Constantin CHEIANU

MODELUL BALTIC ŞI MODELUL ASIATIC ÎN CULTURA DIN REPUBLICA MOLDOVA

 Moldova, aşa cum bine ştiţi, este una din cele 15 republici, care s-au desprins în anul 1991 de Uniunea Sovietică. Devenind ţări independente, acestea au urmat în linii mari două modele politice de dezvoltare. Modelul Ţărilor Baltice, care au îmbrăţişat valorile democratice şi s-au integrat rapid în Uniunea Europeană şi modelul ţărilor asiatice, care au conservat diverse forme de autoritarism.

Specificul Moldovei este că aici se regăsesc îmbinate într-un mod cât se poate de bizar atât elemente ale modelului baltic, cât şi ale celui asiatic. La începutul anilor 90, noi am îmbrăţişat modelul baltic, dar acesta a eşuat. Începând cu anul 2001 l-am testat pe cel autoritarist, care, slavă domnului, de asemenea a eşuat. Ceea ce se întâmplă în ultimii doi ani în Republica Moldova este un fel de  restartare a modelului baltic.

Cultura noastră reflectă la rândul ei această dualitate. La începutul anilor 90, când ţara mergea ca şi cum pe modelul baltic, cultura a primit liberate, fără să primească bani. Mulţi politicieni de atunci credeau la modul serios că cultura poate fi un business profitabil, iar oamenii de cultură – nişte businessmani forte. În consecinţă, la sfârşitul anilor 90 cultura noastră a ajuns într-un fel de colaps. După care, în anul 2001 la guvernare au venit comuniştii-autoritarişti care au dat culturii puţini bani şi i-au luat multă libertate.

Însă, nici atunci când avea libertate, nici atunci când avea bani, cultura din Moldova nu avea o legislaţie care să o protejeze. Dacă o să mă întrebaţi, de ce nu o avea, răspunsul, probabil, o să vă amuze: din cauza naivităţii oamenilor de cultură. Ei au moştenit din comunism convingerea că sunt foarte preţioşi pentru stat şi pentru ţară şi statul îi va iubi şi proteja fără nici o legislaţie. Statul nici nu i-a iubit, nici nu i-a protejat. 

Abia în anul 1999 a fost adoptată o Lege a Culturii, care este frumoasă şi patetică, dar care nu are nici o utilitate practică. Eu lucram la Ministerul Culturii atunci când a fost adoptată respectiva lege şi îmi amintesc foarte bine cum politicienii şi birocraţii de la Ministerul Finanţelor au eliminat din ea tot ce ţinea de obligaţiile statului faţă de cultură. Astăzi, noua conducere a Ministerului Culturii încearcă să refacă acea Lege a Culturii şi să-i dea o viaţă nouă, dar nu sunt deloc convins că va reuşi.    

Fundaţia Soros Moldova a promovat de-a lungul celor 19 ani de existenţă modelul baltic, în timp ce Ministerul Culturii a mers de cele mai multe ori pe modelul asiatic. O spun ca un om care a activat atât în cadrul Fundaţiei Soros, cât şi la Ministerul Culturii. Îmi amintesc că pe la sfârşitul anilor 90 serile veneam aici la şedinţele Senatului Fundaţiei Soros şi promovam modelul baltic european, iar dimineţile trebuia să merg la serviciu la Ministerul Culturii, unde ministrul mă obliga să merg pe modelul asiatic. 

O să încerc să vă vorbesc la modul concret, ce a încercat să promoveze Fundaţia Soros în aceşti ani şi ce au înţeles să facă Ministerul Culturii şi Uniunile de artişti din Moldova.

 

1. Fundaţia Soros a încercat să stimuleze apariţia şi dezvoltarea unui sector privat în cultură, Ministerul Culturii nu a avut niciodată un program de stimulare a sectorului privat şi nu a cheltuit nici un ban în acest sens. Nici legislaţia nu conţine nici un element prin care sectorul privat în cultură ar fi încurajat. Există o lege a sponsorizării care este mai degrabă „anti-sponsorizării”, deoarece oamenii care sponsorizează trebuie să mai achite şi un impozit pentru sponsorizare.

 

2. Fundaţia Soros a susţinut performanţa profesională, încurajându-i pe cei mai buni. Ministerul Culturii şi Asociaţiile de Artişti de la noi au susţinut artiştii după principiul „să nu supărăm pe nimeni, să le facem parte dreaptă tuturor”. De pildă, în anul 1995 cel care vă vorbeşte acum a instituit cu banii Fundaţiei Soros Premiile Teatrale ale anului. În acel an, am acordat 6 premii pentru cei mai buni oameni de teatru ai anului. Ştiţi câte premii a acordat Uniunea Teatrală, de pildă, acum trei ani? 54!

