Florin HĂLĂLĂU

“Asigurări de viaţă”

Ed. Brumar, Timişoara, 2011

 

moartea mică

 

 

mă trece moartea mică

cu degetele osoase

peste craniul meu obosit

mă întreb cum s-au simţit oare

popescu sorescu

cînd i-a luat valul

mariana marin şi stratan

legănîndu-se pe muchie

iustin panţa zburînd

 

mă trece moartea mică

să mă încerce gîndesc

dar frica îmi dă putere

frica îmi dă putere

 

 

 

 

fugă

 

 

uimitor cît de repede pot creşte copiii

îşi leapădă păturile de pe ei

una cîte una

se zvîrcolesc să înainteze

nu ne mai aud

cînd îi strigăm cu disperare

ochii lor închişi

aleargă mult mai grăbit

decît îi pot cuprinde

mîinile noastre

 

 

 

 

poem de neînţeles

 

 

nu încercaţi să înţelegeţi ceva

din ceea ce scriu

nici măcar eu

aşa-zisul autor

nu-mi înţeleg scrisul

comunic cu mine

doar prin semne

 

 

 

 

cunoaşte-te pe tine însuţi

 

 

îmi scot ochii înainte de culcare

să pot împietri visul

între tîmple

culorile se vor amesteca

pînă la durere

tot ce n-am trăit

se va derula

secvenţă

cu

secvenţă

pînă la os

pînă la măduvă

din care vor creşte mîini

din care vor creşte degete

din care vor creşte ochi

dimineaţa voi fi alt om

abia atunci

văzul mi se va întoarce

sub pleoape

 

 

 

 

chişinău cu sufletul la gură

 

 

alerg prin oraşul ăsta cu străzi tăiate drept
imitaţie de graniţe africane sau nord-americane
să poată circula tancurile în voie îmi spuneai
31 august bucureşti kogălniceanu
cozile născute dimineaţa la cinci
în faţa departamentului de tehnologii informaţionale
studioul silviei din clădirea ulim-ului
întîlnirea de la casa diamant
radmila purtînd bantik la şcoală
visele lui andrei gamarţ înrămate în gardul bunicii
şi expuse apoi la sala brîncuşi
procesul lui kafka ju(de)cat la teatrul naţional
librăria din hol

alerg prin oraşul care mă asaltează cu accentele lui ruseşti
puşkin şciusev чистая линия
veteranii sovietici depun coroane de flori la statuia lui lenin
supravieţuitorii moldoveni de la cernobîl
la ştefan
sala cu orgă construită pentru fata lui bodiul
retransmite în rutiere muzica moscovei
paznicul patriot de la parcarea din telecentru
mă întreabă de românia mare
şi nu primeşte decît cinci lei moldoveneşti
neconvertibili

alerg prin oraşul unde zebrele nu sînt animale ocrotite
şi pietonii traversează strada
ca la ruleta rusească
непогода

Cosmin PERŢA

 „Fără titlu”

(Editura Paralela 45, Piteşti, 2011)

 

Cosmin Perţa este un extraordinar poet al stărilor, iar „Fără titlu” (Editura Paralela 45, Piteşti, 2011) e un volum intens de poezie plină de viaţă, o carte care se zbate între cele mai diverse stări existenţial-psihologice care-l macină pe eul liric, chiar şi cele două părţi stînd cu spatele una faţă de cealaltă, nu faţă în faţă, ceea ce-l face şi mai puternic, şi mai existenţial, şi mai neliniştit, şi mai autentic. Este interesant cum Cosmin Perţa reuşeşte să transforme modernismul de suprafaţă în existenţialism & biografism profund, cum face ca stările aproape contradictorii din cele două părţi ale cărţii – care au acelaşi „personaj”, doar că la altă vîrstă, cu alt fel de trăiri – să crească un eu poetic integru, subtil, sigur şi în acelaşi timp tulburat. Poezie sinceră şi voit umilă, în care scriitorul nu încearcă să ascundă nimic, poezie narativă, limpede şi curată ca apa unui izvor de munte. Să nu-ţi fie frică să intri în ea, dragă cititorule, pentru că doar aşa vei simţi „strîngerea aceea puternică din spinare”!

 

Mihail Vakulovski

 

 Bocet

 

Au venit deodată,

beţi, de abia ieşiţi dintr-o lume a lor,

cu mâinile osoase şi lungi, cu pântecul dureros,

axila putredă şi piept găunos.

Au venit, mi-au cerut ţigări şi bani de o sută de votcă,

apoi au plecat chiuind, arşi de soare şi de tutun,

să construiască un sat. Un sat de fildeş şi marmură,

cu râuri de-absint şi dale de-azbest.

Mult nu le-a luat şi nici nu au stat mult acolo.

