asta numeau ei iluminare,

sau extaz mistic,

atunci cînd îţi transgresezi propria natură.”

Un tip de pe scaunul din faţa noastră se întoarce spre

noi cu dinţii strînşi şi fruntea încreţită.

Eu îi spun lui Ion:

„imaginează-ţi că fiecare din noi, la fel cum spunea Socrate, suntem nişte călători,

hoinărind şi tot hoinărind pînă în clipa cînd decidem să ne scufundăm în altă realitate;

imaginează-ţi că anul în care te-ai născut, părinţii,

ţara, clima, nu reprezintă nimic altceva decît locul în care ai ales

să te opreşti din hoinărit, realitatea înc are ai decis să te scufunzi,

şi adîncimea scufundării

depinde de nivelul la care funcţionează creierul.

Ce-ar fi dacă am atinge nivelul delta în stare trează, la voinţa proprie?

Am putea să ieşim la dorinţă

din situaţia istorică în care ne-am născut.

Ce-ar fi dacă am evada de aici prin altă cale decît moartea?

În creierul celui care a murit, au loc impulsuri

cu frecvenţa cea mai redusă;

un minut în timpul real trece cît 4 ore în vis;

dar în creierul unui cadavru?

Poate că „viaţa de după moarte” nu e nimic altceva

decît acelste ultime impulsuri reziduale din creierul cadavrului”

tipul din faţă se întoarce din nou spre noi

făcîndu-ne semn să tăcem.

„ce-ar fi dacă am găsi o altă modalitate să ajungem la starea impulsurilor reziduale,

Ca de exemplu, un şoc îndeajuns de puternic

ca să scurtcircuiteze întreaga structură a creierului?

Am putea ieşi din glodul ăsta de realitate,

am deveni din nou hoinari, asemena zeilor lui Epicur,

ne-am putea trezi altundeva, în altă istorie,

ne-am putea trezi fiind altcineva”

Tipul din faţă se scoală şi se apucă de strigat:

„tăceţi naibii odată! Tăceţi am zis.

Îmi băgaţi în cap prostii ale unei minţi psihopate.

Tot ce vreau e să ajung acasă,

să  mănînc în linişte,

să mă uit la televizor şi să mă culc,

mîine să mă trezesc din nou la 6.30,

să plec la acelaşi lucru,

să văd aceeaşi oameni şi să

nu-mi stea în cap gîndurile voastre bolnave!”

Cu ochii ţintă spre tipul mă apropii de Ion şi-i spun:

„ce-ar fi dacă în clipa asta am intra într-un accident.”

 

 

O maşină de scris defectă

 

Chestia asta funcţionează?

Îî?

niciodată nu a mers,

tastele rămîn blocate şi pot scrie,

cuvintele nu ţîşnesc cu furia minţii mele aflată

în stare de revoltă continuă;

rămîn blocate,

credeam că mă apropii de adevăr, frază cu frază,

ca un insurgent ce se furişează de la o baricadă la alta

ţinînd în mîna dreaptă un coctail molotov

apropiindu-se de clădire;

ori

ca un luptător pe ring studiind atent mişcările oponentului,

aşteptînd momentul perfect

în care să-l doboare;

dar nici vorbă de adevăr,

chestia asta nu a funcţionat niciodată pentru mine

şi El probabi rîde în hohote

că adevărul e sub nasul meu

şi în tot acest timp mă apropiam de fapt de o grămadă de rahat.

 

 

Cicatrici din altă realitate

 

Brăţările îmi stau pe încheiturile braţelor timp

de 5 ani,

ascund pielea din porţinea ceea de braţ,

la fel cum Rant Casey purta mereu cămăşi cu mîneci lungi

să-şi ascundă muşcăturile de şarpe, păiangeni, sobolani;

muşcături pe care dorea să le obţin în timp

ce aştepta cu braţele înfipte în nisip,

dovezi că a fost acolo.

Durerea, otrava şi boala,

toate 3 i se năşteau în corp pe măsură ce-şi adîncea

mîinile în nisip.

Poate că realitatea e doar o boală,

o epidemie răspîndită pe tot globul,

de cele mai multe ori dirijată,

înainte de asta testată în laboratoare.

Vreau să evadez din această realitate,

toată otrava depusă pe vasele mele sangvine

îmi dizolvă sinele,

ca o hîrtie igienică aruncatp în veceu după care tragi apa.

Vreau să-mi înfig braţele în altă realitate,

în alt orizont,

aşa cum făceam în urmă cu 3,4,5 ani,

muşcăturile acoperite de brăţări,

arsura de pe mîna stîngă,

arsura de pe piciorul drept,

sunt dovezi că am fost altundeva,

am mers departe de casă cu 3 orizonturi

pentru a simţi

durere, otrava, boala

unei alte realităţi;

muşcăturile, arsurile, cicatricile se multiplicau pe corp,

eram absorbit de locul acela mult mai mult decît îmi era permis.

 

 

Rigor mortis

 

Taică-meu îmi spune să vin deoparte,

are să-mi vorbească ceva.

Îmi spune că este o găină moartă

într-un sac de polietilenă

şi trebuie să o arunc în pîrău, în noaptea asta,

cîinii ce vagabondează pe acolo au să o mănînce.

De îngropat e imposibil, pămîntul e îngheţat.

Îmi zice că a rămas afară şi a îngheţat, acum

trebuie să scăpăm de ea.

Au trecut 3 zile şi tot nu am aruncat pasărea moartă;

apoi într-o noapte, la ora 2,

am ieşit din casă, mi-am îmbrăcat fesul,

am pipăit sacii cu gunoi şi simt într-unul

ceva tare, e trupul găinii în starea de rigor mortis,

apuc sacul şi mă furişez pe stradă în şlapi,

nu văd nimic şi încerc să ghicesc drumul spre pîrău,

sper să-l nimeresc;

merg din ce în ce mai grăbit,

încep să mă gîndesc cum o maşină va opri lîngă mine

şi tipii din ea mă vor prinde cum încerc să scap de cadavrul ăsta,

mă apuc de fugit,

o iau printre ierburi mari şi uscate,

un şlap se împiedică de ele şi rămîne în urmă,

nu mă opresc, fug cu un picior desculţ,

trebuie să scap de cadavru,

mă opresc undeva de unde se aude cum curge apa,

cred că ăsta e locul,

arunc trupul păsării în starea de rigor mortis,

acesta se rostogoleşte zgomotos,

cîţiva cîini se apucă de lătrat, eu mă culc la pămînt

şi aştept pînă se potolesc;

mă ridic şi pornesc spre casă

gîndindu-mă

al cui cadavru va fi următorul,

aruncat în pîrău, pe furiş, la 2 noaptea,

pentru cîinii care vagabondează pe aici.