 

3. Fundaţia Soros a pledat pentru criterii de competitivitate în cultură. De exemplu, s-a cerut angajarea directorilor de instituţii prin concurs. Ministerul Culturii are un document în care este scris că da, directorii de instituţii trebuie să fie angajaţi prin concurs pe un termen de patru ani. Dar nici un ministru nu a respectat acest regulament, avem oameni care conduc instituţii şi teatre de 10-15-20 de ani. Le conduc prost, sunt obosiţi, dar nimeni nu îndrăzneşte să-i demită, iar contractele cu ei sunt prelungite în mod automat.

 

4. Problema subvenţiei de stat. Fundaţia Soros a pledat pentru distribuirea subvenţiei de stat după performanţa profesională. Ministerul Culturii o distribuie într-un mod interesant: teatrului i se dă o sumă de bani, pe care directorul este liber să o distribuie pentru trei tipuri de cheltuieli: pentru salarii, pentru întreţinerea clădirii şi pentru montarea spectacolelor. Ştiţi care e paradoxul? Dacă montezi şi prezinţi spectacole, cheltuieşti astfel mulţi bani pentru energia electrică şi nu-ţi  rămân bani pentru salarii. Iată de ce pentru instituţiile noastre de cultură este mai comod să nu  lucreze în general, făcând economii la întreţinere, ca să le rămână bani pentru salarii. Din cauza aceasta teatrele noastre montează câte două-trei premiere pe an şi prezintă spectacole doar trei zile pe săptămână – vineri, sâmbătă şi duminică.

 

În încheiere, aş vrea să spun că eforturile Fundaţiei Soros au avut totuşi un efect şi modelul baltic se afirmă încetul cu încetul în Moldova. O să vă dau trei exemple. În anii 90 Fundaţia era pregătită să susţină teatre independente, dar acestea nu apăreau. În sfârşit, de doi ani există la Chişinău un teatru independent foarte interesant Teatrul-Spălătorie creat de o tânără autoare de teatru Nicoleta Esinencu. Alt exemplu. Avem câteva ONG în cultură puternice şi câţiva manageri de ong-uri experimentaţi, care s-au format şi consolidat doar datorită sprijinului Fundaţiei Soros şi mă refer, de pildă la Centrul de Politici Culturale, condus de Veaceslav Reabcinschi. Al treilea exemplu. Cu şapte ani în urmă Fundaţia a susţinut un proiect de lecturi publice la sate. Iată că zilele trecute Uniunea Scriitorilor a reuşit să convingă o mare Companie de telefonie mobilă de la noi să susţină un proiect asemănător.

După cum vedeţi, au trebuit să treacă şapte, zece, iar în unele cazuri cincisprezece ani ca politica culturală promovată de Fundaţia Soros să dea roade şi modelul baltic să prindă contur în Moldova.  

Mihail VAKULOVSKI

Ego-ul lui Radu Beligan

 La 93 de ani, Radu Beligan face un rol extraordinar în „Egoistul”, piesa lui Jean Anouilh regizată de el însuşi, spectacol care se joacă de mai mult de 10 ani şi cu care Radu Beligan e într-un turneu prelungit prin ţară! Am văzut piesa la Braşov, pe 20 iunie 2011 (adică astăzi), a început acum cîteva ore, cu o sală care a izbucnit în aplauze din prima clipă, cînd a apărut Radu Beligan în rolul lui Leon Saint-Pe, un dramaturg bătrîn şi celebru din Paris care intenţionează să scrie o piesă, “Egoiştii”, dar nu e lăsat în pace de neamuri (fosta soţie, fiul şi fiicele), prieteni din copilărie, prozatorul mediocru care-l tapează mereu de bani lovindu-l la sentiment cu amintiri din vremea şorţuleţului şi a cămăşuicilor, menajeră şi amantă (o blondă care se visează actriţă). A fost un moment emoţionant şi pentru noi, cei din sală, şi pentru înţeleptul actor, aşa cum a fost şi la sfîrşitul piesei, cînd publicul braşovean l-a aplaudat – din nou – furtunos.

„Egoistul” este o comedie haioasă, cinică, ironică şi în acelaşi timp existenţială. O piesă despre relaţiile între soţi şi dintre părinţi şi copii, despre familie, căsnicie, prietenie, iubire, despre viaţă şi moarte, despre bani şi, fireşte, despre egoism şi egoişti... Doar că aceste teme serioase sînt tratate ironic şi de scriitorul Jean Anouilh, şi de regizorul şi actorul Radu Beligan. Pe mine m-a uimit şi m-a încîntat Beligan, care a avut un rol frumos şi vesel, dar foarte greu, dumnealui acaparînd scena şi atenţia publicului din sală cam 80 la sută din cele două ore cît ţine spectacolul, cu foarte mult text, foarte multe replici şi foarte mult joc scenic. În afară de maestrul Radu Beligan în „Egoistul” mai joacă Simona Bondoc, Damian Crâşmaru, Sanda Toma, Mihai Niculescu, Lamia Beligan, Ileana Olteanu, Cesonia Postelnicu, Medeea Marinescu şi Silviu Biriş. Un spectacol care nu trebuie ratat!

Dumitru CRUDU

Mai există oare Teatrul „Eugene Ionesco”?