Pântecul gol, putred şi gras al celui mai bătrân dintre ei

cerea izbăvire. Nici o mână de atunci nu l-a atins

şi nu-l mai atinge. Plânsetul surd al celui mai bătrân dintre ei

îmi aminteşte de satul acela de-azbest

şi de oamenii lui cu piepturi crăpate

din care duhori potrivnice izbucnesc.

 

Au venit deodată, trei oameni,

goi ca o ploaie, şi-au zis că vor face-o biserică.

 

Îmi recunosc carnea fărămiţată.

Fărămiţată pentru că înainte vreme de asta ea s-a uscat,

s-a uscat bine şi de abia aştepta să se destrame,

ceea ce s-a şi întâmplat odată cu venirea primului vânt

când carnea mea moale şi fragedă de odinioară

mi s-a scurs ca un scrum de pe oase

împrăştiindu-se pe jos şi prin aer,

lăsându-mă cu oasele goale goluţe

care începuseră şi ele a se usca.

Dar oasele mele goale goluţe le-am legat cu cârpe

şi am început să umblu prin lume,

târându-mi os după os

pentru a-mi recunoaşte carnea fărâmiţată

împrăştiată prin ierburi

şi pe spatele chitinos al insectelor,

pentru a o vedea aşa cum e ea de fapt

şi asta, înainte să mi se usuce şi oasele de tot

aşa cum e de aşteptat.

 

 

 

Bocet

 

Şi atunci lumea se împărţi în două:

erau iernile lor, acelea,

cu scâncetele duioase, de somn,

erau amintirile noastre, cu foşnete de flaşnetă şi tamburin.

 

Viaţa e nouă când stai şi aştepţi, e nouă-nouă, cu adevărat,

şi stai şi aştepţi, şi crezi că ţi se cuvine ceva,

şi chiar, într-o zi viaţa e cum nu se poate mai nouă

şi plină.

 

Şi nu despre amintiri vorbesc eu aici,

ci despre ceea ce ar putea să li se întâmple lor.

Căci amintirile sunt ca iarba uscată,

numai ce le ostoieşti la foc domol şi dispar.

Ele nu sunt ca viaţa, ci ca rugul de cremene

care nu arde oricât ai vrea,

ca lumina roşie de pe zidul kremlinului noaptea

care e când aci, când acolo,

ca demonii ierbii, ca demonii ierbii uscate,

care şi ei, când îşi pun capul în palme

li se pare că dorm, şi numai iluzia,

săraca de ea, le mai dă uneori

simţul realităţii.

 

şi iată: încerci să îţi aminteşti

lumea se termină,

te scuturi, te scuturi

şi încerci să vorbeşti.

 

 

 

Jelanie

 

Sunt puternic, puternic şi tânăr,

am crescut într-un sat cu zăpadă,

cu păduri întoarse de-a valma,

ce ajungeau până în prag,

am crescut singur şi gol,

cu o livadă, o puşcă de lemn şi un bunic

alb cum sunt zorii lăptoşi

care intrau dimineaţă de dimineaţă pe uşa deschisă

până la mine în pat.

 

Sunt tânăr, tânăr şi laş,

şi asta pentru că am crescut

ascuns, sălbăticit, pentru că acolo

până la şcoală mergeam prin pădure,

iar la întoarcere mirosul de fiară,

de zăpadă topită sub blana mare şi caldă a fiarei

mi se lipea de nări ca un alt simţ,

care mă făcea să mă mişc mult mai repede

şi mai sigur pe mine

şi fiecare crenguţă ruptă, fiecare zbor de liliac

erau atât de aproape

încât aş fi putut muşca din ele,

să muşc,

să muşc cu putere înainte să urlu.

 

Erau atât de aproape şi vii fiecare respiraţie

a fiinţelor mici şi a fiarei

încât le purtam cu mine dincolo de uşa de lemn a casei,

de barda ascuţită a bunicului,

de mângâierile reci ale bunicii,

până în somn, până în măduva visului care mă cuprindea

ca o rădăcină uriaşă de frasin ce-ascunde un foşnet de şerpi.

 

Sunt tânăr, puternic şi tânăr,

şi asta doar pentru că am văzut sângele la timpul lui,

scurgându-se cu grijă-n pământ,

doar pentru că am văzut mâinile bărbatului puternic şi îndurerat

fără vlagă, la vremea lor, doar pentru că

nimic nu s-a pierdut atunci de pomană,

ci în locul acela a crescut la început un copac,

apoi s-a lăsat o mireasmă

şi-n jur un puternic zgomot începea să se-audă

direct din plămâni

şi se împrăştia ca o ceaţă

în inima lucrurilor,

în iarbă, în pădure, în insecte şi flori

în lumea aceea verde verde şi luminoasă

cuprinsă de iarnă şi dor.