După ce, acum câtva timp, Teatrului Eugene Ionesco din Chişinău i s-a repartizat cu surle şi trâmbiţe un alt sediu, în iarna care a trecut, acesta din nou ne-a lăsat cu ochii borţoşi, întrerupându-şi activitatea. Pe scena teatrului nu se mai fac repetiţii, nu se mai pregătesc premiere şi, în general, nu se mai joacă spectacole. Unii actori şi-au luat tiliuţele şi s-au mutat în alte teatre, iar cei care au rămas aşteaptă să vină timpuri mai bune, dar până acestea vor veni încearcă să-şi scoată banul din alte meserii.

Se zice că actuala clădire în care se află teatrul este avariată şi orice spectacol ce s-ar juca acolo ar putea pune în pericol vieţile actorilor şi spectatorilor. De aceea, pentru a putea fi folosită ca sediu de teatru, clădirea ar necesita reparaţii capitale. Nu pun la îndoială acest lucru şi chiar le doresc din tot sufletul conducătorilor teatrului să găsească bani pentru renovare. Dar cred că asta nu va fi destul pentru a urni carul din nisip, căci ar mai fi o problemă, una cu mult mai dificilă şi mai încurcată, care seamănă pe undeva cu o piatră în casă, pentru rezolvarea căreia administraţia teatrului ar trebui să depună pur şi simplu un efort substanţial. Este vorba despre aceea că, de mai mulţi ani încoace, Teatrul Eugene Ionesco nu mai e nici pe departe ceea ce a fost cândva. Iar pe vremuri, adică în urmă cu zece sau douăzeci de ani, TEI nu fusese doar un teatru (adevărat că fusese - nici mai mult, dar nici mai puţin - decât cel mai bun teatru basarabean), ci şi o instituţie de schimbare a mentalităţilor. Se ştie prea bine că anume pe scena acestui teatru au văzut lumina rampei spectacole care au rupt-o definitiv cu realismul socialist, înnoind într-un mod decisiv arta teatrală basarabeană. Erau spectacole la care unii spectatori au mers de zeci de ori. Exista, la un moment dat, o competiţie între prietenii mei cine vede de mai multe ori acelaşi spectacol. Unul dintre spectacolele TEI eu l-am văzut de 15 ori, dar, oricum, altcineva a câştigat concursul. Ce mai încolo şi încoace, prestigiul pe care l-a cunoscut în acele vremuri această instituţie de cultură a fost de-a dreptul uriaş şi acesta se datora faptului că îndrăzneala estetică era dublată de un curaj politic. 

O explicaţie pe care am găsit-o eu că Teatrul Eugene Ionesco (de altfel, la TEI s-au montat şi două piese de-ale mele) nu mai este ceea ce a fost pe vremuri e că spectacolelor montate în ultimul timp le lipseşte nu doar ceva mai mult curaj estetic, dar mai ales o anumită cutezanţă politică (cea mai mare diferenţă între Chiriţa de acum un deceniu şi ceva şi cea de acum câţiva ani este că cea din urmă nu mai are „şopârle” la adresa guvernării). Da, este adevărat că teatrul cam obosise să se mai împotrivească statului care nu-l prea vedea cu ochi buni, boicotându-l constant şi lăsându-l, de mai multe ori, fără sediu sau fără un sediu pe potrivă. Din această cauză, în teatru au început fel de fel de lupte intestine şi unii dintre cei mai buni actori şi actriţe au plecat în altă parte. Anume din cauză că actorii obosiseră să se mai lupte cu statul, au devenit cuminţi, însă au făcut-o doar pentru a obţine un sediu exclusiv al lor. Acum îl au, dar nu mai joacă spectacole. Dar chiar şi dacă vor începe iar să joace, cea mai mare problemă pe care o va avea de depăşit trupa teatrului e să redevină din nou curajoasă, nu doar din punct de vedere estetic (se pare că grotescul azi s-a cam învechit), ci şi politic. Doar dacă actorii vor prinde din nou la limbă, s-ar putea ca Teatrul Eugene Ionesco să redevină ceea ce a fost cândva.

Veronica D. Niculescu

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu

Zece însemnări jurnaliere

 

27 mai 2011

Prima zi

Prima zi a festivalului de teatru. Festivalul Internaţional de Teatru de Acasă. Toate limbile pămîntului prin centrul Sibiului. Un tenculeţ de bilete într-un plic, pe masa mea. Acreditare. Program pe nouăsprezece pagini. Sublinieri cu galben, cu verde, cu albastru. Lansări de carte. Şi-am încălecat pe-o cafea lungă şi-am fugit la Idiotul. Tremur, ca un cîine care simte mirosul potrivit.