 

 

 

Bocet

 

Lui Adi Bomei

 

Eram eu şi cu Adi, şi ne căzneam să trecem prin apa aceea,

era noapte îndeajuns

pentru doi tineri

băuserăm chiar prea mult,

aproape un litru de ţuică

şi-acum ne căzneam care să intre în apă.

 

Apa nu era nicidecum caldă,

era toamnă târzie şi la noi dăduse deja prima zăpadă,

eu şi cu Adi eram în blugi şi tricouri şi stăteam la marginea apei

şi mai mult o auzeam decât o vedeam, din cauza nopţii,

şi după ce ne-am povârnit până acolo

şi eram deja plini de nămol, stăteam aşa si ne uitam unul la altul

şi ne făceam curaj, doar nu era mult.

 

Eu şi cu Adi, noi, care stăteam cu oile târziu şi vorbeam despre fete

şi bătăuşi, noi, care iarna ne duceam pe deal şi ne dădeam cu sania

pe povârnişuri, printre copaci,

stăteam şi ne gândeam care să intre primul în apă.

 

El era un tânăr frumos, arcuit, cu muşchi bine conturaţi şi bronzat,

eu eram mai masiv, fără formele lui, dar eram mai puternic,

şi mai exaltat.

 

Noi umblaserăm nopţi întregi împreună, din casă în casă,

la peţit şi băut, la bătăi, sau uneori

numai de dragul de-a ne plimba noaptea prin întuneric şi iarnă

sau prin pădure, să simţim strângerea aceea puternică din spinare

care ne făcea să avem ce povesti a doua zi.

 

Şi acum, stăteam unul lângă altul, apa era rece, ştiam,

şi colţuri de gheaţă se puteau ghici prin întuneric.

Am pus primul picior şi apa a urcat până la coapsă

şi el a venit după mine

şi am trecut şi-am urcat,

în faţă era noaptea şi câteva luminiţe

şi noi eram tot mai înfriguraţi,

dar nu mai era mult,

eram deja aproape,

şi-apoi, noi niciodată n-am avut nimic de pierdut.

 

 

 

Jelanie

in memoriam Anca Sasu

 

Jeleşte, îmi spune ea, şi eu am jelit.

 

Ea merge pe drumul de piatră alb şi sărăcăcios.

Eu merg puţin mai înaintea ei, cu doi paşi.

În jur e câmpie, câmpie uscată şi soarele sus pe cer.

Picioarele le târşim, pietrele se aud la fiece pas.

 

Jeleşte, jeleşte, şi braţele i s-au lungit către cer ca nişte oase.

 

Eu merg pe drumul de piatră crăpat şi fărâmicios.

Ea îşi târăşte picioarele la doi paşi în urma mea.

Afară-i un soare puternic ce ne usucă.

În jur, câmpia ce pare a nu se mai termina.

 

Jeleşte, şi pântecul i s-a umflat pentru jelanie ca pânza unei corăbii.

 

Ea merge pe drumul de piatră, zgrunţuros şi arid.

Eu sunt aproape, la doi paşi în faţă.

Soarele trece prin haine şi piele şi ne topeşte.

În jur e numai câmpia şi ştim că nu se va termina.

Stoian G. BOGDAN – Torrent

Editura: Herg Benet
ISBN: 978-606-92893-0-3
Număr de pagini: 107
Anul apariţiei: 2011
Secțiune: Poezie

 

SGB a trecut literatura prin distileriile lui şi a creat un drog de vorbe cu efect subliminal care, întâmplător, revoluţionează literatura. TORRENT nu e numai un drog ci şi o epopee, un superpoem, un roman, un scenariu, un vis şi-aşa mai departe...

 

-          fragment –

 

ca o geană fără capăt

făcută ghem

mă rostogolesc în cuvinte și mă opresc în imaginația ta &

                                     cu cât mă gândesc mai mult la tine

                               cu-atât liniile din palme ţi se modifică

                    de parcă lumea ta ar fi în subconştientul meu

                                       şi din piele îţi încolţeţeşte un oraş

prin care calc cu o pereche de tenişi mişto

             îmbrăcat la mişto în paşi de tango-

 lan psihopat beat drogat mort pus pe şotii

 şi

 

las barbutul să-mi halească lovelele, beau cu prietenii mei, sparg

                      sticlele de ziduri, înjur, crap seminţe negre şi scuip

                                              babele care ne urmăresc din geamuri

ce vă uitaţi, hoaştelor, da-v-aş pizdele la câini !

 

aud parandărăt  şi când să arunc zarele, hopa, duba poliţiei

                                                             mi s-a oprit în privire.

            spargeţi-o zic şi ne spargem toţi mai rău ca o chintă,

            prin ganguri, pe trotuare, prin scări de bloc,

căci caraliii au dat iama pe noi, hotărât.