 

 

28 mai 2011

Ziua a doua

 

Aseară, cinci ore cu Idiotul în regia lui Eimuntas Nekrosius, încîntată de momentele de mută coregrafie ce acoperă pasaje cheie din roman. Favoritul serii, episodul scrisorilor Nastasiei Filippovna către Aglaia. Nastasia este un păianjen delicat, Nastasia este o mînă de oscioare cînd se face una cu podeaua scenei, Nastasiei îi cresc din păr fire albe şi lungi, din care i se ţese bandajul pentru cap, Nastasia roteşte oglinzi, Nastasia se frînge, în timp ce "băieţii" Mîşkin şi Rogojin se amuză cărîndu-şi crucea în stiluri diferite...
Astăzi, zi cu iz irlandez. Dimineaţa conferinţe, la prînz spectacol lectură în librăria Humanitas, Balena din Belfast de Jimmy McAleavey, după prînz Vocile din cimitirul vesel în Biserica Romano-Catolică din Piaţa Mare. "Muzica e irlandeză, Dar textul e românesc, Din Săpînţa renumită, Unde morţii toţi vorbesc."

Cine vrea strînge avere
crească viţăi cu plăcere
şi să scoale dimineaţa
eu aşa-m fost în viaţă
la la la...

Şi-am încălecat pe-o cană, şi-am plecat la Miriam W.

 

 

29 mai 2011

Ziua a treia

 

S-ar putea să iasă o postare lungă, fiindcă simt nevoia să tac despre spectacolul de aseară, şi tot plinul ăsta de ieri - care se vrea ascuns sau se trebuie ascuns (el pe sine) din neputinţa mea de-a vorbi despre atîta frumuseţe - să se ţină în cotlon sprijinindu-se-n trăncăneli despre cîte altele.
Am un noroc de nedescris: fie sala cît de plină, mie tot mi se-ntîmplă să am măcar un scaun liber şi-n stînga, şi-n dreapta. Pe vremuri, aş fi zis că se fereşte lumea să se aşeze lîngă mine. Acum, că vorbim de bilete vîndute prin agenţie sau rezervate cu mult timp înainte, ştiu, ba nu ştiu, ori e noroc, ori e soartă.
Aşa am văzut aseară Miriam W., şi despre asta e vorba cînd vorbim despre nodul în gît. Mi s-a urît cam de multişor să mai scriu despre lucrurile care îmi plac mult, fiindcă despre mult prea multe lucruri se scrie bun, senzaţional, minunat. Lupu', lupu'!... Iar cînd chiar e ceva cu totul special, ce să faci, cum să urli, uite cuvintele intrate la apă. Mai bine tic, mai bine tac.
Jurnalul o să m-asculte, lui îi pot zice.
O să zic doar aşa: Radu Afrim e din altă lume. În lumea asta a lui eu mă simt ca în mine. Aş vrea să trăiesc pentru o zi în pielea lui Radu Afrim. În pielea mea eu mă simt ca într-un sertar din Miriam W., în care-mi prind singură degetele în fiecare zi. În pielea mea eu mă simt ca într-un sarafan de elevă, cu tivul cusut de mînă din bucăţele de aţă de diferite culori şi cu o găurică abia vizibilă în buzunarul stîng al pielii mele.
Radu Afrim are capacitatea de a vedea potenţialul unor texte. De a le duce acolo unde n-au fost înainte şi poate nici n-au visat să ajungă. Te trage, spectator, în viaţa intimă a poveştii, pînă ce te pomeneşti în tine, te întoarce pe dos ca pe-o haină, te cocoşează de tristeţe cînd e veselia mai mare pe scenă şi te umple de bucurie cînd e chinul mai mare.
Miriam W. este poate cel mai frumos spectacol realizat de Radu Afrim. Cel mai frumos văzut în festival pînă acum şi cred că şi pînă la final. O zic şi apoi mă urechez singură: dar ai uitat?... N-ai zis aşa şi acum un an, şi acum doi? Şi-o să mai zic.
Decorurile, şi ele-s din altă lume. Muzica, la fel. Iar lumea asta, alta şi alta, e cea mai firească şi mai normală posibilă. Gîndul alunecă spre cîteva filme. Şi totuşi, interzise comparaţiile.
Acest festival de la Sibiu, dacă n-ar fi decît tot un Afrim cu repetiţie, ar fi minunat.

Miriam W. - Foto de Radu Afrim

*

Tot aseară, pe scurt, plimbare prin oraş. Atmosferă de litoral... Părinţi cu copii, baloane, morişti, colo un clovn, dincolo o dansatoare. Grupul spart al unor dansatori de culoare, în costume colorate, sumare, mişunînd peste tot pe buledard. Două negrese frumoase de pică se opresc vrăjite şi vorbesc ceva cu doi cocalari care sprijină o vitrină cu telefoane mobile. Unul din ăştia, cu voce de parizer, către celălalt: "Asta crede că-s creiol! Hă, hă!"

Dincolo de Piaţa Mare, după ce treci de piraţi, e linişte, mă întorc pe Mitropoliei, porţi deschise spre curţi pustii, cîte-o minge uitată ("La masă!..."), cîte-o barză fîl, fîl. Noapte bună, fără tv, copii!

 

30 mai 2011

Ziua a patra

 

Între una, alta.
Cred că singura perioadă din an în care contează unde locuiesc este cea a festivalului de teatru. În rest, aş putea fi oriunde, totuna.
Dimineţile sînt minunate la conferinţele de la Habitus, energizantă treabă să-i asculţi pe cei ce fac spectacolele, reconfortante limbile lumii, gesturile, privirile, totul mi se pare atît de benefic, e singurul loc unde mă duc fără teama că dau nas în nas cu lume, dimpotrivă. Moderator este zi de zi şi an de an Octavian Saiu, venit tocmai din Noua Zeelandă, cu care am schimbat cîteva vorbe, dar am simţit că într-un minut pot vorbi cu el ce n-am vorbit cu nimeni într-un an - despre ceva traduceri, despre ceva cărţi.
Acum o să merg la Balerinii timpului, în regia Emmei Dante, un spectacol nou, care se joacă acum şi la Teatrul Naţional din Bruxelles şi la Odeon în Paris. Curioasă ca o mîţă. Iar la noi se joacă într-o săliţă mică, mică - sala Studio de la Sindicate.
Iar apoi, pe înserate, la O noapte furtunoasă, în regia lui Alexandru Dabija, cu actorii de la Iaşi. Se joacă în Hala Simerom. Deja fac miam-miam.
Constat că în tot festivalul ăsta n-am călcat pînă acum la teatru, am fost doar prin alte săli şi săliţe, iar asta e în regulă, că tot vorbeam că aş putea locui oriunde... Aşa şi cu teatrul.
Mîine, două lansări de carte: Opere I. Integrala prozei scurte, de Samuel Beckett, la Habitus, ora 11.3o; În iad toate becurile sînt arse, de Dan Lungu, la Erasmus, ora 13.30.

 

31 mai 2011

A cincea zi

 

Abia a cincea? Parcă mă lăfăi în festival de o lună, zău...
Am scrîntit-o, aşa că postarea o să fie cu au şi auci. Nu ştiu ce-am făcut, cum am făcut, dar abia mai merg. Sînt stoarsă emoţional, dar mi-a cedat o încheietură, nu lămpiţa. Bătălia continuă.
M-am tot gîndit ce-i cu festivalurile de te storc aşa şi cînd eşti acasă la tine. Păi, n-are ce să fie decît consumul emoţional, şi de prea mult bine poţi obosi.
Aseară, la Balerinii timpului, o olandeză şi-un australian în stînga mea; s-au împrietenit pe bază de ecusoane. Ecusonul meu stă în geantă, aşa că n-am vorbit cu nimeni. În dreapta, cum altfel?, loc gol. Deşi era plin ochi, se stătea şi pe scări. Grozav mi-a plăcut la Balerinii timpului, piesa de care spuneam ieri că se joacă la Odeonul din Paris, iar aici s-a jucat într-o sală mică, mică. Îmi plac piesele scurte, cum îmi place şi proza scurtă, cum îmi plac şi scurtmetrajele. În patruzeci de minute, doi bătrîni îşi leapădă măştile, hainele, întineresc, se îndreaptă, se netezesc, se avîntă, se iubesc, îşi retrăiesc tinereţea. Dans, expresivitate, poveste. Cînd am ieşit, am trecut de o curte părăsită, a unei case demolate. Am trecut şi m-am întors imediat, şi-am căutat spărtura din gard, şi-am găsit-o, şi-am intrat, şi-am cules un buchet de margarete. Asta au făcut Balerinii timpului din mine, o spărgătoare de case părăsite.
Apoi, seara, la O noapte furtunoasă, în regia lui Alexandru Dabija, cu actorii de la Iaşi, locul liber din stînga a fost ocupat de o japoneză care s-a distrat pe cinste, şi-a chicotit, ba cu batista la gură, ba cu eşarfa. Şi dacă unii spectatori români s-au plîns a doua zi că nu s-a auzit prea bine, că vocile actorilor se pierdeau în hala înaltă, japoneza, depun mărturie, a savurat fiecare clipă. Şi eu la fel.
Iar astăzi am lansat traducerea din Beckett, şi-a fost aşa cum nici nu visam să fie. Nu se putea găsi persoană mai potrivită pentru prezentarea asta decît Octavian Saiu, căruia îi mulţumesc din suflet pentru tot. Lume nu a fost multă, nici nu se cuvenea, a fost minunat din punctul meu de vedere. Mi-a părut rău că doamna Ileana Cantuniari, cea care a tradus partea de proză din franceză, nu a mai ajuns la festival, îmi doream să o cunosc.
Apoi am băut o cafea şi m-am uitat peste acoperişuri.

Apoi am fost la lansarea cărţii lui Dan Lungu, În iad toate becurile sînt arse, mi-a făcut plăcere să îl întîlnesc şi să îl ascult citind din carte cu dulcele accent moldovenesc, şi să o întîlnesc şi pe Iulia Popovici; şi m-am dumirit şi de ce lansarea a fost organizată la Erasmus, cuibuşor cu iz german şi nespus farmec: fiindcă aici se găsesc şi cărţile lui Dan Lungu traduse în germană. Cu toate, ocupau două mese. Oameni de toate vîrstele în librărie, şi mulţi deja citiseră cartea, copii ghiduşi prin curte, plus o bicicletă fără pedale.