 

pe Jimi, pe Kiki, pe Turbo i-au prins. i-au luat la bătaie.

dar eu m-am naşlit şi duba a rămas. goală. şi tovarăşii mei

se chircesc sub pulane. sub bocanci. sub organele statului

pe care mă pi

                      iișșșșșșş. se scapă pe ei de durere.

 

la distanţă.

 

                              m-am apropiat în lumina stelistă a girofarului.

                                                              mi-am descheiat prohabul.

                                                             pe părţi scrie cu litere mari

 

                                                                                          AITILOP

un echipaj pe bulevardul Bulirii vă rog,

                             se tot aude prin staţie,

                        când îmi las cu litere ude

                         tagul

                                                                                        pe portieră

 

cum facem să facem bani, fraţilor, întreabă Delicia cu ochii căscaţi.

îţi scoatem curu’ la bătaie, fă !  răspunde Haha printre buzele sparte.

mi-l scoateţi, mi-l scoateţi, da’ cui pula mea să dea mult ?

hai la Herbert Grasu, c-ai văzut că te place !

eu nu mă fut cu ăla nici moartă ! e urât, pute...

şi e umflat de bani !  arunc din poignè.

şi eu nu am nimic împotrivă, amplifică Haha din glugă decis.

da’ sigur nu te superi, iub ? că nu vreau să te superi...

las’ că te speli tu după aia şi nu-i bai, i-o bagă Haha tacticos şi scuipă.

da’ fără două sute eu n-o fac ! şi-n gură nu i-o iau nici să mă bată !

hai că tre’ să fie-n SGB, zic.

                                                                      şi privesc cu ochi reci

                                    un Jaguar care trece prin umbrele noastre.

                                   înghit în sec. aşa o maşină îmi doresc şi eu.

                                                                  ce mârlănuş o conduce !

 viaţa asta-i aşa o zdreanţă 

 

noaptea s-a pus cu bucile peste oraş.

Grasu a zis că el nu dă mai mult de o sută pe pizda Deliciei.

                iarbă nu mai avem şi heroina, ne-a subţiat venele,

                                                                        n-o mai simţim.

                                      ne trebuie ceva să ne zboare creierii.

o priză de praf de puşcă, haaa.

Haha e spume. Delicia vomită într-un coş de gunoi.

            mie mi-e bine fizic dar psihic sunt terminat.

poate puţină coca...

eu zic să-i faci o felă de-o sută la grăset. e mai simplu şi

durează mai puţin. ne luăm şi noi oleacă de coca să ne mai liniştim...

apoi altfel o ardem cu banii, am vorbit.

                                Delicia vomită continuu. nu poa’ să-mi răspundă.

Haha, ce zici mă ?

zic că-i okei.

                                Delicia nu se mai opreşte. s-a logodit cu vomatu’.

                                                    o să-i fie greu să i-o sugă grăsetului...

                         dar mai am eu o bilă de primit că mi-a rămas la Gabi.

hai pân’ la Gabi  zic, că are să-mi dea o bilă... da’ dacă te fac cu bila asta,

                                                        faci ce faci şi iei suta de la grăset, Del

 

ete Gabi stă departe.

                                  înaintăm prin oraşul cu vitrine aprinse-n care

                                                                           ni se reflectă mutrele

pe străduţe întunecoase unde ne mai oprim

                   să vomite Delicia printre clădiri

                   din alte vremuri maşini trecători şi coborâm la

Gabi. e mort pentru multă lume.

                                 mă-sa chiar crede asta şi l-a băgat în pomelnic.

                                 oricum are 5 ani de când n-a mai ieşit din casă.

                                                            trăieşte un vis în subsolul ăsta.

                            el e tăticul bilelor lui SGB. e tot numai piele şi os.

                                      scheletic, cu părul lung-lung şi dinţii maro.

                                         ochii lui te absorb, te violează şi te scuipă.

                                                                         pe stradă toţi îl ştiu de

Cântarul.

 

cum eşti poetule, mă întrebă.

ca pula unui bătrân de 100 de ani.

tu, Haha ?

eu sunt mai rău...

Delicia ?

dă-i bila aia, zic.    

 

Delicia e în formă acum, dar a-nceput Haha să vomite.

nu mai are mult şi-l angajează primăria designer social.

                                   căci voma lui e mai cool ca oraşu’.

 

ne-ntoarcem la Grăset prin altă parte. 

 nu-ţi mai zic pe unde, că-s prea prea.

            dar fii atent, fii atent, fii atent.

 

                     străzile sunt goale acum. 

  oraşul pare să fie în buzunarul meu.

               şi uite ce de stele norocoase!

 

abracadabra ajungem la bârlogul lu’ Grasu din SGB.