 

1 iunie 2011

Sasea...

 

Iar aseară, la Pe repede înainte (Inbal Pinto & Avshalom Pollak Dance Company), am simţit că este prea mult, prea frumos, că visul celor şase dansatori e prea greu de îndurat, şi-aş fi vrut să nu se aprindă lumina la final, tocmai cînd. S-a aprins. Visul s-a purtat mai departe, pe tălpile bascheţilor mei, nu spre casă ci spre centru, pe străzi paralele cu cele aglomerate, pînă în Piaţa Mare, unde se spărgea mulţimea, se termina un concert, şi iar înapoi pe străduţe pînă jos la Filarmonică, şi de acolo într-un taxi, în care curgea - şi nu, n-am visat! - Radio Cultural. "Anatomia melancoliei", a zis vocea bordo de la bord, jur.
Şase dansatori şi cîteva poveşti despre vise. Din scaune se croia drum suspendat, un pas înainte, înainte, înainte, la stînga, înainte, înainte, înainte, iarăşi la stînga, înainte, înainte... Şi dansatoarea care părea că patinează pe scenă, că face piruete pe gheaţă, şi muzica, şi lumina ca borcanul cu miere.
Mîine voi merge iarăşi la un spectacol de dans contemporan, fiindcă n-am mai prins bilete la Polanski Polanski, deşi era cu ceva timp înainte.

Tot mîine, o dezbatere: Avem un trecut, cum procedăm? Anticomunism, critică socială şi reconstituire artistică. Participă Pawel Demirski, Dan Lungu, Alexandru Tocilescu, Gianina Cărbunariu; moderatoare: Iulia Popovici. Înţeleg că Vasile Ernu nu mai vine.

 

 

2 iunie 2011

Ziua a saptea

 

A venit şi ziua asta. De obicei - de cîţiva ani - scriu doar despre ce mi-a plăcut. Cu restul, să-şi bată alţii capul. Acum însă, jurnalier şi sertăros, o să scriu şi despre ceva ce nu mi-a plăcut în festival. Tocmai ca o asigurare că atunci cînd am zis bun, prea bun, chiar asta credeam, chiar asta simţeam. Simţire, simţire...
E bine să asculţi şi de recomandări (cînd ţi le face cineva cu care te asemeni în gusturi), şi de intuiţie (mai ales); poate aşa se face că pînă ieri mă lăudam că tot ce-am văzut mi-a mers la suflet. Aseară, fiindcă nu mai aveam bilet la nimic, fiindcă piesele din Sibiu deja le văzusem, se crease o ferestruică şi, ce zic, hai şi la întîmplare. Şi-am mers la Inimă însîngerată, ceva cu Neue Wiener Concert Schrammeln. Sala Studio, adică fosta sală de sport de la Sindicate.
Mă ţinu ceva de gleznă, aşa, ceva ca un pitic firav, cînd mă dădui jos din taxi (ploua). Şi zisei cu voce tare: ce-ar fi să nu intru? Ce-ar fi să fug cum am fugit din faţa uşii doctorului acum vreo lună? Alt pitic, mai netrebnic, mai cu burtă de bere şi cu favoriţi groşi, zise: haide, bre, intră, ai luat bilet, ai luat taxiul, haide, hai. Zvîrlii din gleznă, intrai. A, la intrare nici umbrela n-a vrut să se închidă, m-a înghiontit zdravăn în burtă (piticul firav, dar înverşunat!), însă eu deja ameţisem de la aburii piticului gras.
Despre spectacol nu voi scrie. N-am priceput mai nimic şi-aş fi plecat după primele trei minute, dar eram pe ultimul loc de pe rînd şi nu puteam să-i ridic pe toţi. M-am foit o vreme, am dat o şansă păcii. Zadarnic. Nu că nu s-au obosit austriecii să şi-l traducă (în orice, în engleză, în franceză, în ceva), nu că şi dacă ai fi ştiut ceva germană tot era greu de priceput ce spun actorii, nu că şi ce mai era titrat pe perete era un fel de rezumat al rezumatului, o selecţie din an în paşte a replicilor principale. Dar dincolo de asta, mi s-a părut greu de suportat. N-am găsit nici un crîmpei de frumuseţe de care să mă agăţ şi să rămîn. Am evadat după vreo trei sferturi de oră, cînd mi s-au epuizat resursele de înţelegere şi cînd au binevoit să iasă şi alţii de pe rîndul meu.
A fost o excepţie! Poate altora le-a plăcut.
Cînd am ieşit, ploaia se oprise, piticul se sleise. Pe bordură i-am zărit urma fundului mititel; mă aşteptase cît mă aşteptase, apoi îşi luase scufia şi se dusese cine ştie pe unde, cred că la Opinia publică - unde m-aş fi dus şi eu, dar o văzusem deja.

Astăzi lansări, conferinţe. Şi-o pauză lungă pînă diseară, cînd mă duc la dans, În timp, Compania Pal Frenak, şi ştiu dinainte că o să fie foarte bine.
Cînd am ieşit de la conferinţe azi pe la prînz m-am dus să văd macii, macii aceia uluitori, descoperiţi anul trecut. Hai la maci, la maci, la maci, fiindcă-mi plac în draci, în draci. Am ajuns prea tîrziu. Sau poate că nu.

3 iunie 2011

Opt incandescent

 

Opt, dulce ca un covrig cu miere (de pe vremuri).
Ştiţi cum sînt momentele acelea despre care îţi dai seama, chiar cînd le trăieşti, că n-o să le uiţi niciodată? Aşa a fost aseară. Ştiam că o să fie minunat, n-aveam cum să ştiu ce fel de minunat. Minunat incandescent.
ÎnTimp, coregrafia Pal Frenak, Compania Pal Frenak (Ungaria/Franţa). Citiţi titlul în engleză, InTimE, citiţi intim. Grozav de intim. O scenă acoperită de trandafiri roşii. O canapea de piele roşie. O poveste cu cinci dansatori. Luaţi cîte unul, cîte doi, cîte trei. O poveste despre singurătate, disperare, iubire, fericire, căutare şi găsire/regăsire, sălbăticie, violenţă/tandreţe. Uitaţi tot ce ştiaţi despre dans. Ceea ce au făcut dansatorii lui Pal Frenak pe scenă trebuie văzut, fiindcă este un gen nou şi original de dans, cu mişcări rupte din carne şi suflet, care nu poartă în ele nici un clişeu din zona mişcării. Un dans al cărnii, dictat de trăiri. Astăzi, în conferinţă, am aflat că trupa călătoreşte mult în Europa, în ţări diferite, cu concepţii şi aşteptări diferite. Deşi peste tot publicul este entuziast, se văd diferenţele. La Sibiu, s-a aplaudat frenetic, deşi m-am temut şi eu, alături de artişti, de reacţia finală. Nu ştii niciodată cum se va reacţiona la un spectacol în care artiştii renunţă total la haine. Rămîn însă îmbrăcaţi în lumini şi în umbre. Ce tablouri puternice! Apoi, să te dezbraci pe scenă "e mai uşor cînd totul are sens", cum spunea azi Marie-Julie Debeaulieu, una dintre dansatoare. Şi are sens.
Din fericire, cei de la Compania Pal Frenak vor reveni aici. Au fost şi anul trecut la Timişoara, testaseră terenul, l-au simţit în regulă. Îi aştept, mi-au rămas în suflet.

Astăzi aş fi vrut să văd Furtuna, în regia lui Victor Ioan Frunză, însă deşi sînt două reprezentaţii nu mai e nici un bilet. Doar patru actori interpretează toate rolurile, da, aş fi vrut să îi văd. Am înţeles că regizorul se gîndea chiar la o variantă cu numai doi actori.
Voi merge tot la un spectacol de dans, de data asta japonez, Ecoul tăcerii, cu compania Yukio Suzuki. Anul ăsta, spectacolele de teatru-dans s-au dovedit a fi printre cele mai interesante, n-am auzit nici măcar o singură voce care să nu laude frenetic fiecare din aceste spectacole.

Să mai zic cîte ceva.
Că pentru străini sînt foarte atractive spectacolele sibiene, pe care din fericire le-am văzut înainte. Ieri, cînd intram la dans, un grec îi spunea unei colege, plesnind cu degetul într-un pliant cu Ofelia Popii: "I loved her! I loved her!". Era sugrumat de toate laudele pe care nu le putea formula aşa, la pas.
Apoi mai zic că e uluitoare organizarea, căci festivalul a crescut şi-a tot crescut. Sînt voluntari peste tot şi-mi face plăcere să schiţez şi eu o reverenţă în faţa fiecărei japoneze care stă la intrarea de la Casa Sindicatelor doar ca să-ţi spună zîmbind ca un soare, după ce altcineva îţi rupe biletul: "Bună seara!"
Şi închei zicînd că m-am simţit ca naiba după ce-am scris ieri de un spectacol care nu mi s-a potrivit. Fiindcă adevărul e că eu nu m-am potrivit acolo, nu spectacolul în festival. Sînt genuri foarte diferite, pe alese, pentru fiecare spectator. Totul e să îţi alegi.
Am vrut doar să punctez autenticitatea entuziasmului meu în privinţa celor care mi-au plăcut. Aşa că după experienţa asta o să continui să scriu întotdeauna doar despre ce îmi merge la suflet.
Şi-am încălecat pe-o foaie şi mă duc să citesc un pic. Sînt frîntă.

 

 

4 iunie 2011

Noua

 

A noua zi, deja veche, pe sfîrşite. Şi mîine se termină şi festivalul.
Aseară, un spectacol de dans japonez foarte dark şi foarte luminos, cum se poate, se poate. Nu rezistă oricine. Cine rezistă e fericit.
Ecoul tăcerii, Yukio Suzuki Company, coregraf Yukio Suzuki şi tot el în rol principal. O intensitate fantastică a mişcărilor şi-a nemişcărilor, a muzicii şi a liniştii. Contraste, o nebunie de contraste. Asimetrii, asimetrii, crapă simetria de ciudă şi urîţenie. Au plecat din sală destul de mulţi, pe zonele cu muzică de neînţeles pentru ei. I-a orbit muzica, aş zice. E perfect, aşa şi trebuie. E minunat să poţi să fii, ca artist, atît de tranşant şi puternic încît selecţia să se producă pe loc, cine nu rezistă să plece de îndată de pe lîngă tine. Dispară nehotărîţii. Probabil că aşa muzică n-a auzit în viaţa sa nu biata Casă a Sindicatelor (schimbaţi-i numele, uf, schimbaţi-i odată numele, că-mi crapă degetele de ruşine de cîte ori sînt nevoită să-i scripţ numele!), dar nici Sibiul întreg. Cînd propriile acufene le-au fost acoperite de cele ale artiştilor, unii au plecat. Acufene, acufene, dar să fie ale noastre, adică. Eu le-am primit cu mare bucurie, le-am împletit, am curs ca pe tobogan pe uruitul care seamănă atît de tare cu uruitul din camera mea. Apoi iarăşi linişte, apoi iarăşi ţiuit şi uruit, vieţuit şi înnegurare.
Yukio Suzuki a explicat azi aşa: au pornit de la muzica lui Toru Takemitsu, de la concepţia lui că un sunet contează foarte mult pentru muzică. Nu există melodii, ci un sunet, apoi încă un sunet. Dansul este la fel. "Deja există atîtea genuri de dans în lume - clasic, balet, hip-hop... Dacă ne apucăm de balet, există deja o metodă, un nivel. Eu am vrut să încep de la zero, nu de la un nivel. Am vrut să realizez dansul meu, Yukio Suzuki, de la zero. Prin urmare, n-am mişcat imediat, nemişcat are o însemnătate. De acolo am găsit un sens. Dansul meu de acolo porneşte."
Îl iubesc pe Yukio Suzuki.

Iar astăzi, culoare şi obrăjori. Am fost la circ, un circ modern, Anonimi celebri / Les Parfaits Inconnus, din Canada. M-am dus de la patru după-amiaza, nu seara, ca să fie copii. Şi-au fost. Pozne pe scenă, cum să descriu? Dacă şase finalişti de la „Românii au talent” s-ar pune pe treabă şi în loc să vîneze premii şi-ar face o trupă, ar putea ieşi cam aşa ceva. Unul jonglează cu mingi, altul dansează la bară şi se urcă pe o scară neţinută de nimeni, altul merge pe bicicletă stînd în cap pe ghidon, altul se roteşte într-un cerc. Şi toate astea combinate cu o autoironie permanentă, de prăpădiţi nimeriţi acolo ca din întîmplare, în nişte costume ponosite, ca de acum zeci de ani...
Nu chiar "jerpeliţi şi flenduroşi", nu. Dar...
Dar, cu două rînduri în spatele meu, un om pe care l-am mai văzut în una din serile trecute. Un cocoşat, păr alb, privire pătrunzătoare. Lîngă el, un fel de pitic. Bună seara, domnule Hackett, i-aş fi zis. În toate văd un semn, cîtă vreme semnul e doar al meu. Un om mic şi unul mare, doi spectatori cam "jerpeliţi şi flenduroşi".
Bună seara, domnule Hackett.

 

5 iunie 2011

Zece

 

A zecea zi din festival şi ultima. Scriu înainte să se termine, ca şi cum aş pleca de pe peron înainte să plece trenul. Fără fîl-fîl de batiste. A fost prea frumos.
Dincoace de peron, dincoace de zidurile gării, ce ne rămîne? Cîte sînt de zis, atîtea să tăcem.
Telegrafic, despre azi.
Festivalul începea, cu două zile înainte să-nceapă, cu Dan Perjovschi desenînd pe zidul exterior al pieţei teatrului. Stătea acolo singur şi-şi făcea treaba. Azi, după lansarea cărţii "20/22. Douăzeci de ani de texte", s-a vernisat desenul, proiectul: "Pe partea cealaltă" se numeşte, a crescut cîte un pic în fiecare zi.
Astăzi, la vernisaj, Dan Perjovschi ne-a vorbit stînd pe un soclu: o buturugă, şi ne-a mai desenat un mesaj pe zidul teatrului: „Acesta nu este un monument istoric”. Acolo ne-am întîlnit, acolo ne-am luat la revedere de la festival. Prieteneşte, nemonumental.

Pa, FITS! Ne vedem anul viitor!

 

http://veronica-niculescu.blogspot.com/